ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5744/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5744/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra

recursurilor civile de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, la data de 3 iunie

2005, sub nr. 4047/2005, reclamantul P.A. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia să-1 despăgubească cu suma

de 2.200.000 Euro pentru prejudiciul material și moral ce i-a fost cauzat prin

condamnarea și arestarea sa pe nedrept.

În motivarea cererii

sale, reclamantul a arătat că a fost condamnat pe nedrept prin sentințele

penale nr. 3 din 15 ianuarie 1997 și nr. 138 din 3 februarie 1998, pronunțate

de Tribunalul Sibiu și respectiv Judecătoria Sibiu, dovadă că în urma

rejudecării a fost achitat pe motiv că faptele pentru care a fost condamnat nu

au fost săvârșite de el.

De asemenea,

reclamantul a arătat că urmare a condamnărilor pe nedrept a executat 271 zile

de detenție, timp în care a suferit traume fizice și psihice grave, precum și

mari prejudicii materiale. Sub aspect material, a fost privat de salariu, firma

sa a suferit o pierdere netă în valoare de 44.582,34 Euro, iar imposibilitatea

de rambursare, din cauza detenției, a împrumutului contractat în anul 2003 i-a

generat o pierdere de 35.434 Euro; în ce privește prejudiciul moral, acesta

decurge din traumele suferite ca urmare a tratamentului propriu infractorilor

foarte periculoși, la care a fost supus în penitenciare, ca urmare a divorțului

promovat de soția sa, ca urmare a afectării imaginii în rândul comunității

evanghelice din care făcea parte și ca urmare a suspendării temporare a

dreptului de a folosi pașaportul, fapt ce 1-a împiedicat să meargă la

domiciliul legal din Belgia pentru a-și vedea copilul minor.

Tribunalul Dâmbovița,

secția civilă, prin sentința civilă nr. 1219 din 21 noiembrie 2005, a admis în

parte acțiunea, în sensul că 1-a obligat pe pârât la plata către reclamant a

sumei de 103.923 Euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând

despăgubiri civile pentru prejudiciul material și la plata sumei de 100.000.000

lei, reprezentând daune morale.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamantul a fost arestat

pe nedrept 271 zile, ceea ce i-a cauzat prejudicii materiale și morale;

pierderile materiale se cuantifică în salariul lunar de 1.500 Euro, neîncasat

pe timpul celor 9 luni de detenție, respectiv suma de 13.500 Euro, în pierderea

netă de 44.582,54 înregistrată de firma sa pe perioada detenției și în chiriile

lunare de 5.100 Euro, pe care le-ar fi încasat pe timpul celor 9 luni de detenție

din închirierea celor 10 apartamente proprietate personală, respectiv suma de

45.900 Euro; în ceea ce privește prejudiciul moral încercat de reclamant prin

pierderea respectului și stimei în comunitatea locală din care acesta face

parte, el poate fi cuantificat într-o sumă simbolică de 100.000.000 lei.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel ambele părți, precum și Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Curtea de Apel

Ploiești, prin decizia nr. 95 din 22 mai 2006, a admis toate cele trei apeluri,

cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate, în sensul obligării

pârâtului la plata către reclamant a sumei de 44.582 Euro, în echivalent în lei

la data plății, cu titlu de despăgubiri civile, precum și la plata sumei de

400.000.000 ROL (40.000 RON), cu titlu de daune morale.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Art. 504 C. proc.

pen. instituie răspunderea statului pentru repararea pagubelor determinate de

arestarea pe nedrept a unei persoane, iar acest principiu este prevăzut și de

art. 48 alin. (3) din Constituție.

În speță, reclamantul

a fost condamnat prin două hotărâri judecătorești definitive la executarea unor

pedepse privative de libertate, iar ulterior a fost achitat pe motiv că nu el a

săvârșit infracțiunile pentru care fusese trimis în judecată; până la data

achitării, reclamantul a executat o parte din pedepse, fiind arestat în

perioada 9 august 2003-05 mai 2004 și cu toate că a fost pus în libertate de

autoritățile române la data de 5 mai 2004, ca o consecință a măsurii de

suspendare temporară a dreptului de a folosi pașaportul, până la data de 16

august 2004 reclamantul a fost în imposibilitatea de a se întoarce în Belgia,

unde locuia cu familia sa și își avea locul de muncă.

