ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7605/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7605/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 217 din 31 martie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a

admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de pârâtă și în

consecință, a respins acțiunea în revendicare imobiliară formulată de

reclamanta O.M. împotriva pârâtului I. SA.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în

vedere faptul că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanțe la

data de 22 octombrie 2010, reclamanta O.M. a chemat în judecată pe pârâta SC I.

SA Arad, solicitând instanței restituirea în natură a suprafeței de teren

înscris în C.F. nr. X Arad, ce vine din C.F. nr. Y Arad, conform schiței

releveu a terenului liber, nefolosit, abandonat.

În motivarea în fapt, a susținut că imobilul

a cărui restituire se solicită era proprietatea antecesorului său C.E., iar

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a formulat cererea cu nr. 205/2002,

însă situația nu s-a rezolvat nici în acest moment. Ținând seama de faptul că

cei care au fost deposedați în mod abuziv, fără vreun titlu legal, nu și-au

pierdut calitatea de proprietari, și că, nici cel care a preluat proprietatea

fără niciun titlu nu era în măsură să vândă sau să transmită terenul unor terțe

persoane, în speță SC I. SA, reclamanta apreciază că este îndreptățită la

restituirea terenului în natură.

În drept, a invocat disp. art. 480 și urm. C.

proc. civ. și art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001.

În dovedirea susținerilor, a depus la dosar

extras C.F. nr. Y Arad, certificat de moștenitor, expertiză tehnică.

Prin întâmpinare, intimata SC I. SA a

solicitat anularea acțiunii ca netimbrată ori respingerea ei ca inadmisibilă.

A invocat excepția autorității de lucru

judecat, excepția inadmisibilității acțiunii pentru restituirea imobilului în

baza Legii nr. 10/2001, excepția prescripției dreptului de a cere restituirea

în natură, excepția autorității de lucru judecat privind constatarea nulității

titlului de proprietate asupra imobilului și excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare imobiliară.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat a se

constata preferința titlului ei de proprietate, buna ei credință la dobândirea

imobilului, posesia caracterizată în detrimentul titlului reclamantei și lipsa

posesiei acesteia, în condițiile în care printr-o sentință irevocabilă a fost

respinsă cererea care tindea la anularea titlului, solicitând astfel

respingerea cererii reclamantei.

Analizând cu prioritate excepția de

inadmisibilitate invocată în apărare, în raport de exigențele art. 137 C. proc.

civ., tribunalul a apreciat că excepția este fondată pentru următoarele

considerente.

Reclamanta a solicitat prin prezenta cerere

în revendicare, formulată în baza dreptului comun, restituirea în natură a

imobilului teren înscris în C.F. nr. X Arad, nefolosit și abandonat.

Cererea a fost îndreptată împotriva

actualului deținător SC I. SA.

Între aceleași părți, cu privire la același

teren, a mai existat un litigiu declanșat în baza Legii nr. 10/2001, finalizat

inițial prin Sentința civilă nr. 211 din 24 aprilie 2003 a Tribunalului Arad

pronunțată în Dosar nr. 4095/2002. În acel proces, acțiunea fiind promovată de

către T.G.K.S. și continuată de reclamanta de astăzi O.M.

Prin sentința sus-menționată, Tribunalul Arad

a respins acțiunea civilă formulată de reclamantă împotriva pârâților I. SA și

APAPS București. Prin Decizia civilă nr. 157 din 3 noiembrie 2003, pronunțată

în Dosar nr. 4650/C/2003, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de

reclamanta O.M. împotriva acestei sentințe.

Ulterior, recursul declarat de reclamanta

O.M., a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă

nr. 2642 din 10 martie 2006, pronunțată în Dosar nr. 20.945/1/2003. În

considerentele acestei din urmă decizii, prin care a fost evaluat fondul

cauzei, s-a reținut că imobilul a trecut în mod legal în proprietatea SC I. SA,

privatizată în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare și câtă vreme nu s-a

constatat nulitatea acestor acte juridice, în mod corect s-a reținut

imposibilitatea de restituire în natură a imobilului revendicat.

Acestea fiind antecedentele, și constatând că

în prezentul proces, formulat de această dată pe calea dreptului comun,

reclamanta O.M. formulează același petit, respectiv restituirea în natură a

imobilului înscris în C.F. nr. X Arad, tribunalul a apreciat pe deplin

aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de către Înalta

Curte de Casație și Justiție și prin care s-a statuat, cu caracter obligatoriu

pentru instanțele naționale, că în ce privește concursul dintre legea specială

și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

Dispozitivul acestei decizii este însă

completat sub aspectul înțelesului și întinderii de considerentele instanței

supreme, conform cărora se concluzionează că: „de principiu, persoanele cărora

le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.” iar pe de altă

parte că, „cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.

