ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7605/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 217 din 31 martie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de pârâtă și în consecință, a respins acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanta O.M. împotriva pârâtului I. SA. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22 octombrie 2010, reclamanta O.M. a chemat în judecată pe pârâta SC I. SA Arad, solicitând instanței restituirea în natură a suprafeței de teren înscris în C.F. nr. X Arad, ce vine din C.F. nr. Y Arad, conform schiței releveu a terenului liber, nefolosit, abandonat.

În motivarea în fapt, a susținut că imobilul a cărui restituire se solicită era proprietatea antecesorului său C.E., iar potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a formulat cererea cu nr. 205/2002, însă situația nu s-a rezolvat nici în acest moment. Ținând seama de faptul că cei care au fost deposedați în mod abuziv, fără vreun titlu legal, nu și-au pierdut calitatea de proprietari, și că, nici cel care a preluat proprietatea fără niciun titlu nu era în măsură să vândă sau să transmită terenul unor terțe persoane, în speță SC I. SA, reclamanta apreciază că este îndreptățită la restituirea terenului în natură. În drept, a invocat disp. art. 480 și urm. C. proc. civ. și art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001.

În dovedirea susținerilor, a depus la dosar extras C.F. nr. Y Arad, certificat de moștenitor, expertiză tehnică. Prin întâmpinare, intimata SC I. SA a solicitat anularea acțiunii ca netimbrată ori respingerea ei ca inadmisibilă. A invocat excepția autorității de lucru judecat, excepția inadmisibilității acțiunii pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, excepția prescripției dreptului de a cere restituirea în natură, excepția autorității de lucru judecat privind constatarea nulității titlului de proprietate asupra imobilului și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat a se constata preferința titlului ei de proprietate, buna ei credință la dobândirea imobilului, posesia caracterizată în detrimentul titlului reclamantei și lipsa posesiei acesteia, în condițiile în care printr-o sentință irevocabilă a fost respinsă cererea care tindea la anularea titlului, solicitând astfel respingerea cererii reclamantei. Analizând cu prioritate excepția de inadmisibilitate invocată în apărare, în raport de exigențele art. 137 C. proc. civ., tribunalul a apreciat că excepția este fondată pentru următoarele considerente. Reclamanta a solicitat prin prezenta cerere în revendicare, formulată în baza dreptului comun, restituirea în natură a imobilului teren înscris în C.F.

nr. X Arad, nefolosit și abandonat. Cererea a fost îndreptată împotriva actualului deținător SC I. SA. Între aceleași părți, cu privire la același teren, a mai existat un litigiu declanșat în baza Legii nr. 10/2001, finalizat inițial prin Sentința civilă nr. 211 din 24 aprilie 2003 a Tribunalului Arad pronunțată în Dosar nr. 4095/2002. În acel proces, acțiunea fiind promovată de către T.G.K.S. și continuată de reclamanta de astăzi O.M. Prin sentința sus-menționată, Tribunalul Arad a respins acțiunea civilă formulată de reclamantă împotriva pârâților I. SA și APAPS București. Prin Decizia civilă nr. 157 din 3 noiembrie 2003, pronunțată în Dosar nr. 4650/C/2003, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamanta O.M.

împotriva acestei sentințe. Ulterior, recursul declarat de reclamanta O.M., a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 2642 din 10 martie 2006, pronunțată în Dosar nr. 20.945/1/2003. În considerentele acestei din urmă decizii, prin care a fost evaluat fondul cauzei, s-a reținut că imobilul a trecut în mod legal în proprietatea SC I. SA, privatizată în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare și câtă vreme nu s-a constatat nulitatea acestor acte juridice, în mod corect s-a reținut imposibilitatea de restituire în natură a imobilului revendicat. Acestea fiind antecedentele, și constatând că în prezentul proces, formulat de această dată pe calea dreptului comun, reclamanta O.M.

formulează același petit, respectiv restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. X Arad, tribunalul a apreciat pe deplin aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție și prin care s-a statuat, cu caracter obligatoriu pentru instanțele naționale, că în ce privește concursul dintre legea specială și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Dispozitivul acestei decizii este însă completat sub aspectul înțelesului și întinderii de considerentele instanței supreme, conform cărora se concluzionează că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.” iar pe de altă parte că, „cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.

Prin Decizia nr. 295 din 21 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând următoarele: În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a primei instanțe, curtea a constatat - contrar susținerilor recurentei - că Tribunalul Arad a luat în discuție excepția necompetenței materiale a acestei instanțe invocată de reclamantă (care ea însăși investise tribunalul iar nu judecătoria cu soluționarea acțiunii) și a respins-o prin încheierea de ședință din data de 17 martie 2010 considerând că este atrasă în cauză competența de primă instanță a tribunalului față de valoarea imobilului revendicat care era la data introducerii acțiunii (22 octombrie 2009) superioară sumei de 500.000 RON la care se referă art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., în concret, de 853.979,62 RON. Această valoare a fost stabilită de un grup de experți evaluatori la data de 8 iulie 2009, cu luarea în considerare a valorii de circulație a imobilului de la acel moment ținând cont de faptul că terenul revendicat nu era viran ci ocupat de construcțiile aparținând societății pârâte, pe aproape întreaga sa suprafață. Susținerile reclamantei potrivit cărora valoarea imobilului la momentul introducerii acțiunii la Tribunalul Arad era de doar 36.000 dolari SUA - sau 115.200 RON - nu a fost dovedită, valoarea de reper de 30 dolari/mp fiind nerelevantă câtă vreme s-a bazat pe un raport de expertiză întocmit cu mai mult de șase ani și jumătate înaintea introducerii acțiunii, dată de la care prețul de circulație al imobilelor este de notorietate că a suferit majorări constante.

