ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 17.01.2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 200/2007

HOTĂRÂRE
17.01.2007
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 200/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la Tribunalul Prahova sub nr. 6852/CCA/2005, reclamantul I.J. Argeș a chemat-o

în judecată pe pârâta SC C. SA Ploiești, solicitând ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.639.222.900 lei,

reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de folosirea

autovehiculelor din dotarea reclamantului, pentru transportul efectivelor în

vederea îndeplinirii misiunii de pază militară, în perioada 1 ianuarie 2003 –

15 mai 2004.

Prin sentința nr. 512 din 14

noiembrie 2005, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat-o pe pârâtă

să-i plătească acestuia suma de 163.922,29 RON contravaloare cheltuieli de

transport.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin.

(2) din contractul de prestări de servicii de pază și intervenție nr. S/560139

din 29 mai 2002, foile de parcurs depuse la dosar și facturile fiscale a

rezultat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile de dotare a personalului de

pază cu mijloace de transport necesare deplasării efectivelor de jandarmi la

obiectivele pe care le aveau în pază, acest lucru fiind făcut de reclamant, așa

încât, față de neîndeplinirea obligației de către pârâtă, acțiunea reclamantului

pentru suportarea de către aceasta a costului dotărilor a fost găsită

întemeiată și admisă, ca atare.

Prin decizia nr. 30 din 22

februarie 2006, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței mai sus menționate.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că în perioada 1 ianuarie 2003 – 15 mai

2004, reclamantul, în vederea executării misiunii de pază a folosit propriile

mijloace de transport necesare deplasării efectivelor, valoarea acestora fiind

facturată cu factura nr. 151516416 din 1 octombrie 2004 și refuzată

nejustificat la plată de către pârâtă, astfel încât în mod legal instanța de

fond a apreciat că acțiunea este întemeiată; a mai reținut și că pârâta nu a

făcut o altă probă din care să rezulte că și-a respectat obligațiile

contractuale de a pune la dispoziție reclamantului dotările necesare în vederea

efectuării serviciilor în bune condiții.

Împotriva deciziei curții de

apel a declarat recurs pârâta, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei

curții de apel și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantului, ca netemeinică

și nelegală.

În motivarea recursului,

pârâta arată astfel că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât a

interpretat greșit protocolul nr. 46657/2002, încheiat între Ministerul de

Interne și Ministerul Industriei și Resurselor și actul adițional nr. 1

intervenit la acest protocol, din care rezultă că cheltuielile de funcționare

aferente dotărilor efectivelor de jandarmi se asigură prin contracte de

comodat, or, față de data prestației de pază nu a existat un contract de

comodat, acesta fiind încheiat abia la 26 aprilie 2004.

Mai arată că instanța de

apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.), deoarece din contractul nr. S/560139, cu actele adiționale, nu reiese

obligația societății sale de a achita contravaloarea cheltuielilor ocazionate

de folosirea autovehiculelor din dotarea unității militare pentru transportul

efectivelor militare în vederea îndeplinirii misiunii de pază și, de asemenea,

că, în mod nelegal instanțele au considerat întemeiate pretențiile

intimatului-reclamant, privind plata contravalorii transportului cu mijloace

auto proprii, în condițiile în care în contractele încheiate între părți, nu

există clauze contractuale prin care societatea sa să-și fi asumat o astfel de

obligație.

Recursul nu este fondat.

Referitor la prima critică

formulată de pârâtă în recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondată, întrucât instanța de apel a dat o

interpretare corectă protocolului nr. 46657/2002, încheiat între Ministerul de

Interne și Ministerul Industriei și Resurselor, în aplicarea prevederilor Legii

nr. 18/1996 privind paza persoanelor, obiectivelor, bunurilor și valorilor și

ale HG nr. 151/2002 privind asigurarea pazei obiectivelor, bunurilor și

valorilor cu obiective de jandarmi.

Astfel, acest protocol, la art.

