ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4576/2007

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului civil de față, din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 88 din 25

ianuarie 2007 Tribunalul Arad a admis cererea formulată de Direcția Generală de

Pașapoarte în contradictoriu cu pârâtul I.N. și a dispus restrângerea

exercitării dreptului pârâtului la libera circulație pentru o perioadă de 1 an

de zile de la 2 decembrie 2006 până la 2 decembrie 2007, în toate statele

membre ale UE cu excepția celor cu privire la care pârâtul face dovada că are

drept de intrare.

În motivarea acestei soluții în

esență, s-a reținut că pârâtul I.N. a fost returnat din Franța la 2 decembrie

2006, în baza Acordului de readmisie dintre România și Franța, aprobat prin

H.G. 278/1994 pentru că a locuit nelegal circa două luni în acest stat.

Instanța a constatat că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (1) lit. a) și art. 52 din Legea

248/2005.

Curtea de apel Timișoara prin

decizia civilă nr. 98 din 22 februarie 2007 a admis apelurile declarate de

Direcția Generală de Pașapoarte și de pârâtul I.N., a schimbat în parte

sentința civilă în sensul că s-a dispus restrângerea dreptului la liberă

circulație a pârâtului doar pe teritoriul Franței. Au fost menținute restul

dispozițiilor.

În motivarea deciziei Curtea de apel

a reținut întemeiate apelurile (în privința apelului pârâtului, subsidiarul

acestuia) în sensul că art. 38 lit. a) coroborat cu art. 39 alin. (1) din Legea

248/2005 stabilește, ca principiu, restrângerea dreptului la liberă circulație

al unei persoane aflată în sejur nelegal pe teritoriul unui stat membru al UE

numai cu privire la acel stat. S-a apreciat că extinderea acestei sancțiuni la

toate statele membre UE, cum se prevede art. 52 al legii citate, nu mai este

posibilă după data intrării României Uniunea Europeană.

Ca urmare, s-a menținut sancțiunea

numai cât privește Franța.

Împotriva acestei decizii pârâtul a

declarat în termen legal recurs a cărei motivare s-a axat pe împrejurarea că

instanța trebuie să analizeze motivele de fapt și circumstanțele în care

persoana a fost expulzată și în funcție de fiecare caz în parte să aplice

sancțiunea corespunzătoare prevederilor Legii 248/2005.

S-a mai arătat că s-a făcut o

greșită apreciere a situației de fapt în care s-a aflat pârâtul. Acesta a

dovedit că a depășit perioada legală de ședere cu 19 zile pentru că a căutat de

lucru și patronul unei firme de construcții l-a angajat în vederea unei probe

de lucru urmând să-i facă angajarea și actele de ședere, în caz de acceptare.

Recurentul a solicitat în principal

reducerea sancțiunii și în subsidiar respingerea acțiunii.

Criticile formulate în recurs se pot

încadra în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în raport de care a fost

verificată legalitatea hotărârii și care conduc la concluzia că în cazul de

față de impune admiterea recursului și modificarea deciziei atacate pentru

următoarele considerente:

Instanțele au făcut o greșită

interpretare a textului de lege aplicabil în cauză și prin aceasta au pronunțat

soluții nelegale.

Dreptul la liberă circulație al

cetățenilor români nu este un drept absolut, el trebuind să se exercite cu

respectarea cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin.

(1) din Constituția României, care îl consacră.

Legea 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că prin

simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună

restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație.

Dacă s-ar fi dorit o asemenea

consecință, legiuitorul ar fi stipulat în mod expres că o asemenea restrângere

operează de drept.

În legislația primară, art. 18.1 al

Tratatului Comunității Europene prevede că orice cetățean al Uniunii are

dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre sub

rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate

pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva

Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29

aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor UE și membrilor

de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, publicată în Jurnalul

oficial al UE nr. Legea 158 din 30 aprilie 2004, se stabilește în art. 27 că

limitarea dreptului cetățenilor Statelor membre la liberă circulație poate fi

dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate

publică.

Prin O.U.G. 102/2005 privind libera

circulație pe teritoriul României a cetățenilor Statelor membre ale Uniunii

Europene și Spațiului Economic European aprobată prin Legea nr. 260/2005 și care

a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (conform

art. 35 din O.U.G. citată) s-a transpus Directiva nr. 38/2004/CE, în legislația

internă.

Ca urmare, normele din reglementarea

comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern,

preeminență consacrată la nivel de principiu de textul art. 20 din Constituția

României.

Se constată că în cauză reclamanta

nu a dovedit, în condițiile art. 1169 C. civ. incidența vreuneia dintre cauzele

de limitare prevăzute de Directiva citată și, ca urmare, instanțele au făcut o

greșită apreciere a dispozițiilor art. 52 din Legea 248/2005 pronunțând astfel

prin admiterea acțiunii o soluție nelegală.

Pe cale de consecință, constatând că

sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și văzând

și dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul

și a modificat decizia atacată în sensul că a respins ca nefondat apelul

reclamantei și în consecință a schimbat în tot sentința civilă nr. 88 din 25

ianuarie 2007, respingând ca nefondată acțiunea reclamantei împotriva pârâtului

I.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

I.N. împotriva deciziei nr. 98/A din 22 februarie 2007 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă, pe care o modifică în parte în sensul că respinge ca nefondat

apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 88 din 25 ianuarie 2007

pronunțată de Tribunalul Arad.

Schimbă în tot sentința în sensul că

respinge cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Păstrează celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 5 iunie 2007.