ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2642/2006

Asupra recursului de față,

Din analiza actelor și lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad reclamanta T.G.K. a chemat în

judecată pârâta SC I. SA Arad solicitând restituirea în natură a imobilului

situat în Arad, înscris în C.F. Arad cu nr. top 773 și acordarea de măsuri

reparatorii pentru utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul.

Tribunalul

Arad, prin sentința civilă nr. 211 din 24 aprilie 2003 a respins acțiunea

reclamantei, continuată de legatara cu titlu particular, O.M. și, ca urmare a

respingerii acțiunii principale a respins și cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta SC I. SA împotriva A.P.A.P.S. precum și cererea de

intervenție în interes propriu formulată de I. P.A.S. și cererea de chemare în

garanție formulată de această intervenientă împotriva A.P.A.P.S., admițând

cererea de intervenție formulată de aceeași intervenientă în interesul pârâtei

SC I. SA.

În

motivarea sentinței, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a fost

preluat de către Statul Român în baza Decretelor nr. 218/1960 și 712/1966, acte

normative care încălcau prevederile constituționale de la acea vreme, tratatele

internaționale la care România era parte și dispozițiile Codului civil privind

proprietatea, astfel încât preluarea s-a făcut fără titlu valabil.

Ulterior

imobilul a fost trecut în patrimoniul SA I. SA ca efect al privatizării.

S-a

considerat că art. 20 alin. (19 din Legea nr. 10, invocat de reclamantă ca

temei al restituirii, nu este aplicabil în speță, întrucât nu se referă la

societățile cu capital integral privat.

S-a

avut în vedere și faptul că potrivit art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001,

sunt supuse restituirii în natură doar imobilele preluate fără titlu valabil și

înstrăinate în cadrul procesului de privatizare doar dacă actele de privatizare

au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească, iar reclamanta nu deține o

astfel de hotărâre.

Mai

mult, prima instanță a reținut că nu a fost investită cu un capăt de cerere

privind nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare făcute în cadrul

procesului de privatizare și nici cu u capăt de cerere prin care să se solicite

anularea deciziei din 7 noiembrie 2001 emisă de pârâtă, prin care s-a respins

notificarea reclamantei.

Capătul

de cerere privind acordarea măsurilor reparatorii pentru utilaje și instalații

s-a considerat neîntemeiat în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, deoarece, din probatoriul administrat nu rezultă faptul că acestea

ar mai exista în prezent și că ar fi în patrimoniul pârâtei.

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamanta arătând că instanța de fond a interpretat

greșit dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001 conform cărora sunt

obligate la restituirea în natură și societățile comerciale care s-au

privatizat. În motivarea apelului se învederează că nu a formulat cerere de

anulare a actelor juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de

privatizare, întrucât o asemenea cerere era prescrisă. De asemenea, instanța nu

a reținut concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză potrivit cărora

imobilul nu este întreținut și folosit de pârâtă.

Curtea

de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 157 din 3 noiembrie 2003 a respins

apelul reținând că imobilul în litigiu este proprietatea pârâtei SC I. SA, în

urma procesului de privatizare conform Legilor 58/1991 și 77/1994.

Instanța

a reținut că reclamanta critică dispoziția din 7 noiembrie 2001 prin care

pârâta a respins cererea de restituire în natură a imobilului și de acordare de

măsuri reparatorii pentru instalații și utilaje și, chiar dacă nu s-a solicitat

anularea ei, prezenta acțiune nu poate fi caracterizată altfel decât o

contestație împotriva dispoziției unității deținătoare.

S-a

mai reținut că prevederile art. 20 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 se aplică în

coroborare cu dispozițiile art. 46 alin. (2) și art. 48 ale aceleiași legi,

potrivit cărora se poate obține restituirea în natură a imobilelor confiscate

în măsura în care se obține câștig de cauză în acțiunea pentru constatarea

nulității actelor de înstrăinare făcute în procesul de privatizare și a relei

credințe a dobânditorului, însă instanța nu a fost investită cu un astfel de

capăt de cerere.

Măsurile

reparatorii pentru utilaje și instalații se acordă doar dacă acestea nu au fost

înlocuite, casate sau distruse, or reclamanta nu a administrat nici o probă în

acest sens.

Împotriva

deciziei instanței de apel a formulat recurs reclamanta, în temeiul art. 304

pct. 7,8, 9 și 10 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

- acțiunea

dedusă judecății este o acțiune în revendicare pentru repararea abuzurilor

statului totalitar

- nu

a formulat acțiune în anularea actelor de privatizare întrucât nu a pierdut

calitatea de proprietar

- calificarea

acțiunii ca o contestație a dispoziției unității deținătoare este o încălcare a

principiului disponibilității

- instanța

de apel nu a analizat cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce se vor expune.

Afirmația

recurentei potrivit căreia a formulat acțiunea ca pe o cerere în revendicare nu

poate fi reținută. Analizând cererea dedusă judecății s-a constatat că aceasta

a fost întemeiată în drept în baza art. 1, art. 4 alin. (2), art. 6 alin. (2), art.

7, art. 9 alin. (1), art. 20 alin. (1) și art. 51 ale Legii 10/2001, astfel

încât, în mod corect instanțele care au instrumentat cauza în fond și apel au

calificat-o ca o contestație a dispoziției emise de unitatea deținătoare a

imobilului.

Nu

se poate reține nici încălcarea principiului disponibilității, întrucât

instanțele au soluționat cauza în limitele sesizării, adică în temeiul Legii

nr. 10/2001.

In

cauză, prin hotărârea atacată s-a avut în vedere împrejurarea că imobilul a

trecut legal în proprietatea pârâtei SC I. SA privatizată conform contractelor

de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 306/1994, 307/1994 și a Certificatului de

atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0903/1994, determinantă fiind

în cauză legalitatea convenției de privatizare.

O

asemenea chestiune nu a format însă obiect de judecată, reclamanta neformulând

un capăt de cerere în acest sens.

În

atare situație, câtă vreme, pe cale de judecată, nu a fost desființat , prin

constatarea nulității, actul de privatizare, în mod legal instanța de apel a

reținut imposibilitatea de restituire în natură a imobilului.

În

același sens sunt de reținut și prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 din

care rezultă, pentru ipoteza restituirii în natură, necesitatea desființării

actelor juridice de înstrăinare, inclusiv a celor făcute în cadrul procesului

de privatizare și aceasta, chiar în situația în care au ca obiect imobile

preluate de stat fără titlu valabil. Cum în speță o asemenea judecată nu a avut

loc, în ce privește actele juridice încheiate în cadrul procesului de

privatizare, cererea de restituire în natură a imobilului nu putea fi admisă.

În

mod corect a fost respins și capătul de cerere privind acordarea de măsuri

reparatorii pentru utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, întrucât

reclamanta recurentă nu a făcut dovada existenței acestora la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și nici că au fost casate, înlocuite sau distruse.

Nu

se poate reține nici critica potrivit căreia instanța de apel nu a analizat

rapoartele de expertiză, întrucât acestea nu sunt hotărâtoare în cauză deoarece

nu conchid în sensul restituirii în natură a imobilului.

Astfel,

în expertiza tehnică a construcțiilor se stabilește că imobilul inițial a fost

extins și modernizat după preluarea de către Statul Român, iar pe terenul liber

s-au ridicat noi construcții. Prin expertiza topografică se stabilește că nu se

poate efectua o parcelare a terenului liber întrucât s-ar încălca regulamentele

de urbanism.

Ca

atare, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva deciziei nr. 157 din

3 noiembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

astăzi 10 martie 2006, în ședința publică.