În acest context,

fiind cert dovedită privarea nelegală de libertate a reclamantului, acesta are

dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a

privării nelegale de libertate.

Despăgubirile civile

cuvenite reclamantului pentru prejudiciul material se ridică însă la suma de

44.582 Euro, iar nu la cea de 103.923 Euro, cum greșit a apreciat prima

instanță.

Astfel, din atestatul

emis de contabilul firmei unde reclamantul era asociat activ (fila 29 dosar

fond) rezultă că acesta a suferit o pierdere netă de 44.582 Euro, ca urmare a

absenței din activitate pe perioada detenției; pierderea menționată este,

conform atestărilor contabilului firmei, extrasă din planul financiar de

constituire a societății, așa încât ea trebuie reținută ca dovedită, contrar

susținerilor apelantului Ministerul Finanțelor Publice.

Referitor la

veniturile salariale pretinse de reclamant ca parte componentă a prejudiciului

material încercat în perioada lunilor de detenție și a suspendării dreptului de

a folosi pașaportul, acestea nu pot fi socotite ca dovedite în baza adresei contabilului

societății din 2 decembrie 2004, la care reclamantul a făcut trimitere, pe de o

parte pentru că această adresă confirmă doar că reclamantul a realizat cu titlu

de venit lunar în decembrie 2004 suma de 1.500 Euro, fără a face nici o

referire la venitul lunar realizat de reclamant în perioada august 2003-august

2004 (perioada arestării sale la care se adaugă și intervalul cât i-a fost

suspendat dreptul de a călători în străinătate), iar pe de altă parte pentru că

este de presupus că venitul lunar pe care reclamantul îl realiza ca asociat la

societatea G.C. a fost inclus deja în suma de 44.582 Euro, reprezentând

pierdere suferită de reclamant ca urmare a absenței din activitate.

Prin înscrisurile

depuse la dosar s-a făcut dovada că reclamantul este proprietarul unui imobil

situat în Belgia, compus din parter și patru etaje cu câte două apartamente pe

fiecare nivel. Cu toate că din raportul de expertiză de la fila 35 dosar fond

rezultă că venitul locativ actual pentru un asemenea imobil este de 5.100 Euro

pe lună, iar martorul C.G., prin declarația extrajudiciară depusă la dosar, a

învederat că pe toată perioada detenției reclamantului chiriașii au plecat fără

a plăti suma datorată cu titlu de chirie, producând o pagubă acestuia de circa

20.000 Euro, nu se poate justifica acordarea de despăgubiri cu acest titlu.

În acest sens trebuie

avut în vedere, pe de o parte, că nu s-au produs nici un fel de dovezi care să

ateste dacă toate apartamentele din imobil erau închiriate la momentul

arestării proprietarului și pe ce perioadă, iar pe de altă parte, chiar în

ipoteza în care unii chiriași, profitând de absența reclamantului, ar fi plecat

din imobil fără a plăti chiria, pentru recuperarea unei eventuale asemenea

pagube, proprietarul are deschisă calea acțiunii în instanță împotriva

chiriașilor răi platnici, potrivit legislației țării unde el domiciliază și

unde este situat imobilul; în plus, trebuie avut în vedere că la momentul

respectiv soția reclamantului, în calitate de coproprietar al imobilului, putea

și trebuia să facă demersurile necesare pentru încasarea chiriei aferente

spațiilor închiriate și pentru buna administrare a acestora.

În privința daunelor

morale solicitate, este de necontestat că arestarea nelegală și lipsirea de

libertate i-au produs reclamantului un prejudiciu de imagine relativ la viața

sa familială și profesională și la condiția de om liber.