18 a prevăzut ca părțile semnatare, de comun acord, să asigure în limita

disponibilităților mijloacele de transport și comunicații pentru începerea

activității de pază și intervenție, la data de 1 iunie 2002 și în baza acestui

act s-a demarat efectiv activitatea de executare a pazei și intervenție la

conductele magistrale de transport produse petroliere, țiței, etan condensat,

gazolină și a echipamentelor și instalațiilor aferente acestora pe tronsoanele

aflate în administrarea pârâtei SC C. SA. Această prevedere din protocol a fost

preluată în contractul de prestări servicii de pază și intervenție nr. S/560139

din 28 mai 2002, părțile stipulând la art. 3 alin. (2) că prestația de pază va

cuprinde cheltuielile de personal și materiale, la care se adaugă cheltuielile aferente

cu dotarea, constând, printre altele și în mijloace de transport, necesare

funcționării pazei și intervenției, iar la art. 9 lit. m) s-a prevăzut că

beneficiarul are obligația de a asigura de comun acord cu prestatorul, în

limita disponibilităților, mijloace de transport necesare efectuării

serviciului de pază.

Din examinarea actelor

dosarului rezultă că, începând cu data de 1 ianuarie 2003, pârâta nu a mai pus

la dispoziție reclamantului mijloace de transport, iar virarea în contul Ministerului

de Interne a sumei de aproximativ 30 miliarde lei pentru dotarea unităților de

jandarmi din țară nu poate fi reținută ca o dovadă că prin efectuarea acestei

plăți, pârâta și-ar fi îndeplinit obligația pe care și-a asumat-o, conform

contractului mai sus menționat, de a pune la dispoziție reclamantului

mijloacele de transport necesare desfășurării serviciului de pază.

Reclamantul a asigurat el

însuși mijloacele de transport necesare deplasării efectivelor de jandarmi în

vederea efectuării misiunii de pază, folosind mijloace proprii de transport,

astfel încât, pârâta în calitate de beneficiar al acestor prestații, datorează acestuia

contravaloarea cheltuielilor ocazionate de folosirea autovehiculelor din

dotarea proprie.

Susținerea recurentei-pârâte

în sensul că între părți nu a existat și un contract de comodat, așa cum era

prevăzut în protocol, aferent contractului de prestări servicii de pază, în

baza căruia reclamantul să-și poată justifica cheltuielile de transport nu

poate fi reținută în justificarea neîndeplinirii propriilor obligații, deoarece

pârâta era cea care trebuia să asigure mijloacele de transport, a existat un

contract de prestări servicii valabil încheiat iar, pe de altă parte, reclamantul

nu putea refuza executarea prestațiilor de pază motivat de nepunerea la

dispoziție de către pârâtă a mijloacelor de transport necesare, obligația sa

decurgând și prin efectul legii, respectiv a aplicării dispozițiilor Legii nr. 18/1996

și H.G. nr. 151/2002.

Nici criticile formulate în

baza prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate deoarece,

contrar susținerilor recurentei-pârâte, din examinarea clauzelor contractului nr.

S/560130 și a actelor adiționale, rezultă fără putință de tăgadă obligația

pârâtei de a achita contravaloarea cheltuielilor ocazionate reclamantului prin

folosirea propriilor mijloace de transport.

Se constată astfel că prin art.

II al actului adițional nr. 1 la protocol s-a prevăzut că Ministerul Industriei

și Resurselor, prin cei doi operatori licențiați, deci și prin SC C. SA

Ploiești, va asigura completarea dotării efectivelor angajate, începând cu 1

ianuarie 2003, iar prin art. V al actului adițional nr. 3 la contractul de

prestări de servicii și pază încheiat între părți s-a stipulat, prin

modificările convenite la art. 9 lit. m) din contract, că beneficiarul asigură

mijloacele de transport și suportă, de asemenea cheltuieli de funcționare

pentru mijloacele de transport suplimentare, solicitate de prestator.

Se reține, prin urmare,

analizând actele mai sus arătate, că răspunderea beneficiarului a fost sporită

și nicidecum diminuată, prin modificările ulterioare ce au intervenit în ce

privește protocolul și contractul părților, astfel încât susținerile recurentei

pârâte privind greșita sa obligare la plata contravalorii cheltuielilor de transport

efectuate de reclamant, față de cele mai sus menționate, vor fi respinse ca

neîntemeiate.

În consecință, întrucât

pârâta nu a formulat în recurs nici o critică ce ar justifica desființarea

deciziei curții de apel, în condițiile expres și limitativ prevăzute de

dispozițiile art. 304 C. proc. civ., aceasta va fi menținută ca fiind legală și

se va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

Respinge recursul declarat

de pârâta SC C. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 30 din 22 februarie 2006 a

Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2007.

Sursă