ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 839/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 200/C din 15 februarie 2007, Tribunalul Hunedoara, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, admite acțiunea civilă formulată de reclamantul M.A.I. prin I.G.J.R.

București, cu sediul în București, sector 5, împotriva pârâtei SC T. SA Timișoara, cu sediul în Timișoara, județul Timiș, și obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 550.936.150 lei (rol) reprezentând contravaloare servicii de pază prestate în perioada februarie 1999 – martie 2000 precum și suma de 1.210.791.942 lei (rol) reprezentând penalități aferente calculate până la data de 31 martie 2004 și apoi în continuare până la data de 31 ianuarie 2006. Pentru a dispune astfel, instanța de prim grad a reținut următoarele: În baza prevederilor Decretului nr. 477/1983 ale Protocolului nr. D/0181 din 23 decembrie 1988 încheiat între Ministerul de Interne și Ministerul de Resort, s-a încheiat între U.M.

Deva, în calitate de prestator de servicii și SC R. SA Orăștie, F.S., în calitate de beneficiar, contractul din 23 ianuarie 1992 având ca obiect asigurarea pazei militare a acestui obiectiv. Contractul a fost încheiat pe perioadă nedeterminată putând fi adoptat în caz de necesitate în raport cu eventualele modificări aduse, la protocolul menționat. Deși, conform art. 4 din contractul menționat, pârâta avea obligația să efectueze decontarea serviciilor prestate până la data de 10 ale lunii următoare, pentru luna expirată aceasta nu și-a respectat obligațiile contractuale înregistrând o restanță la plată de 550.936.150 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de pază cu efective de jandarmi, prestată în perioada februarie 1999 - martie 2000 la care au fost calculate penalități aferente perioadei până la data de 31 martie 2004. Prin Încheierea nr. 24580 din 18 mai 2006 judecătorul delegat la O.R.C.

de pe lângă Tribunalul Hunedoara a dispus radierea pârâtei SC R. SA Orăștie, ca efect al fuziunii prin absorbție a acesteia de către SC T. SA Timișoara. Potrivit dispozițiilor art. 250 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare, în cazul fuziunii prin absorbție, societatea absorbantă dobândește drepturile și este ținută de obligațiile societății pe care o absoarbe. În atare situație în calitate de pârâtă a fost introdusă în cauză SC T. SA Timișoara care în concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că între reclamanta și aceasta nu a existat niciun contract încheiat. Vor fi admise și penalitățile de întârziere pretinse de reclamant ținând seama de prevederile capitolului VI din contractul de prestări servicii.

Clauza astfel formulată în contract îndreptățește pe reclamant să solicite penalități în situația în care nu își execută sau execută cu întârziere obligațiile principale. Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, prin decizia nr. 38/A din 29 iunie 2007 respinge drept nefondat apelul declarat de pârâta SC T. SA Timișoara împotriva sentinței nr. 200/CA din 15 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Hunedoara. Respinge cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel. Instanța de apel a reținut că prin adresele din 19 decembrie 2001 și 4 februarie 2002 pârâta recunoaște prestația efectivă a pazei de către reclamantă la obiectivele SC R. SA (antecesoarea pârâtei de la care aceasta a preluat, prin fuziune, toate drepturile și obligațiile inclusiv, cele privind prezentul proces), respectiv D.T.

și F.S., astfel încât succesoarea acesteia, apelanta, nu mai poate retracta prestarea acestor servicii. Cu privire la penalitățile de întârziere în mod întemeiat prima instanță a acceptat caracterul determinabil al acestora rezultând din clauza înscrisă în capitolul VI din contractul din 1 ianuarie 1992 înregistrat la 23 ianuarie 2002 ce cuprinde dispozițiile aplicabile pentru perioada în discuție și unde se prevede că pentru neexecutarea în parte ori în totalitate a obligațiilor contractuale ori pentru executarea lor necorespunzătoare părțile datorează penalități de întârziere potrivit dispozițiilor legale, în materie fiind aplicațiile, în timp H.G. nr. 21/1998, H.G. nr. 354/1999, H.G. nr. 564/2000, H.G.

nr. 1034/2001 sau H.G. nr. 74/2002 față de împrejurarea că sumele datorate reclamantei se varsă la bugetul de stat, M.A.I., în structura căruia era organizată reclamanta, fiind un organ al administrației publice centrale, încadrabil în prevederile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 respectiv o structură administrativă publică finanțată integral din bugetul de stat. Prin cererea de recurs formulată pârâta SC T. SA Timișoara a susținut că ambele instanțe au reținut greșit că facturile de prestații pază au fost comunicate societății prin poștă specială, în acest sens la dosar nu există nicio dovadă, iar în ceea ce privește recunoașterea datoriei prin cele două adrese, respectiv din 2001 și 2002, acestea nu fac referiri la prestațiile solicitate prin acțiune, ci la o altă datorie mai veche ce reprezintă obligații din sentința civilă nr. 462/1999 ce nu au fost plătite.

Expertiza contabilă nu are nicio legătură cu cauza, fiind dispusă într-o altă cauză, la dosar lipsind dovezi că expertiza a fost încuviințată sau că s-a cerut încuviințarea efectuarii acesteia. Temeiul de drept indicat de recurentă îl constituie art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată, M.I.R.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală întrucât motivele de recurs sunt de fapt o reiterare a apărărilor recurentei-pârâte formulate la fond și a motivelor apelului declarat de aceasta. Recursul nu este fondat. Înalta Curte analizând decizia recurată în raport de motivele invocate, de înscrisurile dosarului și dispozițiile incidente constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situațiile prevăzute de dispozițiile invocate.

Prima critică a recurentei nu poate fi primită, întrucât din conținutul hotărârii recurate nu rezultă că instanța s-a substituit părților contractante, modificând sau înlocuind clauzele contractuale, ori a reținut un cu totul alt act juridic sau conținut. Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, în sensul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurenta nu a făcut distincție între caracterul imperativ sau dispozitiv al normei de drept material ce a fost nesocotită. În ceea ce privește reiterarea situației de fapt, recurenta nu se poate prevala de o analiză a susținerilor referitoare la netemeinicia deciziei recurate, întrucât a beneficiat deja de căi devolutive pentru cercetarea probelor și stabilirea situației de fapt în concordanță cu acestea.

Dispozițiile ultimului motiv de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 10 C. proc. civ. au fost abrogate prin art. 1 pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâta SC T. SA Timișoara împotriva deciziei nr. 38/A din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC T. SA Timișoara împotriva deciziei nr. 38/A din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 februarie 2008.