Având în vedere

consecințele suferite de reclamant pe plan fizic și psihic, atingerea adusă

onoarei și demnității sale, expunerea la disprețul public în calitate de

condamnat, traumele provocate și pe plan familial, care au determinat divorțul

acestuia de soția sa, instanța de apel a apreciat că suma de 400.000.000 lei

reprezintă o evaluare adecvată a daunelor morale cuvenite reclamantului;

susținerea acestuia că s-ar impune a-i fi acordată cu acest titlu suma de

1.000.000.000 lei, având în vedere practica instanței supreme într-o situație

similară, nu poate fi primită, întrucât stabilirea cuantumului daunelor morale

se face diferențiat de la un caz la altul, în funcție de situația concretă din

speță.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de ambele părți, reclamant și pârât, precum și de

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

I.

Recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de apel atât sub aspectul

stabilirii cuantumului daunelor materiale, cât și sub aspectul stabilirii

cuantumului daunelor morale.

privește cuantumul daunelor materiale, recurentul-reclamant a susținut că

acesta a fost stabilit greșit la suma de 44.582 lei, în condițiile în care

prejudiciul material încercat include, pe lângă pierderea de 44.583 Euro

suferită de firma sa, și salariile sale lunare pe perioada august 2003 - august

2004, precum și chiriile neîncasate pe aceeași perioadă pentru imobilul deținut

în Belgia.

Instanța de apel a

apreciat că nu poate fi acordat cu titlu de despăgubiri materiale venitul lunar

nerealizat pe perioada august 2003-august 2004 pe considerentul că din adresa

emisă de contabilul S.B. rezultă doar venitul realizat în luna decembrie 2004,

fără nici o referire la perioada august 2003-august 2004.

Această apreciere

este greșită având în vedere că nu se putea face dovada veniturilor realizate

în perioada de referință, câtă vreme în acea perioadă subzista starea de

lipsire de libertate.

Adresa contabilului

firmei a fost depusă tocmai pentru ca instanța să poată aprecia, prin

comparație, care ar fi fost venitul lunar ce s-ar fi putut realiza în mod

normal.

De asemenea, este

greșită aprecierea, bazată pe o presupunere, că venitul lunar a fost inclus

deja în suma ce reprezintă pierderea suferită de societatea G.C., aici fiind

vorba de pierderile unei persoane juridice; pe de altă parte, veniturile

realizate lunar de un salariat al unei societăți reprezintă contravaloarea

muncii prestate de acesta și nu cota-parte din profitul realizat de societate,

profit ce se materializează în dividende.

Și relativ la

prejudiciul suferit ca urmare a neexploatării imobilului deținut în Belgia,

aprecierile instanței de apel sunt greșite, întrucât ignoră faptul că urmare a

arestării reclamantului, situația sa familială a fost grav afectată,

determinând separarea soților și în final divorțul lor, caz în care nici nu se

putea face dovada numărului de apartamente închiriate în perioada detenției,

deoarece acestea nu au fost închiriate, tocmai acesta fiind realul prejudiciu

suferit.

privește daunele morale, recurentul-reclamant a invocat că instanța de apel nu

a apreciat în mod corect situația concretă, scăpând din vedere faptul că urmare

a celor două condamnări a suportat suferințe fizice și psihice greu de

imaginat, familia i-a fost destrămată, iar în sânul comunității restrânse în

care conviețuiește a fost privit ca un infractor deosebit de periculos.

Se impunea astfel ca

instanța să aprecieze că traiul în cadrul unei comunități restrânse, bazată în

mare măsură și pe criterii religioase, este grav afectat de un asemenea

eveniment; în plus, trebuia avută în vedere și practica constantă a instanței

supreme în privința daunelor morale.

II. Recurentul-pârât

a invocat nelegalitatea deciziei din apel atât în ce privește acordarea

daunelor morale, cât și în ce privește acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul material (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

morale, recurentul-pârât a arătat că acestea nu pot fi reduse la o evaluare în

sens economic, fiind o operațiune complexă de apreciere a unor aspecte

multiple; valorile morale nu pot fi evaluate în bani, dar nici nu pot constitui

un mijloc de îmbogățire și de aceea remedierea prejudiciului moral se face prin

recunoașterea erorii judiciare săvârșite și nu prin acordarea unor sume în

bani, al căror cuantum să fie cât mai ridicat.

