ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6658/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 14 aprilie 2005,

reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor i-a chemat în judecată în calitate

de pârâți pe A.G. și M.A. solicitând ca aceștia să fie obligați la plata sumei

de 32.504.308.167 lei cu titlu de despăgubiri ce reprezintă datorie vamală,

majorări de întârziere și penalități calculate până la data 5 aprilie 2005 și

în continuare până la plata efectivă a acestora.

Temeiul de drept al acțiunii,

menționat de reclamantă îl constituie art. 998, art. 999 C. civ.

Prin sentința nr.543 din 7 iunie

2005 pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă, a fost respinsă ca tardivă

acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor. Totodată,

reclamanta a fost obligată la câte 50.000.000 lei cheltuieli de judecată

pârâților.

În pronunțarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut că natura litigiului cu care a fost investită este

civilă, acțiunea fiind întemeiată de reclamantă pe dispozițiile art. 998, art.

999 C. civ.

S-a avut în vedere situația de fapt

menționată în cererea de chemare în judecată, în raport de care s-a analizat

excepția de prescripție a dreptului la acțiune invocată de pârâți prin

întâmpinare.

Astfel, tribunalul a reținut că SC

B.I.B. SA a beneficiat de facilitățile vamale prevăzute de art. 13 din Legea

nr. 35/1991, fiind scutiți de plata taxelor vamale în perioada 20 martie

1995-20 martie 1997 pentru importurile necesare producției de bere, iar în

perioada 26 martie 1996-26 februarie 1998 pentru importurile necesare

producției de malț.

SC B.I.B. SA cu adresa nr. 2722 din

6 mai 1996 a solicitat Direcției Vamale Arad precizări cu privire la data de la

care poate beneficia de facilitățile vamale prevăzute de art. 13 din Legea nr.

35/1991 privind regimul investițiilor străine având în vedre că la data de 26

februarie 1996 a pus în funcțiune un nou obiectiv, respectiv o fabrică pentru

producerea malțului.

Direcția regională vamală Arad, prin

adresa nr. 2801 din 31 mai 1996 a comunicat societății menționate că pentru

noul obiectiv (fabrica de malț) beneficiază de facilități vamale pentru

importurile de materii prime timp de 2 ani cu începere de la data de 28

februarie 1996, primul import efectuat de societate. Această adresă a fost

semnată de pârâtul A.G. ce ocupă funcția de director al Direcției regionale

vamale Arad și de pârâta M.A., șef serviciu proceduri.

În perioada 15 februarie 1999-18 mai

1999, inspectorii Biroului de control interior și inspecție vamală Arad au

efectuat un control al importurilor scutite de plata taxelor vamale în baza

Legii nr. 35/1991 pentru operațiunile comerciale derulate în intervalul

1994-1999 de către SC B.I.B. SA.

În timpul verificărilor, cu adresa

nr. 9640 din 23 aprilie 1999, Direcția juridică, legislație vamală și acorduri

din cadrul Direcției Generale a Vămilor a comunicat Brigăzii de control că

societățile comerciale pot beneficia de facilitățile prevăzute de art. 13 din

Legea nr. 35/1991 o singură dată pe o perioadă de 2 ani, indiferent de numărul

obiectivelor de producție puse în funcțiune.

Ca urmare a controlului efectuat s-a

constatat că SC B.I.B. SA a beneficiat de facilitățile vamale pe o perioadă mai

mare decât cea prevăzută de lege. S-a întocmit proces-verbal de control și acte

constatatoare ale debitului ce trebuia acoperit de societatea comercială.

SC B.I.B. SA a contestat în instanță

actele constatatoare ale datoriei vamale, iar în final, Ministerul Finanțelor

Publice prin decizia nr. 339 din 31 mai 2002 a exonerat societatea de plata

debitului de 14.313.131.271 lei prevăzut în actele constatatoare nr. 700-767/2

februarie 1999.

Reclamanta a luat cunoștință de

decizia nr. 339 din 31 mai 2002 a Ministerului la data de 3 iunie 2002 și a

formulat acțiunea de față împotriva pârâților A.G. și M.A. ce au semnat adresa

nr. 2801 din 31 mai 1996 către SC B.I.B. SA, care a făcut posibilă scutirea de

plata taxelor vamale pe o perioadă mai mare de 2 ani cât prevedea Legea nr.

35/1991.

Tribunalul a stabilit că adresa nr.

2801 din 31 mai 1996 semnată de pârâți a determinat încheierea raportului nr.

93 din 17 august 1999 al Direcției Generale a Vămilor prin care se constată de

către organul de control prejudiciul pretins prin acțiune de reclamantă.

