ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5280/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 2 septembrie 2003, reclamantul C.M.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 26.400 Euro sau contravaloarea în lei la data plății, 200.000.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale și 10.000.000.000 lei daune morale. S-a solicitat totodată, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, repunerea în termenul de prescripție a dreptului la acțiune. În motivarea cererii s-a arătat că reclamantul a fost arestat o perioadă de 9 luni.

După punerea sa în libertate, motivat de faptul că avut domiciliul și serviciul în străinătate, nu s-a mai prezentat la judecarea cauzei în apel și în recurs, fiind reprezentat de un avocat ales. Prin decizia penală nr. 758 din 12 februarie 2002 Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins recursul declarat de Parchet împotriva hotărârii de achitare a lui C.M.S. Prin sentința civilă nr. 130 din 9 februarie 2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de repunere în termen, cu consecința respingerii ca prescrisă a acțiunii. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acțiunea este prescrisă potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen., conform căruia acțiunea întemeiată pe art. 504 C. proc.

pen. poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare. Reclamantul nu a făcut dovada cu copia pașaportului că a revenit în țară la data de 10 august 2003 și că a luat cunoștință de hotărârea instanței supreme la 21 august 2003, când i s-a eliberat o copie legalizată. Nu au fost considerate temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit. Reclamantul a fost în țară în cursul anului 2003, ocazie cu care, personal sau prin mandatar, ar fi putut intra în posesia hotărârii judecătorești rămase definitive la 12 februarie 2002, și să promoveze acțiunea de obligare la despăgubiri. Probatoriul testimonial a mai evidențiat faptul că reclamantul a mai revenit în țară în cursul anului 2002, prilej cu care ar fi putut face același lucru.

Apelul declarat de către reclamant împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 864 A din 1 septembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă. În considerentele hotărârii sale, instanța de apel a arătat că din probatoriul administrat pe capătul de cerere privind repunerea în termen, tribunalul a constatat, în mod corect, împrejurarea că reclamantul a fost în țară în cursul anului 2003, mai exact în luna ianuarie, însuși reclamantul susținând acest fapt. Ori, cu această ocazie, reclamantul ar fi putut intra în posesia hotărârii judecătorești rămase definitive la 12 martie 2002 și ar fi putut promova acțiunea de obligare la despăgubiri.

La judecarea cauzei în apel și recurs, reclamantul a fost reprezentat de un avocat ales. Chiar motivul revenirii în țară în luna ianuarie 2003 a fost acela al rezolvării unor probleme urgente Împotriva hotărârii date în apel reclamantul a declarat recurs critica, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte: Au fost încălcate prevederile art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, stabilirea domiciliului în străinătate și găsirea unui loc de muncă fiind cauze temeinice de împiedicare, în contextul în care datorită acestora, recurentul a fost în imposibilitate să ia cunoștință de hotărârea definitivă de achitare. Faptul că recurentul avea un serviciu care implica automat anumite relații contractuale concretizate și în obligația de a munci a împiedicat posibilitatea de a reveni în țară pentru rezolvarea situației.

Deplasarea recurentului la 24 ianuarie 2003, pentru ridicarea pașaportului, este exclusivă de culpă, prin lipsa timpului material, aflându-se în timpul exercitării obligațiilor de serviciu. Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate în recurs și în raport de probele administrate înaintea instanțelor de fond, Curtea a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: În condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, instanța poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună judecarea sau rezolvarea acțiunii. Repunerea în termen este un beneficiu, pe care legea îl acordă titularilor dreptului la acțiune care au fost împiedicați, de cauze temeinic justificate, să-și exercite dreptul la acțiune înăuntrul termenului de prescripție.

Prin cauze temeinic justificate trebuie să se înțeleagă acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, care determină suspendarea de drept a cursului prescripției-, sunt exclusive de orice culpă din partea titularului dreptului, pentru depășirea termenului de prescripție. Altfel spus, repunerea în termen este o noțiune care exclude și forța majoră și culpa. Instanțele de fond au apreciat în mod corect faptul că motivele invocate de reclamant pentru a fi repus în termen nu sunt temeinic justificate. De vreme ce în ianuarie 2003 acesta a fost în țară, chiar dacă numai pentru a-și ridica pașaportul, avea posibilitatea să-și angajeze un mandatar care să întreprindă demersurile necesare pentru procurarea hotărârii rămasă definitivă la 12 februarie 2002. De altfel, el ar fi avut această posibilitate chiar dacă nu ar fi venit deloc în România.

Având în vedere prevederile art. 504 C. proc. pen., termenul de prescripție a acțiunii prin care reclamantul putea pretinde despăgubiri s-a împlinit la 12 august 2003. Față de datele concrete ale speței, inacțiunea reclamantului îi este imputabilă, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanțele făcând aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale incidente în speță. Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.M.S. împotriva deciziei civile nr. 864 A din 1 septembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2006.