ÎCCJ, Decizia nr. 178/2005

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 4 noiembrie 2002, petentul C.V. a solicitat începerea urmăririi penale față de numiții B.C. și R.P., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 264 C. pen. Cu privire la B.C., petentul a susținut că vinovăția acestuia constă în aceea că a dispus neînceperea urmăririi penale, în dosarul nr. 778/P/1997, al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, fără să administreze probe. Petentul mai susținut că P.R. se face vinovată pentru faptul că, după repartizarea dosarului penal, a dispus, de asemenea, neînceperea urmăririi penale. Prin rezoluția nr. 49/bis/P/2003 din 27 ianuarie 2003, în temeiul art. 29 pct. 1 lit. f), art. 209 alin. (3) și (4), art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc.

pen., Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale față de C.B. și R.P., foști procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. Plângerea formulată de petentul C.V. împotriva acestei rezoluții a fost respinsă, ca nefondată, prin rezoluția nr. 49/bis/P/2003 din 20 februarie 2003. S-a reținut că cei doi procurori nu au comis o faptă penală în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu privind modul de soluționare a dosarului nr. 778/P/1997, al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Legalitatea și temeinicia acestei soluții a fost verificată pe cale ierarhică, potrivit art. 275-278 C. proc.

pen. și de instanța de judecată, în baza art. 21 din Constituția României, apreciindu-se că este legală și temeinică. De altfel, chiar dacă ar fi nelegale și netemeinice, împotriva soluțiilor dispuse de procuror, părțile nemulțumite au la dispoziție căile de atac prevăzute special de lege, și nu plângerea penală împotriva magistratului. Împotriva soluției de netrimitere în judecată, petentul C.V. a formulat plângere. Prin sentința nr. 156 din 117 iunie 2004, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată, reținându-se că nu există nici un element care să confirme săvârșirea unei fapte penale de către magistrații menționați. Împotriva acestei sentințe, petentul C.V.

a declarat recurs. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Sesizată cu plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., instanța de judecată nu este învestită cu atribuții de urmărire penală, contrar principiului separației și echilibrului puterilor în stat, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale, în realizarea finalității prevăzute de art. 228, raportat la art. 200 C. proc. pen. Rezoluția sau ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, având un caracter procesual riguros de act de dispoziție a organului de urmărire penală, de soluție procesuală corespunzătoare concluziei impuse de actele premergătoare, nu poate constitui în sine temei de angajare a răspunderii magistratului.

Astfel, în măsura în care în această etapă s-ar produce erori, constând în raționamente greșite sau nerespectarea normelor stabilite de legea procesual-penală, acestea sunt supuse controlului exercitat în cadrul Ministerului Public, în cadrul procedurii prevăzute de art. 275-278. Aceleași erori, privind soluția de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, sunt supuse controlului judiciar, în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Prin urmare, în raport cu acest sistem coerent al soluționării cauzei penale, în măsura în care în prima etapă a soluționării acesteia s-ar produce erori de natura celor arătate, prin exercitarea de către organul de urmărire penală, a atribuțiilor legal prevăzute de lege, fără intenția de a păgubi, acestea nu constituie infracțiune.

În acest sens, sub aspectul laturii subiective, așa cum rezultă din dispozițiile art. 246 C. pen., infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor se săvârșește numai cu intenție. Instanța de fond a examinat rezoluția atacată și a constatat lipsa intenției de a păgubi și, în consecință, inexistența infracțiunii ca temei al angajării răspunderii penale. Mai mult, cele două rezoluții de neîncepere a urmăririi penale au fost examinate, anterior, atât în cadrul procedurii prevăzute de art. 275-278 C. proc. pen., în cadrul Ministerului Public, cât și de către instanța de judecată, în temeiul art. 21 din Constituția României. Ca atare, constatând că rezoluția atacată este temeinică și legală, în mod judicios instanța de fond a dispus în sensul respingerii plângerii, pronunțând o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen. Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. civ. și neconstatându-se în recurs altă situație de fapt, care să justifice începerea urmăririi penale, respectiv motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, calea de atac exercitată de petentul C.V. se constată a fi nefondată. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.V. împotriva sentinței nr. 156 din 17 iunie 2004 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.V. împotriva sentinței nr. 156 din 17 iunie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2679/2004. Obligă recurentul la 1.00.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iulie 2005.