De fapt există chiar

o incompatibilitate între susținerea reparării onoarei, demnității,

sensibilității fizice și psihice (valori și drepturi nepatrimoniale lezate ale

unei persoane) și solicitarea unor sume de bani în ideea că dacă cuantumul

acestora este mai ridicat, confortul psihic al reclamantului se realizează în

mai mare măsură.

Solicitările

exagerate de acordare a daunelor morale nu justifică decât o falsă moralitate,

dovedită și prin solicitarea unor despăgubiri civile nereale, neprobate și pe

care instanțele învestite cu soluționarea prezentei cauze nu le-au acordat.

apel a redus cuantumul despăgubirilor civile pentru prejudiciul material

reclamat prin acțiune la suma de 44.582 Euro, nici această sumă nu trebuia

acordată în lipsa documentelor financiar contabile relevante.

III. în recursul său,

întemeiat pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a formulat

critici referitoare la modul de stabilire a daunelor materiale și morale.

imputat instanței de apel că a greșit atunci când a acordat reclamantului

daunele materiale solicitate, în condițiile în care probatoriul administrat în

cauză nu le justifica, nefăcând dovada că pierderea evidențiată în planul

financiar de constituire a societății s-a datorat exclusiv arestării

reclamantului, ea putând fi determinată de o proastă administrare a societății

de o altă persoană sau de alte motive obiective.

daunele morale, s-a arătat că deși instanța trebuie să aibă în vedere

consecințele suferite de reclamant în plan psihic și profesional, prin

expunerea la disprețul public în calitate de arestat, persoană ce ar fi

încălcat ordinea de drept, de atingerea gravă adusă onoarei și demnității, de sentimentul

de frustrare creat reclamantului, de afectarea prestigiului său și nu în ultimul

rând de privațiunile de ordin fizic, în privința cuantumului acestor daune, în

lipsa unor criterii legale de determinare a acestuia, singurul element de

referință nu-l poate constitui decât practica judiciară; or, literatura de

specialitate și practica judiciară au statuat în mod constant că prin simplul

fapt al acordării despăgubirilor se realizează o reparație morală de principiu

și că daunele morale nu pot constitui prin ele însele un temei de îmbogățire

fără justă cauză, astfel că suma de 40.000 RON acordată în apel cu titlu de

daune morale este mult prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de

reclamant.

Conform art. 305 C.

proc. civ., recurentul-reclamant a administrat proba cu înscrisuri, depunând la

dosar copia conformă cu originalul a certificatul său de căsătorie seria CD nr.

576381 din 14 octombrie 2005 și copii legalizate de pe traducerea următoarelor

acte: adresa emisă de A.B.M.C. din Bruxelles la data de 29 mai 2006, privind

veniturile din chirii încasate de recurentul-reclamant pentru imobilul său din

Bruxelles pe primele 6 luni ale anului 2003; statele de plată din perioada 1

februarie 2003-30 aprilie 2003 privind pe recurentul-reclamant; confirmarea

privind remunerația netă lunară încasată recurentul-reclamant la 1 aprilie 2006

ca administrator al SPRL G.C.; o scrisoare adresată recurentului-reclamant la

data de 23 noiembrie 2006 de avocatul său angajat pentru a introduce un recurs

la Comisia de Naturalizare.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la

recursul reclamantului:

formulată de recurentul-reclamant privește greșita stabilire a cuantumului

despăgubirilor civile acordate pentru prejudiciul material suferit în urma

privării sale nelegale de libertate.

În acest sens s-a

susținut că despăgubirile civile acordate pentru prejudiciul material nu

asigură o reparație integrală a acestui tip de prejudiciu, întrucât nu includ

veniturile salariale pe care le-ar fi încasat în perioada privării de libertate

și nici veniturile pe care le-ar fi încasat în aceeași perioadă din exploatarea

prin închiriere a imobilului deținut în Belgia, neincluderea acestor categorii

de venituri în sfera prejudiciului material fiind urmarea unei aprecieri

eronate a probelor administrate.

