ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 774/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Judecătoria Lugoj sub nr. 3058 din 30 octombrie 2003, reclamanta SC M. SA Lugoj

a chemat în judecată pe pârâta SC D.S. SRL Lugoj, solicitând evacuarea acesteia

din spațiul situat în Lugoj.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că, prin contractul de închiriere din 13 martie 1998 i-a închiriat SC L.

SA spațiul în litigiu, iar aceasta în baza vizei conducerii societății l-a

subînchiriat pârâtei SC D.S. SRL Lugoj, termenul de expirare fiind la 1 aprilie

2005, același cu termenul din contractul principal și că reclamanta a obținut

în instanță evacuarea chiriașei principale SC L. SA Lugoj, rămânând în spațiu

pârâta SC D.S. SRL Lugoj.

Pârâta SC D.S. SRL Lugoj a formulat

întâmpinare și cerere reconvențională la 11 noiembrie 2003, solicitând să se

constate existența unui contract de închiriere valabil prelungit prin tacita relocațiune

pentru spațiul în litigiu și că a efectuat investiții în valoare de 65.000.000

lei la acest spațiu comercial.

Judecătoria Lugoj prin sentința

civilă nr. 57 din 15 ianuarie 2004 și-a declinat competența materială de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

În cauză au formulat cereri de

intervenție în interes propriu M.L. și C.L.L., solicitând evacuarea

necondiționată a pârâtei din spațiul în litigiu, cu obligarea acesteia la plata

unor daune cominatorii de 300.000 lei /zi de întârziere, spațiul nefiind

proprietatea reclamantei.

Tribunalul Timiș, secția comercială,

prin sentința civilă nr. 2415 din 17 noiembrie 2004 a respins acțiunea

reclamantei și cererile de intervenție formulate.

A admis acțiunea reconvențională

precizată a pârâtei SC D.S. SRL Lugoj și a constatat că între reclamanta SC M.

SA Lugoj și pârâta SC D.S. SRL Lugoj există contract de închiriere, legal

încheiat pentru spațiul comercial situat în Lugoj, pentru suprafața de 107,86

mp (magazin L., reprezentând 50 % din suprafața prevăzută în contractul de

închiriere).

Prin decizia nr. 109 din 1 iunie

2005 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ a

admis apelurile declarate de reclamantă și de intervenientul M.L. împotriva

sentinței civile nr. 2415 din 17 noiembrie 2004 a Tribunalului Timiș și în

consecință a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis acțiunea

formulată de reclamantă împotriva pârâtei SC D.S. SRL Lugoj și cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenientul M.L. și precizată și

ca atare:

A dispus evacuarea pârâtei,

necondiționat din spațiul comercial înscris în cartea funciară, proprietatea

statului român.

A respins petitul referitor la

obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii pe zi de întârziere.

A respins acțiunea reconvențională

formulată de pârâtă pentru constatare.

A fost obligată pârâta la 274.000

lei către reclamantă și 474.000 lei către intervenient, cheltuieli de judecată.

Împotriva menționatei decizii,

pârâta SC D.S. SRL Lugoj, a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 3, 4, 9 și

10 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând,

în concluzie, admiterea recursului și modificarea deciziei, în sensul

respingerii apelurilor formulate în cauză,

În criticile formulate,

recurenta-pârâtă susține în esență următoarele:

- că greșit s-a respins excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Timiș de a soluționa cauza în fond, față

de împrejurarea că litigiul are caracter civil și nu comercial, contractul de

închiriere nefiind încheiat între comercianți, în opinia sa competența

aparținând Judecătoriei Lugoj;

- că instanța de apel a respins în

mod nelegal excepția inadmisibilității apelului declarat de intervenientul M.L.,

care nu poate să apară în instanță ca reprezentant al statului român, calitate

procesuală având numai C.L.L. și că prin cererea de intervenție M.L. nu a

invocat un drept propriu în contradictoriu cu ambele părți;

- decizia recurată este nelegală, ca

urmare a încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 1410 și

următoarele C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), că locațiunea este un

contract consensual, ce se încheie prin acordul părților fără altă formalitate

și că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 16 din Legea nr. 550/2002,

pentru vânzarea prin negociere directă a spațiului pe care-l folosește în temeiul

contractului de închiriere încheiat de părți, cu atât mai mult cu cât acest

spațiu comercial a fost inclus prin H.C.L.M.L. pe lista spațiilor scoase la

vânzare.

