ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1515/2007

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele.

Prin acțiunea

formulată de reclamanta SC D.A. SA Arad s-a solicitat în contradictoriu cu

pârâtul C.L. constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat la 25 octombrie 1947 între vânzătoarea D.H., prima fabrică maghiară de

bere din Budapesta și cumpărătorii C.T., I.T. și soția sa V.E., al căror

moștenitor este pârâtul, contract prin care s-au vândut imobilele înscrise în

C.F. Arad nr. top 271/23 și 271/24 împreună cu casa supraedificată, dependințe,

2 magazii în cote de ½ lui C.T. și ½ lui I.D. și soției,

constatarea nulității absolute a actului subsecvent, respectiv a contractului

de vânzare-cumpărare din 5 martie 1948 prin care I.D. și soția au înstrăinat

cota lor de 1/2 cumpărătorului C.T. și radierea înscrierii provizorii din C.F.

de sub B 10 în favoarea pârâtului C.L.

În motivarea cererii s-a arătat că

imobilul în litigiu, situat în Arad, a fost trecut în proprietatea statului

prin efectul Legii 119/1948, iar în cursul anului 1992, în cadrul procesului de

privatizare a devenit proprietatea reclamantei și a SC A.C.M.G. Arad. Imobilul

a fost scos din circuitul civil prin efectul Legii nr. 91/1945 pentru

înființarea Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice.

Prin sentința civilă nr. 178 din 16

februarie 2006 Tribunalul Arad a respins acțiunea reținând că dispozițiile

Legii 91/1945 nu au avut ca efect scoaterea din circuitul civil a bunurilor

statelor inamice sau a cetățenilor acestora, ci, scopul acestei legi a fost

acela de a conserva aceste bunuri. Mai mult, Decretul-lege nr. 826/1946, intrat

în vigoare înainte de semnarea primului contract atacat prin prezenta cerere,

stipula la art. 2 alin. (2) că dispozițiile Legii nr. 91/1945 nu sunt

aplicabile în privința imobilelor cu destinație de locuință, iar în cauză,

imobilele au destinație de locuință, aspect ce rezultă chiar din cuprinsul

contractului( fila 11 a dosarului de fond). De asemenea, tot anterior primului

contract contestat a intrat în vigoare și Decretul-lege nr. 998/1946, care la

art. 1 lit. a) stipula că dispozițiile Legii 91/1945 nu se aplică bunurilor

aparținând statului ungar sau cetățenilor unguri.

Având în vedere aceste aspecte nu se

poate reține nulitatea celor două contracte de vânzare cumpărare pentru fraudă

la lege.

Cât privește cel de-al doilea capăt

de cerere s-a reținut că înscrierea provizorie a avut la bază o decizie

definitivă, iar radierea nu poate fi justificată decât prin prezentarea

deciziei irevocabile pronunțată în același proces.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta SC D.I. SA arătând că în mod greșit prima instanță a reținut că

dispozițiile Legii 91/1945 nu se aplică imobilelor cu destinație de locuință,

conservarea imobilelor este de fapt o scoatere din circuitul civil. De

asemenea, contractele de vânzare cumpărare nu au fost încheiate în formă

autentică.

Curtea de Apel Timișoara, prin

decizia civilă nr. 217 din 22 iunie 2006 a respins apelul ca nefondat reținând

că numai interzicerea actelor de dispoziție reprezintă o scoatere a bunurilor

din circuitul civil, actul de conservare se referă la orice măsură prin care se

urmărește ocrotirea și păstrarea unui bun.

În mod corect s-a reținut că la data

încheierii primului contract de vânzare cumpărare Legea nr. 91/1945 nu mai era

aplicabilă ca urmare a intrării în vigoare a Decretului-lege 826/1946.

Imobilul în litigiu, la data

vânzării avea destinația de casă de locuit conform extrasului de C.F.

Vânzătoarea imobilului a avut și o fabrică de bere, dar în alt imobil, fabrică

ce și-a încetat activitatea în anul 1930 conform adresei din 19 aprilie 1933.

Cele două contracte de

vânzare-cumpărare, conform legislației în vigoare la momentul încheierii

acestora, respectiv art. 1127, art. 1174 C. civ. și art. 38 din Decretul

115/1938 au deplină putere și efecte între părți, forma autentică fiind impusă

ulterior, prin Decretul 151/1950.