Din considerentele

deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu a exclus de plano din sfera

prejudiciului material veniturile salariale cuvenite recurentului-reclamant pe

perioada privării sale de libertate și nici veniturile din chirii pe care

acesta le-ar fi putut realiza în aceeași perioadă, ci a reținut, în urma

aprecierii probelor administrate în cauză, că veniturile salariale pretinse de

recurent nu pot fi acordate peste pierderea netă suferită de firma la care era

asociat, fiind incluse în aceasta și că paguba reclamată în legătură cu

neexploatarea imobilului din Belgia nu a fost dovedită.

În raport de această

situație de fapt, care nu poate fi reevaluată în instanța de recurs față de

actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., motivul de nelegalitate vizând

lipsa unei reparații integrale a prejudiciului material prin despăgubirile

acordate de instanța de apel nu este întemeiat; despăgubirile acordate de

instanța de apel acoperă integral prejudiciul material reținut ca dovedit prin

probele administrate în cauză, situație în care este inoperant cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

contestat soluția instanței de apel și în ce privește stabilirea cuantumului

daunelor morale la suma de 40.000 lei (RON), sens în care a invocat ignorarea

de către instanță a criteriilor obiective aplicabile în determinarea întinderii

prejudiciului moral generat de o condamnare și privare nelegală de libertate

raportat la situația sa concretă.

Nelegalitatea

pretinsă de recurentul-reclamant nu se confirmă, deoarece instanța de apel,

atunci când a stabilit întinderea compensației pecuniare la care acesta are

dreptul pentru prejudiciul moral încercat prin condamnarea și arestarea sa pe

nedrept, a avut în vedere ansamblul criteriilor obiective consacrate în acest

sens de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la situația sa

concretă.

Astfel, consecințele

negative suferite pe plan fizic și psihic de reclamant prin condamnarea și

privarea sa nelegală de libertate, importanța valorilor morale lezate,

demnitate, onoare, libertate individuală, măsura în care au fost vătămate

aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de

către reclamant raportat la durata privării sale de libertate, 271 zile și la

situația sa socială concretă, respectiv destrămarea familiei, afectarea

activității profesionale și a reputației sale în rândul comunității din care

făcea parte, justifică pe deplin cuantumul daunelor morale fixat de instanța de

apel la suma de 40.000 lei (RON).

Această sumă de bani

respectă principiul proporționalității daunelor morale acordate cu intensitatea

și gravitatea suferințelor fizice și psihice încercate de recurentul-reclamant

prin condamnarea și privarea sa nelegală de libertate, raportat atât la durata

privațiunii de libertate, cât și la situația sa socială concretă; ea nu poate fi

apreciată ca simbolică, deci lipsită de efectul compensatoriu pe care trebuie

să îl aibă daunele morale și nici ca insuficientă pentru acoperirea

prejudiciului moral încercat de recurentul-reclamant, ci reprezintă atât cât

este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele

îndurate ca urmare a erorii judiciare a cărui victimă a fost.

Așa fiind, cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește

aplicabilitatea în speță, cu consecința că recursul reclamantului apare ca

nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. Cu privire la

recursul pârâtului:

recurentului-pârât în sensul că evaluarea prejudiciului moral nu poate fi

redusă la o operațiune strict economică, ea fiind în fapt o operațiune complexă

de apreciere a unor aspecte multiple ce țin de valorile și drepturile

nepatrimoniale lezate ale persoanei, sunt corecte, dar ele nu susțin concluzia

trasă de recurentul-pârât, aceea că repararea prejudiciului moral nu se poate

face prin acordarea unor sume de bani.

Repararea bănească a

prejudiciilor nepatrimoniale este o cerință a realizării depline a răspunderii

civile delictuale; art. 998 C. civ. instituie obligația generală de reparare a

prejudiciului fără a face vreo distincție în funcție de natura prejudiciului -

material sau moral, astfel că față de principiul de drept după care acolo unde

legea nu distinge nici interpretul nu o poate face (

ubi lex non distinguit, nec

nos distinguere debemus

) concluzia ce se impune este aceea că ambele forme

ale prejudiciului sunt posibil de a fi reparate prin despăgubiri bănești.

În cazul particular

dedus judecății, acela al solicitării de despăgubiri civile pentru prejudiciul

moral cauzat reclamantului prin condamnarea și arestarea sa pe nedrept, dispozițiile

speciale ale Capitolului IV din Codul de procedură penală, cuprinzând art.

