ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 568/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin notificare formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001, C.T. a solicitat Primăriei municipiului Slobozia acordarea

de măsuri reparatorii în echivalentul echipamentelor tehnologice din fabrica de

decorticat orez naționalizate în baza Legii nr. 119/1948 din coproprietatea

autorului său C.T.

Primarul municipiului Slobozia a

emis dispoziția nr. 535 din 28 mai 2003, prin care a respins cererea obiect al

notificării cu motivarea că echipamentele tehnologice solicitate de petent nu

se află fizic în patrimoniul Consiliului Local Slobozia, astfel încât sunt

aplicabile prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

C.T. a contestat în justiție

dispoziția de mai sus susținând că este nelegală, deoarece a făcut dovada că

odată cu fabrica au fost naționalizate un curățitor, un decojitor „Hamburg”, un

trior, un selector, două mașini pentru șlefuit orez marca „Hamburg”, un

vânturător, șase elevatoare cu cupe, un motor „Flinc”, o pompă de apă și un

dinam de 12 volți.

Ca urmare, contestatorul a cerut anularea dispoziției

și obligarea Primăriei municipiului Slobozia, Prefecturii Ialomița și

Ministerului Finanțelor Publice să-i acorde despăgubiri în valoare de

2.565.000.000 lei.

Tribunalul Ialomița, secția civilă a pronunțat

sentința civilă nr. 426 F din 2 decembrie 2003, prin care a respins contestația

cu motivarea că, deși a dovedit preluarea utilajelor de către stat,

contestatorul nu a făcut dovada că ele mai există fizic în patrimoniul unității

notificate, deși sarcina probei îi revenea potrivit prevederilor art. 1169 C.

civ., astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, potrivit cu care măsurile reparatorii privesc utilajele și

instalațiile preluate de stat, afară de cazul în care au fost înlocuite, casate

sau distruse.

Contestatorul a declarat apel susținând că principiul

actori incumbit probatio

nu este aplicabil, deoarece după naționalizare

nu a mai putut obține informații privind bunurile aflate în posesia statului,

asemenea informații neputând fi furnizate decât de unitatea deținătoare. Ca

urmare, susține contestatorul, din moment ce unitatea notificată nu a comunicat

procese verbale de casare, înlocuire sau distrugere, existența fizică a

bunurilor în cauză este prezumată.

Apelul astfel motivat a fost respins ca nefondat prin

decizia civilă nr. 766 din 04 mai 2004 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Instanța de apel a reținut că Primăria municipiului

Slobozia a negat că deținea utilajele pretinse de contestator, astfel că revenea

contestatorului sarcina de a proba faptul pozitiv al existenței respectivelor

bunuri în posesia unității notificate.

Contestatorul a declarat recurs, prin care, reiterând

motivele de apel ca motive de recurs, a cerut casarea hotărârilor pentru cazul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este întemeiat.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel, au

aplicat greșit în cauză regula de procedură de drept comun instituită prin art.

1169 C. civ., potrivit cu care „cel ce face o propunere înaintea judecății

trebuie să o dovedească”.

Aceasta pentru că în materia Legii nr. 10/2001 există

o procedură specială, valabilă atât pentru faza administrativă prealabilă, cât

și pentru cea contencioasă, care a prevăzut reguli anume referitoare la

dovedirea dreptului pretins.

Astfel, conform cu art. 22 din forma inițială a

legii, în sarcina persoanelor îndreptățite există numai obligația de a depune,

fie o dată cu notificarea, fie într-un anume termen, doar actele doveditoare

ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care

atestă această calitate.

Orice alte dovezi sunt în sarcina entității

notificate, care, dacă este deținătorul bunului, are obligația de a rezolva

cererea obiect al notificării (art. 23 din aceeași formă a legii).

Mai mult, cum este și cazul în speță, dacă persoana

îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului solicitat, notificarea se va

trimite primăriei în raza căreia se află imobilul, care, în termen de 30 zile,

este obligată să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare ale

unității deținătoare (art. 26 din lege).

În speță, instanțele au constatat că s-a făcut dovada

calității de moștenitor a contestatorului și dovada naționalizării, însă au

greșit hotărând că era în sarcina contestatorului să facă dovada existenței

bunurilor.

Dimpotrivă, pentru cele deja arătate, asemenea

sarcină revenea primăriei notificate care a emis, prin primar, dispoziția

contestată.

De altfel, contrar statuării din apel, nu este vorba

în cauză ca primăria să dovedească un fapt negativ constând în inexistența

bunurilor în litigiu, ci să facă acele dovezi expres rezultate din conținutul

art. 6 alin. (2) din forma inițială a Legii nr. 10/2001, anume faptele

înlocuirii, casării sau distrugerii utilajelor și/sau instalațiilor.

Soluționând cauza pe motivul exclusiv al

neîndeplinirii de către contestator a unei obligații legal inexistente în

sarcina sa și refuzând a cerceta fondul după încuviințarea și administrarea

probatoriului necesar, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5)

C. proc. civ. și a aplicat greșit prevederile art. 1169 C. civ., nesocotind

concomitent dispozițiile mai sus menționate din Legea nr. 10/2001, lăsând

nelămurită pe deplin situația de fapt, astfel încât instanța supremă nu poate

hotărî asupra fondului.

În consecință, în temeiul dispozițiilor coroborate

ale art. 304 alin. (9), art. 312 alin. (1), (2), (5) și art. 314 C. proc. civ.,

recursul de față va fi admis, decizia dată în apel va fi casată, iar cauza va

fi trimisă spre rejudecare aceleași instanțe de apel, care va hotărî asupra

modului de aplicare în speță a prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 numai după deplina lămurire a situației de fapt cu privire la utilajele

și/sau instalațiile în litigiu pe baza unor probe utile, concludente și

pertinente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de C.T.

împotriva deciziei nr. 766 din 4 mai 2004 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2007.