ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3383/2007

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele; Prin sentința civilă nr. 1948 din 13 decembrie 2006, Tribunalul Arad a admis cererea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul C.F. și a dispus restrângerea exercitării dreptului pârâtului la libera circulație pentru o perioadă de 1 an, respectiv de la data de 17 august 2006 și până la 17 august 2007, în toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția celor cu privire la care pârâtul face dovada că are drept de intrare. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 17 august 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, pentru că a locuit fără forme legale, aproximativ 3 luni.

Față de dispozițiile art. 38 și art. 52 din Legea nr. 248/2005, tribunalul a admis cererea reclamantei. Apelul declarat de pârât a fost admis prin decizia civilă nr. 84 din 15 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, care a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei. Curtea de apel a constatat că pârâtul este cetățean român, iar de la data de 1 ianuarie 2007, are și calitatea de cetățean al Uniunii Europene, motiv pentru care i se aplică legislația comunitară. Aplicarea automată a prevederilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 contravine dispozițiilor din dreptul comunitar și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României., iar reclamanta nu a făcut dovada că măsura restrângerii dreptului la libertatea de circulație este justificată și proporțională cu scopul legitim urmărit.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta. Fără a invoca vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esență, că decizia este nelegală, pentru că, la data returnării pârâtului, România nu aderase la Uniunea Europeană, iar prevederile directivei nu erau aplicabile. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și sunt fondate pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, ca urmare a aderării României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Este adevărat că la data la care cauza a fost soluționată în primă instanță, analiza nu a avut în vedere prevederile directivei 2004/38/CE, dar acest lucru era firesc, din moment ce România nu era încă stat membru al Uniunii Europene. Odată, însă cu semnarea actului de aderare, instanțele de judecată au obligația să interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, așa cum s-a arătat, are prioritate. Or, potrivit dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european și convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi și obligații.

Această prevedere din tratat face ca legislația comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma comunitară, chiar dacă la data soluționării în fond a cauzei România nu era stat membru al Uniunii Europene. Dreptul la libertatea de circulație pe teritoriu statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat. În aplicare acestui articol, a fost adoptată directiva 2004/38/CE a Parlamentului European. Actele normative menționate sunt cuprinse în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile și aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, pentru că, potrivit art. 27 din directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză. Soluția este în deplin acord cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, numai că, limitarea trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din directiva 2004/38/CE, iar dispozițiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. Față de aceste considerente, se constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, atunci când a constatat că reclamanta nu a probat necesitatea aplicării măsurii și proporționalitatea acesteia Astfel, la data judecății în primă instanță, cererea reclamantei a fost analizată în limitele legislației interne, respectiv a art. 38 și art. 52 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că România nu devenise încă parte a Tratatului instituind Comunitatea Europeană.

În aceste limite au fost făcute și criticile din cererea de declarare a apelului. Deși, în mod corect, instanța de apel a constatat că după aderare, art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie aplicat în acord cu legislația comunitară în materie, ceea ce presupune respectarea principiului proporționalității, nu a administrat probele necesare, pentru a verifica în ce măsură faptele săvârșite sunt de natură a justifica restrângerea și dacă o eventuală restrângerea a dreptului la liberă circulație este proporțională cu scopul legitim urmărit. Acest lucru se impunea, cu atât mai mult cu cât problema aplicării dreptului comunitar s-a ivit pentru prima oară în apel, iar potrivit art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., pot fi administrate probe ce nu au fost cerute în condițiile art. 112, art. 115 și art. 132 din cod, atunci când nevoia dovezii ar fi reieșit din dezbateri, iar partea nu o putea prevedea. De aceea, se va admite recursul declarat, se va casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. La rejudecare se vor administra probele necesare pentru a se stabili circumstanțele concrete ale cauzei și principiul proporționalității, consacrat de tratat și de art. 27 din directiva 2004/38/CE.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 84 din 15 februarie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează. Trimite cauza la Curtea de Apel Timișoara pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2007.