Pentru aceste motive a constatat că prin respingerea excepției de necompetență materială după valoare a tribunalului, această instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii la acțiunea reclamantei, din care cauză critica sentinței sub acest aspect s-a reținut a nu fi fondată. Neîntemeiată s-a reținut a fi și critica privind reținerea excepției inadmisibilității acțiunii sale de drept comun. Probele cu înscrisuri de la dosar demonstrează că revendicarea imobilului în litigiu a fost deja valorificată de aceeași reclamantă împotriva aceleiași pârâte, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în baza legii speciale de reparație în materie - Legea nr. 10/2001 - ocazie cu care prin Sentința civilă nr. 211 din 24 martie 2003 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă la 3 noiembrie 2003 și irevocabilă la 11 martie 2006 prin respingerea apelului și, respectiv a recursului, s-a respins cererea de restituire în natură a aceluiași imobil.

Acțiunii în revendicare de față i se opune deci excepția autorității de lucru judecat, în cauză fiind îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză juridică fiind indiferent faptul că în fundamentarea scopului acțiunii reclamanta a înțeles să invoce și alte argumente de fapt (cum ar fi și aceea că după rămânerea irevocabilă a hotărârii menționate societatea pârâtă SC I. SA a intrat sub incidența procedurii falimentului). Pe de altă parte, în mod corect instanța de fond a considerat că chiar și în ipoteza în care acțiunii nu-i poate fi opusă această excepție, acțiunea este inadmisibilă în condițiile dreptului comun potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii în materie.

Această decizie face inadmisibilă acțiunea de drept comun nu numai pentru faptul că există o lege specială de reparare care trebuie urmată (lucru care în cauză s-a și făcut însă cu o rezolvare care nu a dat satisfacție reclamantei) ci și pentru faptul că succesul acestei acțiuni ar fi fost garantat doar dacă bunul revendicat nu ar fi fost înstrăinat sau dacă titlul terțului dobânditor ar fi fost anulat.

Niciuna din aceste două ipoteze nu se confirmă în cauză având în vedere faptul că imobilul solicitat a fost legal înstrăinat în cadrul procedurii de privatizare iar titlul dobânditorului SC I. SA a fost irevocabil confirmat de instanțe prin respingerea acțiunii în anularea lui pe care reclamanta i-a intentat-o (dovadă în acest sens fiind Sentința civilă nr. 295 din 20 noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4586 din 16 aprilie 2008 a secției corespondente a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Împotriva sus-menționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta O.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 3 și 8 C. proc.

civ., a susținut că judecata pricinii s-a făcut cu încălcarea normelor de competență materială, imperative, întrucât în raport de valoarea bunului revendicat, liber de construcții, care se situează sub pragul de 500.000 RON, competența aparținea judecătoriei, iar nu tribunalului cum greșit a decis curtea de apel. Pe fondul pricinii a învederat că în prezent societatea pârâtă este dizolvată, astfel încât nu are nici calitate procesuală pasivă și este nedrept ca suprafața de teren solicitată care este liberă să fie valorificată în procedura lichidării acestei societăți, iar proprietarii săi să aștepte acordarea titlurilor de despăgubire. Recursul nu este fondat.

În condițiile în care reclamanta nu a indicat valoarea bunului pretins în prezenta procedură, declanșată la data de 22 octombrie 2009, dar a anexat un raport de evaluare întocmit în pricina purtată anterior între aceleași părți, întocmit cu mult timp înainte, 28 ianuarie 2003, pârâta indicând valoarea bunului la epoca revendicării - 8 iulie 2009 ca fiind de 853.979,62 RON, valoare necontestată, se reține că legal, cu respectarea prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., judecata cauzei s-a făcut în primă instanță de tribunal, instanța competentă material în soluționarea cauzelor cu o valoare mai mare de 500.000 RON.

Cât privește critica privind admisibilitatea acțiunii în revendicare dedusă judecății, se rețin următoarele: În privința acestor imobile, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoane interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea specială. Prin urmare, instanța supremă reține în același sens ca și instanțele anterioare că, în speță, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept, „specialia generalibus derogant” și a regulii „electa una via”.

În acest sens este și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a unei opțiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a legii, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, problema raportului dintre legea specială și legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. În considerentele acestei din urmă decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu-1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.” Prin urmare, instanța supremă constată că valorificarea dreptului dedus pretins în baza Legii nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă nu poate fi primită, făcându-se abstracție de faptul că aceasta a uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia.

Închiderea acestei căi, a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, de care a beneficiat recurenta reclamantă în cauză, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată. Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanta se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, a solicitat restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale, dar solicitarea i-a fost respinsă în considerarea faptului că legea edictată în această materie nu permite acest lucru, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. De asemenea, având în vedere principiul securității raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudența europeană, persoanele care au urmat și beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil și stabilității raporturilor juridice (Cauza Brumărescu contra României - 1997, Cauza Daniel și Niculina contra României - 2009 ș.a.). Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele ce preced, recurenta reclamantă a urmat și epuizat calea oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului dedus pretins, prin contestarea dispoziției emise în procedura de soluționare a notificării, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Se poate constata, prin urmare, că această cale internă specială a fost una efectivă și concretă, în cazul recurentei reclamante, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracție de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia în interesul legii nr. 33/2008). Nu are nicio relevanță, în raport de obiectul pricinii de față, revendicare imobil, împrejurarea că bunul este liber și deci apt a fi restituit, chestiune relevantă exclusiv în procedura legii speciale de care reclamanta a și uzat și nu în aceea de drept comun, dedusă judecății. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 (1) C. proc.

civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva Deciziei nr. 295 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2011.