504-507, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003, se referă

expres la "repararea (...) daunei morale în cazul condamnării pe nedrept

sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal", iar față de

prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție, care instituie răspunderea

patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare

săvârșite în procesele penale, nu este nici o îndoială că și prejudiciile

morale antrenate de o condamnare sau privare nelegală de libertate sunt

susceptibile de o reparație patrimonială.

Dificultățile

întâmpinate în evaluarea precisă în bani a daunelor morale sunt determinate, în

mod obiectiv, de natura neeconomică a prejudiciilor nepatrimoniale, ceea ce nu

poate constitui însă un argument juridic împotriva reparării bănești a acestor

daune.

Dacă este adevărat că

problema stabilirii despăgubirilor pentru daunele morale nu se reduce la o

evaluare în sens economic, adică la aprecierea în bani a onoarei, a demnității,

a sensibilității fizice și psihice sau a altor valori și drepturi

nepatrimoniale lezate ale persoanei, tot atât de adevărat este că ea reprezintă

o operațiune complexă și delicată de apreciere multilaterală a aspectelor în

care vătămările și suferințele cauzate se exteriorizează, intrând astfel sub

puterea de apreciere a judecătorului. Aceasta înseamnă că deși valorile morale

ale omului nu pot fi prețuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează

în forme concrete, așa încât judecătorul are posibilitatea să aprecieze

intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă o sumă de bani, și în ce

cuantum, este potrivită pentru a putea constitui o reparație, neexistând, deci,

nicio incompatibilitate între ideea de reparare a unor valori și drepturi

nepatrimoniale lezate și solicitarea făcută de victimă de a-i fi acordată o sumă

de bani în acest scop, cum greșit a pretins recurentul-pârât.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși

destinația ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o

satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată

datorită imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe

valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui

reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi refuzată nici pe

considerentul, de asemenea invocat de recurentul-pârât, acela că, acordată

într-un cuantum cât mai mare, ar constitui un mijloc imoral de îmbogățire

pentru victimă, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanță nu este

stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor

concrete ale cauzei, intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de

victimă, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei,

onoarei, demnității sau reputației în contextul situației sale sociale,

profesie, mediu de existență, stare familială și altele asemenea, deci a unor

elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească

acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Repararea daunelor

morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o

compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de

măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție

de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție sau ușurare, pe căi indirecte oarecum, pentru suferințele îndurate.

Banii trebuie admiși

printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care

sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică

pentru faptul că deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei

pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită

satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei

acordate, deși nici acest aspect nu este de neglijat, cât al simplului fapt că

despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată.

Este motivul pentru

care în speță instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a

recunoașterii erorii judiciare săvârșite față de reclamant, ci i-au acordat

despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma condamnării și

privării de libertate pe nedrept, stabilind un cuantum al acestora care

reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat.

Astfel, nu se poate

susține că suma de 40.000 lei (RON) ar fi disproporționată față de traumele

psihice încercate de reclamant în urma celor două condamnări penale, pentru

care ulterior a fost achitat, și care au generat privarea sa de libertate în

perioada 9 august 2003-16 august 2004 (între 9 august 2003 și 5 mai 2004 a fost

arestat, iar ulterior, până la 16 august 2004, când s-a anulat măsura de

suspendare a dreptului de a călători în străinătate, a fost în imposibilitatea

de a se reîntoarce în Belgia, unde se stabilise cu familia); cuantumul

despăgubirilor bănești acordate respectă principiul proporționalității cu

intensitatea și gravitatea suferințelor psihice încercate de reclamant prin

condamnarea și privarea sa nelegală de libertate, raportat atât la durata

privațiunii de libertate și anume 271 de zile, cât și la situația sa socială

concretă, avea o familie, care s-a destrămat în urma condamnării sale, o

activitate profesională care a suferit pierderi din aceeași cauză, o bună

reputație în comunitatea spirituală din care făcea parte, care a fost pusă sub

semnul îndoielii după condamnare.

