ÎCCJ, Decizia nr. 217/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 215 din 9 februarie 2000, Judecătoria sectorului 6 București, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat inculpata I.D., pentru infracțiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 alin. (2) C. pen., proces penal pornit la plângerea prealabilă a părții vătămate P.C. Petentul P.C. a formulat plângere penală, solicitând efectuarea de cercetări față de G.A. și G.N., judecători la Judecătoria sectorului 6 București, precum și față de V.I., factor poștal, sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. În motivarea plângerii, petentul a arătat că a avut calitatea de parte vătămată în dosarul nr. 1463/1998, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, cauza având ca obiect infracțiunea de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 C. pen., săvârșită de inculpata I.D.

În cadrul cercetării judecătorești, în cauza penală menționată, judecătorul G.A. a refuzat depoziția martorului Z.A., propus de partea vătămată, pe care a apreciat-o ca fiind neconcludentă. Totodată, martorul menționat a fost citat la o altă adresă. Judecătorul N.G. a dispus greșit, în sensul achitării inculpatei I.D. Prin rezoluția nr. 2245/P/2004 din 14 octombrie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. b) și c) C. proc. pen., a dispus: - neînceperea urmăririi penale față de judecătorul G.A., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., deoarece fapta nu a fost comisă de aceasta; - neînceperea urmării penale față de judecătorii L.C.

și G.N., precum și față de factorii poștali care au efectuat procedura de citare, sub aspectul aceleași infracțiuni, deoarece faptele acestora nu sunt prevăzute de legea penală. Pentru a hotărî astfel, organul de urmărire penală a reținut, conform probatoriului administrat în cauză, că martorul a fost citat la adresa indicată de partea vătămată și că acesta a fost prezent în instanță. S-a mai reținut că revenirea asupra audierii unui martor, atunci când se constată că proba este inutilă, este admisă de procedura penală. În fine, organul de urmărire penală a apreciat că soluția dată în procesul penal formând obiectul dosarului menționat, nu poate fi examinată sub aspectul legalității și temeiniciei în această procedură, ci, exclusiv, prin exercitarea de către partea interesată, a căilor de atac legal prevăzute.

Plângerea formulată de petent împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 3799/II/2/2004 din 12 noiembrie 2004, a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Împotriva soluției de neîncepere a urmării penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 238 din 22 martie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea, ca nefondată, reținând că rezoluția atacată este legală și temeinică. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul P.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor sale de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”.

Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu. Astfel, martorul Z.A. a fost citat procedural la adresa indicată de partea vătămată. Revenirea asupra probei admise a fost justificată de inutilitatea depoziției de martor, în condițiile depunerii la dosar a expertizei topo, iar măsura dispusă este în limitele atribuțiilor conferite magistratului, prin art. 328 alin. (3) C. proc.

pen., cu referire la art. 63 alin. (2) din același cod. Or, potrivit art. 1 C. proc. pen. „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect, a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate de represiune, ci ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”. Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că: „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constându-se inexistența infracțiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Prin urmare, respingând plângerea sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Pe de altă parte, organul de urmărire penală a reținut, cu privire la dezlegarea dată cauzei penale, că aceasta poate fi criticată doar prin exercitarea căilor de atac, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reține în sarcina acestuia, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți. Întradevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, invocată de petent în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-penală a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Totodată, pretinsele erori jurisdicționale și de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale. Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia. Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspunde penal pentru soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Așadar, reținând că legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în cauza penală invocată de petent, nu pot fi examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menționate. Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea, și sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanța a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate, controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală.

Drept urmare, nici instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că s-ar fi săvârșit erori juridicționale și nu ar fi fost respectate unele norme procedurale privind desfășurarea judecății. Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect. În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal, plângerea cu care a fost sesizată, în condițiile art. 278 1 C. proc.

pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de către persoanele nominalizate de către petent, așa încât simplele afirmații ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent P.C.

va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.C. împotriva sentinței nr. 238 din 22 martie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 215/2005. Obligă recurentul la plata sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2005.