- decizia este nelegală, instanța

nepronunțându-se asupra dovezilor administrate în cauză, care erau hotărâtoare

pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.), în speță a

H.C.L.M.L. nr. 161 din 19 noiembrie 2002 prin care s-a aprobat vânzarea

spațiului în litigiu.

Recursul este nefondat.

Curtea, analizând hotărârea prin

prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de

dispozițiile legale incidente, constată că acestea nu se încadrează în

prevederile art. 304 C. proc. civ., care să conducă la casarea sau modificarea

deciziei recurate.

Primul motiv de recurs prin care

recurenta pârâtă susține că Tribunalul Timiș este necompetent material în

soluționarea pe fond a pricinii, în raport de faptul că litigiul dedus

judecății este civil, nu poate fi reținut, avându-se în vedere caracterul

comercial al acestuia, în raport de obiectul și părțile în litigiu și de dispozițiile

art. 2 C. proc. civ.

Nici susținerea recurentei pârâte

referitoare la inadmisibilitatea apelului intervenientului nu poate fi primită,

având în vedere că imobilul în litigiu este proprietatea statului român și că intervenientul

a acționat în calitate de reprezentant al acestuia.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001,

comunele, orașele și satele sunt persoane juridice de drept public, în virtutea

căruia acestea încheie acte juridice civile, prin organul nominalizat de lege,

în speță prin primar, care va fi chemat în litigiile de drept privat. Ori

consiliul local fiind organ deliberativ, nu poate sta în justiție în litigiile

care privesc acte juridice civile, ci numai dacă acțiunea vizează acte administrative.

M.L. a formulat cerere de

intervenție, invocând un drept propriu, izvorând din faptul că spațiul în

litigiu deși în proprietatea statului, se află în administrarea sa și face

parte din categoria spațiilor ce sunt supuse reglementărilor din Legea nr. 550/2002

și care urmau să fie vândute, ori pentru această operațiune se impunea

eliberarea acestuia printr-o acțiune în evacuare, lucru care s-a și transpus în

practică, fiind chemată în judecată pârâta în cauză care folosea spațiul fără

titlu legal.

De altfel nu pot fi acceptate nici

susținerile recurentei cu privire la conduita reclamantei în decursul timpului

și nici cele referitoare la faptul că reclamanta și-a manifestat acordul tacit

la încheierea contractului de locațiune, în condițiile în care din actele

menționate rezultă foarte clar că subînchirierea era valabilă numai pe durata

contractului de închiriere și prin clauzele căruia s-a stipulat că relocațiunea

nu este permisă.

Nu poate fi reținută nici teoria

potrivit căreia C.L.L. recunoaște contractul de locațiune în raport de

procedura de punere în practică a dispozițiilor Legii nr. 550/2002 cu referire

la H.C.L.M.L. nr. 161/2002, prin care se acordă șanse egale persoanelor

interesate în cumpărarea unui spațiu comercial, cu facilitățile prevăzute de

lege pentru anumite situații de fapt.

De altfel, nici afirmația recurentei

potrivit căreia aceasta a adus îmbunătățiri spațiului în cauză, cu acceptul

reclamantei nu poate fi reținută, în condițiile în care înscrisurile depuse la

dosar conduc la o concluzie contrară.

Cum hotărârea instanței de apel este

temeinică și legală, în raport de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte

urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC D.S. SRL Lugoj, împotriva deciziei nr. 109 din 1 iunie 2005 a Curții de Apel

Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

I

revocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 22 februarie 2006.