Rezultă că

legalitatea hotărârilor pronunțate în fazele procesuale anterioare se confirmă

atât sub aspectul recunoașterii dreptului reclamantului la despăgubiri bănești

pentru prejudiciul moral încercat, cât și sub aspectul cuantumului acestor

despăgubiri, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

contestă și despăgubirile civile aferente prejudiciului material, susținând că

acestea nu puteau fi acordate, nici măcar în cuantumul redus de instanța de

apel, în lipsa documentelor financiar contabile relevante.

Critica aduce, deci,

în discuție, o problemă legată de modul de evaluare a probelor, tinzând la

reevaluarea situației de fapt stabilite în apel pe aspectul prejudiciului

material, ceea ce ține de temeinicia hotărârii atacate, iar nu de legalitatea

ei.

Greșeala gravă de

fapt consecutivă aprecierii eronate a probelor administrate, pe care o

conturează critica în discuție, nu mai poate face însă obiectul analizei

instanței de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.; pct. 11

al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a

modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat

la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, deci

cu mult înainte de pronunțarea deciziei atacate, ce a avut loc la 22 mai 2006.

Întrucât recursul

este o cale extraordinară de atac susceptibilă de exercitare numai pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, iar reevaluarea situației de

fapt prin reaprecierea probatoriului administrat, pe care o reclamă în fapt

recurentul-pârât, implică un control asupra temeiniciei hotărârii atacate,

urmează a se reține că un asemenea control nu poate fi efectuat de instanța de

recurs, depășind limitele restrictive de exercitare a controlului judiciar în

recurs, impuse de art. 304 C. proc. civ.

Având în vedere

considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul pârâtului nu este

fondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

III. Cu privire la

recursul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești:

acestui recurs s-a contestat situația de fapt stabilită de instanța de apel în

justificarea acordării de despăgubiri civile pentru prejudiciul material

reclamat în cauză, susținându-se că probatoriul administrat nu permitea

acordarea unor asemenea despăgubiri.

Situația premisă a

criticii formulate de recurentul Ministerul Public pe aspectul despăgubirilor

aferente prejudiciului material se identifică cu cea a criticii similare din

recursul pârâtului, contestarea situației de fapt stabilite prin aprecierea

eronată a probelor administrate, astfel că o atare critică nu poate face

obiectul analizei instanței de recurs, sens în care urmează a fi avute în

vedere argumentele expuse în analiza criticii de la pct. 2 din recursul

pârâtului.

daunele morale, recurentul Ministerul Public a contestat cuantumul în care au

fost stabilite de instanța de apel, susținând că acesta este mult prea mare în

raport de prejudiciul moral suferit de reclamant, dând loc la o îmbogățire fără

justă cauză a reclamantului.

Este de netăgăduit că

orice arestare și inculpare pe nedrept produce celui în cauză suferințe pe plan

moral, social și profesional, că asemenea măsuri lezează demnitatea și onoarea,

libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege,

astfel că reclamantul, care se găsește într-o asemenea situație, a suferit un

prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

La stabilirea

întinderii acestei compensații, instanța de apel a avut în vedere consecințele

negative suferite pe plan fizic și psihic de reclamant, importanța valorilor

morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu

care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant, luând în

considerare durata privării de libertate, 271 zile, și situația sa socială

concretă, avea o familie, care s-a destrămat în urma condamnării sale, o

activitate profesională care a suferit pierderi din aceeași cauză, o bună

reputație în comunitatea spirituală din care făcea parte, care a fost pusă sub

semnul îndoielii după condamnare.

În acest context,

fixarea cuantumului daunelor morale la 40.000 lei (RON) apare ca fiind legală,

neputând fi considerată ca o sursă de îmbogățire pentru victimă, cum greșit a

susținut recurentul; prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune

morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă,

dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte

doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă,

suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure, or

acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 40.000 lei (RON)

acordată reclamantului cu titlu de daune morale.

Așa fiind, cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește

aplicabilitatea în speță, cu consecința că recursul Ministerului Public apare

ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.(în prezent C.) A., de

pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și de MINISTERUL PUBLIC,

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PLOIEȘTI împotriva deciziei nr. 95 din 22

mai 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 septembrie 2007.