ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3125/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brăila, reclamantul Tănase Ion a chemat în judecată pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei hotărâri

prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000.000 lei

cu titlu de daune morale ca urmare a afectării imaginii personale, 300.000.000

lei cu titlu de daune materiale și cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 547 din 23

septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Brăila s-a respins ca tardiv introdusă

acțiunea.

Prin decizia civilă nr. 276/A din 17

februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Galați s-a respins ca nefondat

apelul formulat de către reclamant împotriva sentinței, pentru următoarele

motive:

Instanța de fond în motivarea

acțiunii nu a făcut referire la prevederile Constituției, însă nici reclamantul

nu a precizat la care anume articole din Constituție se referă și potrivit

cărora acțiunea în daune ar fi imprescriptibilă.

Potrivit art. 506 alin. (2) C. proc.

pen., acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive, după caz, a hotărârii instanței de judecată și a ordonanței

parchetului, prevăzute de art. 504 C. proc. pen.

În aceste condiții, s-a apreciat că

în mod corect prima instanță a reținut ca punct de plecare a termenului de 18

luni data rămânerii definitive a ordonanței parchetului din 18 septembrie 2002

și nu data pronunțării deciziei penale nr. 87 din 11 februarie 2003 a Curții de

Apel Galați, așa cum solicită apelantul.

Împotriva deciziei de apel a

formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive ce se

încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deși acțiunea a fost întemeiată pe

prevederile codului de procedură penală și ale Constituției României, nu s-au

avut în vedere și dispozițiile constituționale care ocrotesc dreptul la imagine

și familia.

Potrivit art. 506 alin. (2) C. proc.

pen., acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la rămânerea

definitivă, după caz, a hotărârii instanței de judecată sau ordonanței

procurorului. În condițiile în care a ales instanța de judecată, era firesc să

aștepte obținerea unei hotărâri definitive și irevocabile pentru acționarea în

recuperarea pagubei, neavând relevanță data ordonanței.

Nu se afla în situația prevăzută de

dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. (privare sau restrângere de

liberate) pentru a se calcula termenul de 18 luni de la data la care s-a dat

ordonanța nr. 231/P/2001 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila,

respectiv 18 septembrie 2002.

Analizând recursul formulat în

raport de criticile formulate, Curtea constată:

Reclamantul a formulat acțiunea

invocând în cauză pe lângă dispozițiile Codului de procedură penală și

dispozițiile constituționale.

Potrivit art. 504 C. proc. pen.,

persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către

stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o

hotărâre definitivă de achitare [alin. (1)]. Are dreptul la repararea pagubei

și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal [alin. (2)].

Cu privire la cazurile prevăzute de

art. 504 alin. (2) C. proc. pen., în alin. (3) al aceluiași articol se arată că

privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după

caz, prin ordonanță a procurorului sau hotărâre judecătorească, după cum

urmează: prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de

art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare

sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

În art. 506 alin. (1) C. proc. pen. se

arată că acțiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 18

luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârii instanței de

judecată sau a ordonanței procurorului, prevăzute de art. 504 C. proc. pen.

În cadrul motivelor de recurs s-a

subliniat de către recurent faptul că nu se află în situațiile reglementate de

art. 504 alin. (1) C. proc. civ., arătând că nu s-a luat împotriva sa nici o

măsură privativă sau restrictivă de libertate.

Ambele instanțe au calculat termenul

de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. în raport de ordonanța

parchetului de scoatere de sub urmărire penală emisă la data de 18 septembrie

2002.

Instanțele au reținut această

ordonanță de scoatere de sub urmărire penală, deși, după cum susține și

recurentul, nu este incident în cauză art. 504 alin. (2) C. proc. civ. [și

respectiv alin. (3) al aceluiași articol].

Din coroborarea art. 504 alin. (2)

și (3) C. proc. pen., în care se face referire la ordonanța procurorului de

scoatere de sub urmărire penală, rezultă că situațiile permisă de aplicare a

acestor dispoziții legale sunt reprezentate de privarea de libertate sau

restrângerea de libertate în mod nelegal, ceea ce nu se poate reține în cauză

relativ la persoana reclamantului-recurent.

În aceste condiții, singura dispoziție

a art. 504 C. proc. pen. invocată în susținerea acțiunii este cea de la alin. (1)

care face referire la o hotărâre definitivă de achitare.

Fără a analiza dacă sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., față de limitele de

investire în recurs, se constată că instanțele ar fi trebuit, în contextul în

care s-a făcut analiza cauzei, să aibă în vedere și prevederile art. 506 alin. (2)

coroborat cu art. 504 alin. (1) C. proc. pen. ca punct de plecare al termenului

prevăzut de dispozițiile speciale, iar data hotărârii definitive este de 11

februarie 2003 când s-a pronunțat decizia penală de către Curtea de Apel

Galați.

În afara acestor dispoziții

speciale, s-au mai invocat în cauză și dispozițiile constituționale, ca drept comun

în materia reparării prejudiciului reclamat.

În acest cadru, instanțele ar fi

trebuit să aibă în vedere, în cazul în care nu se puteau reține dispozițiile

speciale, și o calificare a cererii pe dispozițiile dreptului comun în materie,

drept comun care, oricum, prevede un termen de prescripție de 3 ani, în

conformitate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Constatând, prin urmare, că sunt

fondate criticile formulate în cauză, critici care atrag incidența art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și că în mod greșit a fost soluționată cauza pe excepția

tardivității dreptului la acțiune, Curtea urmează a face aplicarea și a art. 312

alin. (5) C. proc. civ. dispunând casarea deciziei, admiterea apelului

reclamantei [pe aceleași argumente și cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc.

civ.], desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași

tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul T.I. împotriva deciziei civile nr. 276 A din 17 februarie 2005 a

Curții de Apel Galați.

Casează decizia recurată.

Admite apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței civile nr. 547 din 23 septembrie 2004 a Tribunalului

Brăila.

Desființează sentința și trimite

cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

24 martie

2006.