10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere

regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.

Prin Decizia nr. 295 din 21 septembrie 2010,

Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând

următoarele:

În ceea ce privește excepția necompetenței

materiale a primei instanțe, curtea a constatat - contrar susținerilor

recurentei - că Tribunalul Arad a luat în discuție excepția necompetenței

materiale a acestei instanțe invocată de reclamantă (care ea însăși investise

tribunalul iar nu judecătoria cu soluționarea acțiunii) și a respins-o prin

încheierea de ședință din data de 17 martie 2010 considerând că este atrasă în

cauză competența de primă instanță a tribunalului față de valoarea imobilului

revendicat care era la data introducerii acțiunii (22 octombrie 2009)

superioară sumei de 500.000 RON la care se referă art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ., în concret, de 853.979,62 RON.

Această valoare a fost stabilită de un grup

de experți evaluatori la data de 8 iulie 2009, cu luarea în considerare a

valorii de circulație a imobilului de la acel moment ținând cont de faptul că

terenul revendicat nu era viran ci ocupat de construcțiile aparținând

societății pârâte, pe aproape întreaga sa suprafață.

Susținerile reclamantei potrivit cărora

valoarea imobilului la momentul introducerii acțiunii la Tribunalul Arad era de

doar 36.000 dolari SUA - sau 115.200 RON - nu a fost dovedită, valoarea de

reper de 30 dolari/mp fiind nerelevantă câtă vreme s-a bazat pe un raport de

expertiză întocmit cu mai mult de șase ani și jumătate înaintea introducerii

acțiunii, dată de la care prețul de circulație al imobilelor este de

notorietate că a suferit majorări constante.

Pentru aceste motive a constatat că prin

respingerea excepției de necompetență materială după valoare a tribunalului,

această instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii la acțiunea

reclamantei, din care cauză critica sentinței sub acest aspect s-a reținut a nu

fi fondată.

Neîntemeiată s-a reținut a fi și critica

privind reținerea excepției inadmisibilității acțiunii sale de drept comun.

Probele cu înscrisuri de la dosar

demonstrează că revendicarea imobilului în litigiu a fost deja valorificată de

aceeași reclamantă împotriva aceleiași pârâte, conform art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998, în baza legii speciale de reparație în materie - Legea nr.

10/2001 - ocazie cu care prin Sentința civilă nr. 211 din 24 martie 2003 a

Tribunalului Arad, rămasă definitivă la 3 noiembrie 2003 și irevocabilă la 11

martie 2006 prin respingerea apelului și, respectiv a recursului, s-a respins cererea

de restituire în natură a aceluiași imobil.

Acțiunii în revendicare de față i se opune

deci excepția autorității de lucru judecat, în cauză fiind îndeplinită condiția

triplei identități de părți, obiect și cauză juridică fiind indiferent faptul

că în fundamentarea scopului acțiunii reclamanta a înțeles să invoce și alte

argumente de fapt (cum ar fi și aceea că după rămânerea irevocabilă a hotărârii

menționate societatea pârâtă SC I. SA a intrat sub incidența procedurii

falimentului).

Pe de altă parte, în mod corect instanța de

fond a considerat că chiar și în ipoteza în care acțiunii nu-i poate fi opusă

această excepție, acțiunea este inadmisibilă în condițiile dreptului comun

potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii în materie.

Această decizie face inadmisibilă acțiunea de

drept comun nu numai pentru faptul că există o lege specială de reparare care

trebuie urmată (lucru care în cauză s-a și făcut însă cu o rezolvare care nu a

dat satisfacție reclamantei) ci și pentru faptul că succesul acestei acțiuni ar

fi fost garantat doar dacă bunul revendicat nu ar fi fost înstrăinat sau dacă

titlul terțului dobânditor ar fi fost anulat.

Niciuna din aceste două ipoteze nu se confirmă

în cauză având în vedere faptul că imobilul solicitat a fost legal înstrăinat

în cadrul procedurii de privatizare iar titlul dobânditorului SC I. SA a fost

irevocabil confirmat de instanțe prin respingerea acțiunii în anularea lui pe

care reclamanta i-a intentat-o (dovadă în acest sens fiind Sentința civilă nr.

