ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 839/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 839/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 200/C din 15 februarie 2007,

Tribunalul Hunedoara, secția comercială și contencios administrativ și fiscal,

admite acțiunea civilă formulată de reclamantul M.A.I. prin I.G.J.R. București,

cu sediul în București, sector 5, împotriva pârâtei SC T. SA Timișoara, cu

sediul în Timișoara, județul Timiș, și obligă pârâta să plătească reclamantei

suma de 550.936.150 lei (rol) reprezentând contravaloare servicii de pază

prestate în perioada februarie 1999 – martie 2000 precum și suma de

1.210.791.942 lei (rol) reprezentând penalități aferente calculate până la data

de 31 martie 2004 și apoi în continuare până la data de 31 ianuarie 2006.

Pentru a dispune astfel,

instanța de prim grad a reținut următoarele:

În baza prevederilor

Decretului nr. 477/1983 ale Protocolului nr. D/0181 din 23 decembrie 1988

încheiat între Ministerul de Interne și Ministerul de Resort, s-a încheiat

între U.M. Deva, în calitate de prestator de servicii și SC R. SA Orăștie, F.S.,

în calitate de beneficiar, contractul din 23 ianuarie 1992 având ca obiect

asigurarea pazei militare a acestui obiectiv.

Contractul a fost încheiat

pe perioadă nedeterminată putând fi adoptat în caz de necesitate în raport cu

eventualele modificări aduse, la protocolul menționat.

Deși, conform art. 4 din

contractul menționat, pârâta avea obligația să efectueze decontarea serviciilor

prestate până la data de 10 ale lunii următoare, pentru luna expirată aceasta

nu și-a respectat obligațiile contractuale înregistrând o restanță la plată de

550.936.150 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de pază cu efective de

jandarmi, prestată în perioada februarie 1999 - martie 2000 la care au fost

calculate penalități aferente perioadei până la data de 31 martie 2004.

Prin Încheierea nr. 24580

din 18 mai 2006 judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Hunedoara

a dispus radierea pârâtei SC R. SA Orăștie, ca efect al fuziunii prin absorbție

a acesteia de către SC T. SA Timișoara.

Potrivit dispozițiilor art. 250

din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și

completările ulterioare, în cazul fuziunii prin absorbție, societatea

absorbantă dobândește drepturile și este ținută de obligațiile societății pe

care o absoarbe.

În atare situație în

calitate de pârâtă a fost introdusă în cauză SC T. SA Timișoara care în

concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, arătând că între reclamanta și aceasta nu a existat niciun

contract încheiat.

Vor fi admise și

penalitățile de întârziere pretinse de reclamant ținând seama de prevederile

capitolului VI din contractul de prestări servicii.

Clauza astfel formulată în

contract îndreptățește pe reclamant să solicite penalități în situația în care

nu își execută sau execută cu întârziere obligațiile principale.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială, prin decizia nr. 38/A din 29 iunie 2007 respinge drept nefondat

apelul declarat de pârâta SC T. SA Timișoara împotriva sentinței nr. 200/CA din

15 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

Respinge cererea pârâtei privind

obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Instanța de apel a reținut

că prin adresele din 19 decembrie 2001 și 4 februarie 2002 pârâta recunoaște

prestația efectivă a pazei de către reclamantă la obiectivele SC R. SA (antecesoarea

pârâtei de la care aceasta a preluat, prin fuziune, toate drepturile și

obligațiile inclusiv, cele privind prezentul proces), respectiv D.T. și F.S.,

astfel încât succesoarea acesteia, apelanta, nu mai poate retracta prestarea

acestor servicii.

Cu privire la penalitățile

de întârziere în mod întemeiat prima instanță a acceptat caracterul

determinabil al acestora rezultând din clauza înscrisă în capitolul VI din

contractul din 1 ianuarie 1992 înregistrat la 23 ianuarie 2002 ce cuprinde

dispozițiile aplicabile pentru perioada în discuție și unde se prevede că

pentru neexecutarea în parte ori în totalitate a obligațiilor contractuale ori

pentru executarea lor necorespunzătoare părțile datorează penalități de

întârziere potrivit dispozițiilor legale, în materie fiind aplicațiile, în timp

H.G. nr. 21/1998, H.G. nr. 354/1999, H.G. nr. 564/2000, H.G. nr. 1034/2001 sau

H.G. nr. 74/2002 față de împrejurarea că sumele datorate reclamantei se varsă

la bugetul de stat, M.A.I., în structura căruia era organizată reclamanta,

fiind un organ al administrației publice centrale, încadrabil în prevederile art.

62 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 respectiv o structură administrativă

publică finanțată integral din bugetul de stat.

Prin cererea de recurs

formulată pârâta SC T. SA Timișoara a susținut că ambele instanțe au reținut

greșit că facturile de prestații pază au fost comunicate societății prin poștă

specială, în acest sens la dosar nu există nicio dovadă, iar în ceea ce

privește recunoașterea datoriei prin cele două adrese, respectiv din 2001 și 2002,

acestea nu fac referiri la prestațiile solicitate prin acțiune, ci la o altă

datorie mai veche ce reprezintă obligații din sentința civilă nr. 462/1999 ce

nu au fost plătite.

Expertiza contabilă nu are

nicio legătură cu cauza, fiind dispusă într-o altă cauză, la dosar lipsind

dovezi că expertiza a fost încuviințată sau că s-a cerut încuviințarea

efectuarii acesteia.

Temeiul de drept indicat de

recurentă îl constituie art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată,

M.I.R.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii

recurate ca fiind temeinică și legală întrucât motivele de recurs sunt de fapt

o reiterare a apărărilor recurentei-pârâte formulate la fond și a motivelor

apelului declarat de aceasta.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte analizând

decizia recurată în raport de motivele invocate, de înscrisurile dosarului și

dispozițiile incidente constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea

hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situațiile prevăzute de

dispozițiile invocate.

Prima critică a recurentei

nu poate fi primită, întrucât din conținutul hotărârii recurate nu rezultă că

instanța s-a substituit părților contractante, modificând sau înlocuind

clauzele contractuale, ori a reținut un cu totul alt act juridic sau conținut.

Referitor la cel de al

doilea motiv de recurs, în sensul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurenta nu a

făcut distincție între caracterul imperativ sau dispozitiv al normei de drept

material ce a fost nesocotită.

În ceea ce privește

reiterarea situației de fapt, recurenta nu se poate prevala de o analiză a

susținerilor referitoare la netemeinicia deciziei recurate, întrucât a

beneficiat deja de căi devolutive pentru cercetarea probelor și stabilirea

situației de fapt în concordanță cu acestea.

Dispozițiile ultimului motiv

de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 10 C. proc. civ. au fost abrogate

prin art. 1 pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pentru aceste considerente,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează

a respinge recursul declarat de pârâta SC T. SA Timișoara împotriva deciziei nr.

38/A din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC T. SA Timișoara împotriva deciziei nr. 38/A din 29 iunie 2007 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 februarie 2008.