ÎCCJ, Decizia nr. 178/2005

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 4 noiembrie 2002,

petentul C.V. a solicitat începerea urmăririi penale față de numiții B.C. și

R.P., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 264 C.

pen.

Cu privire la B.C., petentul

a susținut că vinovăția acestuia constă în aceea că a dispus neînceperea

urmăririi penale, în dosarul nr. 778/P/1997, al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București, fără să administreze probe.

Petentul mai susținut că

P.R. se face vinovată pentru faptul că, după repartizarea dosarului penal, a

dispus, de asemenea, neînceperea urmăririi penale.

Prin rezoluția nr.

49/bis/P/2003 din 27 ianuarie 2003, în temeiul art. 29 pct. 1 lit. f), art. 209

alin. (3) și (4), art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale față de C.B. și R.P.,

foști procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, sub

aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen.

Plângerea formulată de

petentul C.V. împotriva acestei rezoluții a fost respinsă, ca nefondată, prin

rezoluția nr. 49/bis/P/2003 din 20 februarie 2003.

S-a reținut că cei doi

procurori nu au comis o faptă penală în legătură cu exercitarea atribuțiilor de

serviciu privind modul de soluționare a dosarului nr. 778/P/1997, al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Legalitatea și temeinicia

acestei soluții a fost verificată pe cale ierarhică, potrivit art. 275-278 C.

proc. pen. și de instanța de judecată, în baza art. 21 din Constituția

României, apreciindu-se că este legală și temeinică.

De altfel, chiar dacă ar fi

nelegale și netemeinice, împotriva soluțiilor dispuse de procuror, părțile

nemulțumite au la dispoziție căile de atac prevăzute special de lege, și nu plângerea

penală împotriva magistratului.

Împotriva soluției de

netrimitere în judecată, petentul C.V. a formulat plângere.

Prin sentința nr. 156 din

117 iunie 2004, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins plângerea,

ca nefondată, reținându-se că nu există nici un element care să confirme

săvârșirea unei fapte penale de către magistrații menționați.

Împotriva acestei sentințe,

petentul C.V. a declarat recurs.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Sesizată cu plângerea

prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., instanța de judecată nu este

învestită cu atribuții de urmărire penală, contrar principiului separației și

echilibrului puterilor în stat, așa încât controlul judecătoresc privește

exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu

respectarea dispozițiilor legii procesuale, în realizarea finalității prevăzute

de art. 228, raportat la art. 200 C. proc. pen.

Rezoluția sau ordonanța,

după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, având un caracter

procesual riguros de act de dispoziție a organului de urmărire penală, de

soluție procesuală corespunzătoare concluziei impuse de actele premergătoare,

nu poate constitui în sine temei de angajare a răspunderii magistratului.

Astfel, în măsura în care în

această etapă s-ar produce erori, constând în raționamente greșite sau

nerespectarea normelor stabilite de legea procesual-penală, acestea sunt supuse

controlului exercitat în cadrul Ministerului Public, în cadrul procedurii prevăzute

de art. 275-278.

Aceleași erori, privind

soluția de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior,

sunt supuse controlului judiciar, în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen.

Prin urmare, în raport cu

acest sistem coerent al soluționării cauzei penale, în măsura în care în prima

etapă a soluționării acesteia s-ar produce erori de natura celor arătate, prin

exercitarea de către organul de urmărire penală, a atribuțiilor legal prevăzute

de lege, fără intenția de a păgubi, acestea nu constituie infracțiune.

În acest sens, sub aspectul

laturii subiective, așa cum rezultă din dispozițiile art. 246 C. pen.,

infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor se săvârșește

numai cu intenție.

Instanța de fond a examinat

rezoluția atacată și a constatat lipsa intenției de a păgubi și, în consecință,

inexistența infracțiunii ca temei al angajării răspunderii penale.

Mai mult, cele două

rezoluții de neîncepere a urmăririi penale au fost examinate, anterior, atât în

cadrul procedurii prevăzute de art. 275-278 C. proc. pen., în cadrul

Ministerului Public, cât și de către instanța de judecată, în temeiul art. 21

din Constituția României.

Ca atare, constatând că

rezoluția atacată este temeinică și legală, în mod judicios instanța de fond a

dispus în sensul respingerii plângerii, pronunțând o hotărâre nesupusă nici

unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Examinând cauza, în raport

cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. civ. și

neconstatându-se în recurs altă situație de fapt, care să justifice începerea

urmăririi penale, respectiv motive de casare susceptibile a fi puse în discuție

din oficiu, calea de atac exercitată de petentul C.V. se constată a fi

nefondată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.V.

împotriva sentinței nr. 156 din 17 iunie 2004 a secției penale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Totodată, în temeiul art.

192 alin. (2) din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul C.V. împotriva sentinței nr. 156 din 17 iunie

2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 2679/2004.

Obligă recurentul la

1.00.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iulie 2005.