ÎCCJ, Decizia nr. 217/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 217/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 215 din 9

februarie 2000, Judecătoria sectorului 6 București, în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat inculpata I.D.,

pentru infracțiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 alin. (2) C.

pen., proces penal pornit la plângerea prealabilă a părții vătămate P.C.

Petentul P.C. a formulat

plângere penală, solicitând efectuarea de cercetări față de G.A. și G.N.,

judecători la Judecătoria sectorului 6 București, precum și față de V.I.,

factor poștal, sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

În motivarea plângerii,

petentul a arătat că a avut calitatea de parte vătămată în dosarul nr.

1463/1998, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, cauza având ca

obiect infracțiunea de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 C. pen.,

săvârșită de inculpata I.D.

În cadrul cercetării

judecătorești, în cauza penală menționată, judecătorul G.A. a refuzat depoziția

martorului Z.A., propus de partea vătămată, pe care a apreciat-o ca fiind neconcludentă.

Totodată, martorul menționat

a fost citat la o altă adresă.

Judecătorul N.G. a dispus

greșit, în sensul achitării inculpatei I.D.

Prin rezoluția nr.

2245/P/2004 din 14 octombrie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6), raportat la art. 10

lit. b) și c) C. proc. pen., a dispus:

- neînceperea urmăririi

penale față de judecătorul G.A., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art.

246 C. pen., deoarece fapta nu a fost comisă de aceasta;

- neînceperea urmării penale

față de judecătorii L.C. și G.N., precum și față de factorii poștali care au

efectuat procedura de citare, sub aspectul aceleași infracțiuni, deoarece

faptele acestora nu sunt prevăzute de legea penală.

Pentru a hotărî astfel,

organul de urmărire penală a reținut, conform probatoriului administrat în

cauză, că martorul a fost citat la adresa indicată de partea vătămată și că

acesta a fost prezent în instanță.

S-a mai reținut că revenirea

asupra audierii unui martor, atunci când se constată că proba este inutilă,

este admisă de procedura penală.

În fine, organul de urmărire

penală a apreciat că soluția dată în procesul penal formând obiectul dosarului

menționat, nu poate fi examinată sub aspectul legalității și temeiniciei în

această procedură, ci, exclusiv, prin exercitarea de către partea interesată, a

căilor de atac legal prevăzute.

Plângerea formulată de

petent împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale a fost

respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 3799/II/2/2004 din 12 noiembrie

2004, a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București.

Împotriva soluției de

neîncepere a urmării penale, confirmată de procurorul ierarhic superior,

petentul a formulat plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 238 din 22

martie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins

plângerea, ca nefondată, reținând că rezoluția atacată este legală și

temeinică.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul P.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Este adevărat că intereselor

legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar

public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor sale de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce

o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea

că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea

obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246

C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor

persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public, care, în

exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act

ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a

intereselor legale ale unei persoane”.

Cu referire la cauză, întrunește

elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o

gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu

intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul

administrat nu a confirmat susținerile petentului, din acesta nerezultând

îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu.

Astfel, martorul Z.A. a fost

citat procedural la adresa indicată de partea vătămată.

Revenirea asupra probei

admise a fost justificată de inutilitatea depoziției de martor, în condițiile

depunerii la dosar a expertizei topo, iar măsura dispusă este în limitele

atribuțiilor conferite magistratului, prin art. 328 alin. (3) C. proc. pen., cu

referire la art. 63 alin. (2) din același cod.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen.

„procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect, a faptelor

care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o

infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului

menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate

de represiune, ci ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a

persoanei care a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin. (2)

C. pen., s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii

penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc.

pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de

judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de

probe”.

Așadar, în raport cu textele

menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să

armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu

care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima

fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că:

„urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la

existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea în judecată”.

În vederea realizării

obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul

menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de

desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost

sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C.

proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este

împiedicată.

În raport cu această

împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv,

declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau,

după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune

neînceperea acesteia.

În cauză, constându-se

inexistența infracțiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire

penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând

plângerea sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța

de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Pe de altă parte, organul de

urmărire penală a reținut, cu privire la dezlegarea dată cauzei penale, că

aceasta poate fi criticată doar prin exercitarea căilor de atac, orice soluție

contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența

judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o

soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor

administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reține în sarcina

acestuia, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se

dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Întradevăr, cu referire la

critica privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea

judecății, invocată de petent în plângerea penală, este de reținut că legea

procesual-penală a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou

examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția

judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de

atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei,

formează sistemul procesului penal.

Acest sistem, același pentru

persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având

ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor

corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii

perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată

de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre

este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru

procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de

jurisdicție.

În consecință, hotărârea

judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii

penale.

Totodată, pretinsele erori

jurisdicționale și de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului

legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut în acest

sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a

asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților,

egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți

participanții, asigură finalitatea acestora în condițiile respectării

independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și

este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124

alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul

plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității

de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspunde penal pentru

soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență,

iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept.

Așadar, reținând că

legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în cauza penală invocată de

petent, nu pot fi examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut

o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menționate.

Totodată, susținând că

pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea

infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că

aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și, constatând că

această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii

urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând

plângerea, și sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată,

prima instanța a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de

casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea

prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac,

are ca finalitate, controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în

judecată.

Acest control privește

exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în

condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză,

respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în

condițiile determinate de legea procesual-penală.

Drept urmare, nici instanța

sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca

instanță de control judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un

alt proces, petentul susține că s-ar fi săvârșit erori juridicționale și nu ar

fi fost respectate unele norme procedurale privind desfășurarea judecății.

Ca atare, lipsește plângerii

prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui

control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac

legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită,

așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând

și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt

și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal, plângerea cu care a

fost sesizată, în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă

procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire

penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii

de abuz în serviciu de către persoanele nominalizate de către petent, așa încât

simplele afirmații ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive

ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul

probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate

și pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul-petent P.C. va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul P.C. împotriva sentinței nr. 238 din 22 martie

2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 215/2005.

Obligă recurentul la plata

sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2005.