295 din 20 noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4586 din 16

aprilie 2008 a secției corespondente a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Împotriva sus-menționatei hotărâri a declarat

recurs reclamanta O.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 3 și 8 C. proc. civ., a susținut că judecata

pricinii s-a făcut cu încălcarea normelor de competență materială, imperative,

întrucât în raport de valoarea bunului revendicat, liber de construcții, care

se situează sub pragul de 500.000 RON, competența aparținea judecătoriei, iar

nu tribunalului cum greșit a decis curtea de apel.

Pe fondul pricinii a învederat că în prezent

societatea pârâtă este dizolvată, astfel încât nu are nici calitate procesuală

pasivă și este nedrept ca suprafața de teren solicitată care este liberă să fie

valorificată în procedura lichidării acestei societăți, iar proprietarii săi să

aștepte acordarea titlurilor de despăgubire.

Recursul nu este fondat.

În condițiile în care reclamanta nu a indicat

valoarea bunului pretins în prezenta procedură, declanșată la data de 22

octombrie 2009, dar a anexat un raport de evaluare întocmit în pricina purtată

anterior între aceleași părți, întocmit cu mult timp înainte, 28 ianuarie 2003,

pârâta indicând valoarea bunului la epoca revendicării - 8 iulie 2009 ca fiind

de 853.979,62 RON, valoare necontestată, se reține că legal, cu respectarea

prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., judecata cauzei s-a făcut în

primă instanță de tribunal, instanța competentă material în soluționarea

cauzelor cu o valoare mai mare de 500.000 RON.

Cât privește critica privind admisibilitatea

acțiunii în revendicare dedusă judecății, se rețin următoarele:

În privința acestor imobile, după data de 14

februarie 2001, în măsura în care persoane interesate au urmat procedura

instituită de legea specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept

comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea specială.

Prin urmare, instanța supremă reține în

același sens ca și instanțele anterioare că, în speță, s-a făcut o corectă

aplicare a legii la situația de fapt stabilită, corelat cu respectarea

principiului de drept, „specialia generalibus derogant” și a regulii „electa

una via”.

În acest sens este și Decizia în interesul

legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a

unei opțiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul

imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a legii, Legea nr. 10/2001

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat

prin decizia în interesul legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate

abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care

prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul

comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, problema raportului dintre legea

specială și legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de

Casație și Justiție și prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4

iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie

pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

În considerentele acestei din urmă decizii în

interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci,

inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege

specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul

securității juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului (Brumărescu-1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea

dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil,

întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural,

controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei

grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și

ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.”

Prin urmare, instanța supremă constată că

valorificarea dreptului dedus pretins în baza Legii nr. 10/2001 a suprimat,

practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității

actelor de preluare a imobilelor naționalizate și că, în limitele date de

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001

constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu

sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, acțiunea în revendicare

formulată de reclamantă nu poate fi primită, făcându-se abstracție de faptul că

aceasta a uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de

proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia.

Închiderea acestei căi, a acțiunii în

revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub

incidența Legii nr. 10/2001, de care a beneficiat recurenta reclamantă în

cauză, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana

interesată.

Accesul la justiție nu implică și admiterea

cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanta se adresează instanței pentru a

obține restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, a solicitat

restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale, dar solicitarea i-a fost

respinsă în considerarea faptului că legea edictată în această materie nu

permite acest lucru, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui

drept civil și nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din

Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale.

De asemenea, având în vedere principiul

securității raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudența

europeană, persoanele care au urmat și beneficiat de procedura Legii nr.

10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiune în revendicare, fără a aduce

atingere dreptului la un proces echitabil și stabilității raporturilor juridice

(Cauza Brumărescu contra României - 1997, Cauza Daniel și Niculina contra

României - 2009 ș.a.).

Or, în speță, așa cum rezultă din

considerentele ce preced, recurenta reclamantă a urmat și epuizat calea oferită

de legea specială internă pentru valorificarea dreptului dedus pretins, prin

contestarea dispoziției emise în procedura de soluționare a notificării,

privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Se poate constata, prin urmare, că această

cale internă specială a fost una efectivă și concretă, în cazul recurentei

reclamante, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la

compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe calea dreptului comun,

făcând totală abstracție de efectele juridice create prin aplicarea legii

speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia în interesul legii nr. 33/2008).

Nu are nicio relevanță, în raport de obiectul

pricinii de față, revendicare imobil, împrejurarea că bunul este liber și deci

apt a fi restituit, chestiune relevantă exclusiv în procedura legii speciale de

care reclamanta a și uzat și nu în aceea de drept comun, dedusă judecății.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312

(1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta O.M. împotriva Deciziei nr. 295 din 21 septembrie 2010 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

octombrie 2011.