ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3383/2007

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele;

Prin sentința

civilă nr. 1948 din 13 decembrie 2006, Tribunalul Arad a admis cererea

formulată de Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul C.F.

și a dispus restrângerea exercitării dreptului pârâtului la libera circulație

pentru o perioadă de 1 an, respectiv de la data de 17 august 2006 și până la 17

august 2007, în toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția celor cu

privire la care pârâtul face dovada că are drept de intrare.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâtul a fost returnat din Franța la

data de 17 august 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu

această țară, pentru că a locuit fără forme legale, aproximativ 3 luni.

Față de

dispozițiile art. 38 și art. 52 din Legea nr. 248/2005, tribunalul a admis

cererea reclamantei.

Apelul

declarat de pârât a fost admis prin decizia civilă nr. 84 din 15 februarie

2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, care a schimbat în tot sentința

apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei.

Curtea de

apel a constatat că pârâtul este cetățean român, iar de la data de 1 ianuarie

2007, are și calitatea de cetățean al Uniunii Europene, motiv pentru care i se

aplică legislația comunitară.

Aplicarea

automată a prevederilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 contravine

dispozițiilor din dreptul comunitar și art. 148 alin. (2) și (4) din

Constituția României., iar reclamanta nu a făcut dovada că măsura restrângerii

dreptului la libertatea de circulație este justificată și proporțională cu

scopul legitim urmărit.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.

Fără a invoca

vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat,

în esență, că decizia este nelegală, pentru că, la data returnării pârâtului,

România nu aderase la Uniunea Europeană, iar prevederile directivei nu erau

aplicabile.

Criticile

formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

și sunt fondate pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit

dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, ca urmare a

aderării României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,

precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au

prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea

actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la

îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Este adevărat

că la data la care cauza a fost soluționată în primă instanță, analiza nu a

avut în vedere prevederile directivei 2004/38/CE, dar acest lucru era firesc,

din moment ce România nu era încă stat membru al Uniunii Europene.

Odată, însă

cu semnarea actului de aderare, instanțele de judecată au obligația să interpreteze

legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, așa cum s-a arătat,

are prioritate.

Or, potrivit

dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea

Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura

compatibilitatea dintre tratatul european și convențiile încheiate înainte de

data aderării, ce au generat drepturi și obligații.

Această

prevedere din tratat face ca legislația comunitară să fie de imediată aplicare,

ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma

comunitară, chiar dacă la data soluționării în fond a cauzei România nu era

stat membru al Uniunii Europene.

Dreptul la

libertatea de circulație pe teritoriu statelor membre ale Uniunii Europene este

garantat de art. 18 din Tratat. În aplicare acestui articol, a fost adoptată

directiva 2004/38/CE a Parlamentului European.

Actele

normative menționate sunt cuprinse în anexele protocolului de aderare, care

cuprinde condițiile și aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană și care a

devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit

legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept

absolut, pentru că, potrivit art. 27 din directiva 2004/38/CE, restricționarea

libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor

de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranță națională

sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să

respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita

celui în cauză.

Soluția este

în deplin acord cu

art. 6 din Tratatul privind

Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate,

așa cum sunt garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare,

calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a

restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, numai că, limitarea

trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27

din

directiva 2004/38/CE, iar dispozițiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate

în acord cu legislația comunitară.

Față de

aceste considerente, se constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare

a legii, atunci când a constatat că reclamanta nu a probat necesitatea

aplicării măsurii și proporționalitatea acesteia

Astfel, la

data judecății în primă instanță, cererea reclamantei a fost analizată în

limitele legislației interne, respectiv a art. 38 și art. 52 din Legea nr.

10/2001, având în vedere că România nu devenise încă parte a Tratatului

instituind Comunitatea Europeană.

În aceste

limite au fost făcute și criticile din cererea de declarare a apelului.

Deși, în mod

corect, instanța de apel a constatat că după aderare, art. 38 din Legea nr.

248/2005 trebuie aplicat în acord cu legislația comunitară în materie, ceea ce

presupune respectarea principiului proporționalității, nu a administrat probele

necesare, pentru a verifica în ce măsură faptele săvârșite sunt de natură a

justifica restrângerea și dacă o eventuală restrângerea a dreptului la liberă

circulație este proporțională cu scopul legitim urmărit.

Acest lucru

se impunea, cu atât mai mult cu cât problema aplicării dreptului comunitar s-a

ivit pentru prima oară în apel, iar potrivit art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., pot fi administrate probe ce nu au fost cerute în condițiile art. 112,

art. 115 și art. 132 din cod, atunci când nevoia dovezii ar fi reieșit din

dezbateri, iar partea nu o putea prevedea.

De aceea, se

va admite recursul declarat, se va casa decizia atacată, iar cauza va fi

trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

La rejudecare

se vor administra probele necesare pentru a se stabili circumstanțele concrete

ale cauzei și principiul proporționalității, consacrat de tratat și de art.

27

din directiva

2004/38/CE.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 84 din 15 februarie 2007 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează.

Trimite

cauza la Curtea de Apel Timișoara pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2007.