ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5280/2006
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5280/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,
asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului
București, secția a IV-a civilă, la 2 septembrie 2003, reclamantul C.M.S. a
chemat în judecată pe pârâtul Statul Român pentru ca instanța, prin hotărârea
ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 26.400 Euro
sau contravaloarea în lei la data plății, 200.000.000 lei cu titlu de
despăgubiri materiale și 10.000.000.000 lei daune morale.
S-a solicitat totodată, în condițiile art. 19 din
Decretul nr. 167/1958, repunerea în termenul de prescripție a dreptului la
acțiune.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamantul a fost
arestat o perioadă de 9 luni. După punerea sa în libertate, motivat de faptul
că avut domiciliul și serviciul în străinătate, nu s-a mai prezentat la
judecarea cauzei în apel și în recurs, fiind reprezentat de un avocat ales.
Prin decizia penală nr. 758 din 12 februarie 2002
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins recursul declarat de
Parchet împotriva hotărârii de achitare a lui C.M.S.
Prin sentința civilă nr. 130 din 9 februarie 2004,
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de repunere în
termen, cu consecința respingerii ca prescrisă a acțiunii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că
acțiunea este prescrisă potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen., conform
căruia acțiunea întemeiată pe art. 504 C. proc. pen. poate fi introdusă în
termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.
Reclamantul nu a făcut dovada cu copia pașaportului
că a revenit în țară la data de 10 august 2003 și că a luat cunoștință de
hotărârea instanței supreme la 21 august 2003, când i s-a eliberat o copie
legalizată.
Nu au fost considerate temeinic justificate cauzele
pentru care termenul de prescripție a fost depășit. Reclamantul a fost în țară
în cursul anului 2003, ocazie cu care, personal sau prin mandatar, ar fi putut
intra în posesia hotărârii judecătorești rămase definitive la 12 februarie
2002, și să promoveze acțiunea de obligare la despăgubiri.
Probatoriul testimonial a mai evidențiat faptul că
reclamantul a mai revenit în țară în cursul anului 2002, prilej cu care ar fi
putut face același lucru.
Apelul declarat de către reclamant împotriva acestei
hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 864 A din 1
septembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă
și litigii de muncă.
În considerentele hotărârii sale, instanța de apel a
arătat că din probatoriul administrat pe capătul de cerere privind repunerea în
termen, tribunalul a constatat, în mod corect, împrejurarea că reclamantul a
fost în țară în cursul anului 2003, mai exact în luna ianuarie, însuși
reclamantul susținând acest fapt. Ori, cu această ocazie, reclamantul ar fi
putut intra în posesia hotărârii judecătorești rămase definitive la 12 martie
2002 și ar fi putut promova acțiunea de obligare la despăgubiri. La judecarea
cauzei în apel și recurs, reclamantul a fost reprezentat de un avocat ales.
Chiar motivul revenirii în țară în luna ianuarie 2003 a fost acela al
rezolvării unor probleme urgente
Împotriva hotărârii date în apel reclamantul a
declarat recurs critica, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., vizând următoarele aspecte:
Au fost încălcate prevederile art. 19 alin. (1) din
Decretul nr. 167/1958, stabilirea domiciliului în străinătate și găsirea unui
loc de muncă fiind cauze temeinice de împiedicare, în contextul în care
datorită acestora, recurentul a fost în imposibilitate să ia cunoștință de
hotărârea definitivă de achitare.
Faptul că recurentul avea un serviciu care implica
automat anumite relații contractuale concretizate și în obligația de a munci a
împiedicat posibilitatea de a reveni în țară pentru rezolvarea situației.
Deplasarea recurentului la 24 ianuarie 2003, pentru
ridicarea pașaportului, este exclusivă de culpă, prin lipsa timpului material,
aflându-se în timpul exercitării obligațiilor de serviciu.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor
invocate în recurs și în raport de probele administrate înaintea instanțelor de
fond, Curtea a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele
considerente:
În condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripția extinctivă, instanța poate, în cazul în care constată
ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a
fost depășit, să dispună judecarea sau rezolvarea acțiunii.
Repunerea în termen este un beneficiu, pe care legea
îl acordă titularilor dreptului la acțiune care au fost împiedicați, de cauze
temeinic justificate, să-și exercite dreptul la acțiune înăuntrul termenului de
prescripție.
Prin cauze temeinic justificate trebuie să se
înțeleagă acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, care
determină suspendarea de drept a cursului prescripției-, sunt exclusive de
orice culpă din partea titularului dreptului, pentru depășirea termenului de
prescripție. Altfel spus, repunerea în termen este o noțiune care exclude și
forța majoră și culpa.
Instanțele de fond au apreciat în mod corect faptul
că motivele invocate de reclamant pentru a fi repus în termen nu sunt temeinic
justificate. De vreme ce în ianuarie 2003 acesta a fost în țară, chiar dacă
numai pentru a-și ridica pașaportul, avea posibilitatea să-și angajeze un
mandatar care să întreprindă demersurile necesare pentru procurarea hotărârii
rămasă definitivă la 12 februarie 2002. De altfel, el ar fi avut această
posibilitate chiar dacă nu ar fi venit deloc în România.
Având în vedere prevederile art. 504 C. proc. pen.,
termenul de prescripție a acțiunii prin care reclamantul putea pretinde
despăgubiri s-a împlinit la 12 august 2003.
Față de datele concrete ale speței, inacțiunea
reclamantului îi este imputabilă, astfel încât criticile formulate nu întrunesc
cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanțele făcând aplicarea și
interpretarea corectă a prevederilor legale incidente în speță.
Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.
civ., recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a
hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul
C.M.S. împotriva deciziei civile nr. 864 A din 1 septembrie 2004 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2006.