ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2561/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș sub nr. 11990 din 13 decembrie 2005 reclamantul

D.M., prin

mandatar D.G., a solicitat

anularea dispoziției nr. 2460 din 4 noiembrie 2005 emisă de Primăria

municipiului Timișoara, restituirea în natură a imobilului situat Timișoara,

hotărârea judecătorească să facă dovada titlului de proprietate asupra

imobilului și să constituie titlu executoriu pentru intrarea în posesie și

intabularea acestuia, să se constate nulitatea absolută a contractului prin

care locuința a fost vândută fostei chiriașe T.A., precum și daune interese

pentru refuzul restituirii imobilului.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că are calitate de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, iar

dispoziția emisă de primar precum și contractul de vânzare-cumpărare nr.

18958/1991 contravin dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și

dispozițiilor art. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990.

Reclamantul a formulat mai multe

precizări de acțiune prin care a punctat solicitările inițiale; la termenul de

judecată din data de 4 aprilie 2006 reclamantul a precizat că nu înțelege să o

cheme în judecată pe T.A., cumpărătoarea apartamentului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1131 din 9

mai 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș s-a respins acțiunea așa cum a fost

precizată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că imobilul în litigiu, fost proprietatea reclamantului, a

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată, la

acea dată dispunându-se virarea sumei de 33.969 lei în contul CEC, reprezentând

credit rămas nerambursat. Ulterior, acest imobil a fost vândut numitei T.A. în

baza contractul de vânzare-cumpărare nr. 18958/1991, însă reclamantul nu a

înțeles să o cheme în judecată, deși a solicitat să se constate nulitatea

absolută a acestui contract. Instanța a reținut că dispoziția nr. 2460/2005

prin care s-a respins cererea privind restituirea în natură motivat de faptul

că imobilul a fost vândut și s-au acordat reclamantului despăgubiri, a fost

emisă corect în raport cu prevederile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a declarat apel

împotriva sentinței pronunțată în cauză, pe care o critică ca fiind nelegală și

netemeinică, susținând că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea pe o

chestiune procedurală, respectiv lipsa din proces a numitei T.A., întrucât a

înțeles să cheme în judecată Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local

al municipiului Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 407 din 24

octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a respins apelul

declarat în cauză.

În motivarea deciziei s-a reținut

că, în raport de principiul disponibilității, reclamantul a înțeles să cheme în

judecată doar Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului

Timișoara, nu și pe numita T.A., așa cum a precizat expres atât la fond cât și

în apel, astfel că în mod corect prima instanță a respins cele două petite ale

cererii de chemare în judecată, pentru lipsa calității procesuale pasive

integrale și cum vânzarea-cumpărare nu a fost anulată, în mod corect s-a

reținut că restituirea imobilului în natură nu este posibilă.

Celelalte capete de cere aveau

caracter accesoriu față de primele două, astfel că în mod corect s-a dispus

respingerea acestora.

Decizia pronunțată în apel a fost atacată

cu recurs de către reclamant, care a solicitat casarea respectivei decizii și

trimiterea cauzei spre rejudecare, avându-se în vedere, spune recurentul, că

s-a rezolvat procesul fără cercetarea fondului și ținând cont de decesul

numitei T.A.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

se reiterează critica potrivit căreia acțiunea a fost respinsă pe o chestiune

procedurală, lipsa de la proces a numitei T.A., cu toate că au fost chemați în

judecată intimații Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al

municipiului Timișoara.

Se mai susține că T.A. nu avea cum

să participe la proces întrucât a decedat la data de 17 aprilie 2006,

împrejurare adusă verbal la cunoștința instanței.

Verificând legalitatea deciziei

recurate, prin prisma criticilor formulate și având în vedere prevederile

legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este

nefondat, în sensul considerentelor ce succed.

Procesul civil este diriguit și de

principiul disponibilității, iar potrivit acestuia limitele cererii de chemare

în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire

la obiect- ca pretenție concretă dedusă judecății și la părți, respectiv

persoanele între care exista raportul juridic litigios, sunt fixate de către

reclamant.

În speță, deși reclamantul a

solicitat prin cererea de chemare în judecată și constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare nr. 18958 din 10 aprilie 1991 prin care

imobilul în litigiu a fost vândut numitei T.A., învederând că înțelege să cheme

în judecată și pe acesta, ulterior a solicitat să se ia act că nu înțelege să o

cheme în judecată pe T.A. nici pentru constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare și nici pentru evacuare, după cum s-a

menționat în încheierea de ședință din data de 4 aprilie 2006 (f.77 dosar

fond).

O precizare a cadrului judecății a

făcut-o reclamantul și prin cererea de apel (f.14 dosar apel) în care a

precizat că părți în proces sunt Primăria municipiului Timișoara și Consiliul

local al municipiului Timișoara.

Solicitarea reclamantului de

restituire în natură a imobilului în litigiu nu putea fi dezbătură decât în

contradictoriu și cu actualul proprietar al bunului, care însă nu a fost parte

în proces, iar a dispune astfel ar fi însemnat încălcarea principiului

disponibilității în procesul civil cât și a dreptului la un proces echitabil.

Susținerea recurentului vizând

împrejurarea că ar fi adus la cunoștința instanței faptul că T.A. a decedat,

excede controlului legalității deciziei atacate pe care îl efectuează instanța

de recurs, iar pe de altă parte nici nu s-a confirmat.

Față de toate considerentele

menționate, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în

cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de D.M.

împotriva deciziei nr. 407 din 24 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2007.