S-a mai reținut că imobilul, casă de

locuit, nu putea fi naționalizat în baza Legii 119/1948, ceea ce și explică

deținerea lui și după anul 1948, până în anul 1957, de către tatăl pârâtului,

iar preluarea de către stat a avut loc abuziv, numai în fapt și întabulat ca

naționalizat abia în 1968.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs reclamanta SC D.I. SA, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., pentru următoarele motive:

- imobilul în litigiu a avut

destinația de fabrică de bere

- în mod greșit s-a reținut că doar

actul de dispoziție reprezintă o veritabilă scoatere din circuitul civil a

bunului

- în mod greșit s-a reținut că

imobilele cu destinație de locuință nu intră sub incidența Convenției de

armistițiu

- cele două contracte de vânzare

cumpărare trebuiau încheiate în formă autentică pentru a fi valabile.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed.

Afirmația recurentei potrivit căreia

imobilul în litigiu a avut destinația de fabrică de bere la data vânzării este

contrazisă de probele administrate în cauză, potrivit cărora imobilul, teren și

construcție, a fost înstrăinat drept casă de locuit.

Astfel, din cuprinsul primului

contract de vânzare cumpărare, perfectat la data de 25 octombrie 1947, rezultă

că vânzătoarea a înțeles să înstrăineze un teren cu casa supraedificată,

compusă din parter cu 5 camere și etaj cu 7 camere, 2 bucătării și restul de

dependințe, iar în curte două magazii, imobilele fiind închiriate, iar cumpărătorii

urmează a se substitui în contractele de închiriere în locul vânzătoarei.

De asemenea, conform extrasului de

C.F. Arad, imobilul a fost înscris ca teren intravilan și casă. Fabrica de bere

deținută de vânzătoarea D.H. a funcționat într-un alt imobil situat în Aradul

Nou, așa cum rezultă din adresa emisă în anul 1933 și depusă, în copie, la fila

30 a dosarului de apel.

Referitor la cea de-a doua critică

formulată de recurentă este de precizat că imobilele scoase din circuitul civil

nu pot fi înstrăinate sau dobândite prin acte juridice civile, astfel încât,

instanța de apel a reținut corect că numai interzicerea actului de dispoziție

reprezintă o veritabilă scoatere din circuitul civil.

Legea nr. 91/1945, prin art. 2 lit.

b), a dispus supravegherea și controlul asupra întreprinderilor comerciale și

industriale, iar Decretul-lege 998 din 28 noiembrie 1946, intrat în vigoare

anterior perfectării celor două contracte din litigiu, a stipulat expres că

prevederile Legii 91/1945 nu se aplică bunurilor aparținând Statului maghiar

sau cetățenilor acestuia. Mai mult, la data încheierii contractelor de vânzare

cumpărare erau în vigoare și dispozițiile Legii 826/1945, potrivit cărora Legea

nr. 91/1945 nu se aplică imobilelor cu destinație de locuință, iar imobilul în

litigiu avea această destinație, astfel cum s-a menționat anterior.

Față de aceste prevederi legale,

este evident că imobilul în litigiu se afla în circuitul civil la data

înstrăinării, iar cauza care a stat la baza încheierii contractelor a fost o

cauză licită, conform prevederilor art. 967 C. civ.

Forma autentică a contractelor de

vânzare cumpărare privind imobilele terenuri cu sau fără construcții a fost

cerută

ad solemnitateam

, începând cu anul 1950, conform decretelor nr.

151 și 221/1950. Contractele a căror anulare se solicită în speță, au fost

perfectate anterior anului 1950, respectiv la 25 octombrie 1947 și 5 martie

1948, date la care legislația civilă în vigoare nu impunea redactarea lor în

formă autentică.

Conform art. 17 din Legea nr. 115/1938

se impunea doar întabularea drepturilor reale asupra imobilelor.

În speță, dreptul dobândit conform

primului contract încheiat la 25 octombrie 1947 nu a fost întabulat, situație

care nu poate conduce la anularea convenției, ci la intentarea unei acțiuni în

prestație tabulară conform art. 24 din lege.

De altfel, în cel de-al doilea

contract, din 5 martie 1948, părțile au precizat caracterul de drept

extratabular al dreptului transmis și acordul pentru întabularea lui. De

menționat sunt și dispozițiile art. 20 din Legea 115/1938 conform cărora, în

cazul dobândirilor succesive, cel din urmă îndreptățit va putea cere înscrierea

dovedind prin înscrisuri originale întregul șir al actelor juridice care

întemeiază înscrierea.

În consecință, hotărârea pronunțată

în cauză este legală, iar recursul se va respinge ca nefondat.

În raport de dispozițiile art. 274

C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în

cuantum de 800 RON, către intimatul pârât C.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC D.I. SA împotriva deciziei nr. 217 din 22 iunie 2006

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei

de 800 RON cheltuieli de judecată către intimatul C.L..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 19 februarie 2007.