Astfel, termenul de la care începe

să curgă prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este data de 17 august

1999 când Direcția Generală a Vămilor a încheiat raportul menționat și a luat

cunoștință de existența prejudiciului.

Ca urmare, instanța de fond având în

vedere dispozițiile art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă a constatat că dreptul material pentru exercitarea

acțiunii de către reclamantă s-a prescris prin depășirea termenului general de

3 ani calculat de la data de 17 august 1999 până la înregistrarea acțiunii, 14

aprilie 2005, și drept consecință a respins acțiunea ca tardiv formulată.

Apelul declarat de reclamanta

Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței tribunalului a fost respins

ca nefondat prin decizia nr. 1787 din 12 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă. Apelanta a fost obligată să plătească

intimaților câte 15.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a constatat că

tribunalul a reținut corect împrejurarea că termenul de 3 ani prevăzut de

Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la data de 17 august 1999 când prin

actul de control nr. 93/1999 s-a stabilit atât existența prejudiciului cât și

persoanele vinovate. În raport de data menționată, acțiunea introdusă de

reclamantă la data de 14 aprilie 2005 este tardivă ca urmare depășirii

termenului general de prescripție.

Din oficiu, analizând sentința

primei instanțe, curtea de apel a reținut că la data constatării prejudiciului,

potrivit art. 108 din O.U.G. nr. 16/1998 privind statutul personalului vamal

erau aplicabile dispozițiilor vechiului cod al muncii, astfel că recuperarea

prejudiciului de la pârâți se putea face doar prin emiterea unei decizii de

imputare și nu pe calea unei acțiuni civile care este inadmisibilă.

În termenul prevăzut de lege,

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională a

Vămilor invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

solicitând casarea hotărârii cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Recurenta susține în esență că prin

interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei s-a considerat de

către instanța de apel că acțiunea civilă de față este inadmisibilă.

Astfel, se

menționează că prejudiciul constatat de organele de control vamal s-a produs

bugetului de stat și nu în patrimoniul recurentei, așa încât recuperarea

debitului se putea face numai pe calea acțiunii civile întemeiată pe

dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ.

Acest mod de recuperare a pagubei

este admis și de dispozițiile Legii nr. 53/2003 (noul cod al muncii) în

coroborare cu prevederile O.U.G. nr. 10 din 18 martie 2004 privind statutul personalului

vamal.

Printr-o a doua critică recurenta

consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 3 și art. 8

din Decretul nr. 167/1958 raportat la situația de fapt, din care rezultă că a

luat cunoștință de posibilitatea recuperării debitului de la intimații-pârâți,

angajații săi, doar la data de 3 iunie 2002 când prin decizia Ministerului

Finanțelor Publice societatea importatoare a fost exonerată de la plata

debitului de 14.313.131.271 lei.

Sub acest aspect, nelegal s-a

constatat că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data de 17

august 1999 când s-a întocmit actul de control prin care s-a stabilit

recuperarea debitului de la SC B.I.B. SA.

Recursul declarat este fondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Referitor la inadmisibilitatea

acțiunii civile de față pentru recuperarea debitului, este de observat că prima

instanță a statuat că litigiul are o natură civilă.

Păstrând hotărârea tribunalului ca

efect al respingerii apelului, considerentele curții de apel privind

inadmisibilitatea acțiunii civile nu prezintă sub acest aspect nici o relevanță

câtă vreme pe fond acțiunea civilă a fost respinsă ca tardivă, prin depășirea

termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și nu ca

inadmisibilă.

Verificând actele și lucrările

dosarului se constată că în raport de situația de fapt ce rezultă din

înscrisuri, curtea de apel, nelegal, a considerat că acțiunea este prescrisă

luând în calcul ca moment al curgerii termenului de prescripție a dreptului la

acțiune data de 17 august 1999 când s-a constatat existența prejudiciului.

Potrivit art. 3 coroborat cu art. 8

din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă termenul de 3 ani în

care se prescrie dreptul la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta

ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În cauză, în urma controlului

efectuat și soldat cu raportul nr. 93 din 17 august 1999 cât și cu actele

constatatoare nr. 700-767 din 2 iunie 1999 s-a stabilit dimensiunea

prejudiciului și faptul că acesta se va recupera de la SC B.I.B. SA ce a

beneficiat peste termenul legal de facilitățile fiscale prevăzute de art. 13

din Legea nr. 35/1991 privind investițiile străine.

Totodată s-a propus a se analiza

posibilitatea suspendării din funcție a intimaților-pârâți cât și întocmirea

unei plângeri penale împotriva lor.

Nu se poate reține din înscrisurile

menționate, că recurenta, care a luat cunoștință de prejudiciu, a cunoscut și

faptul că debitul trebuie recuperat de la intimații- pârâți câtă vreme paguba a

fost stabilită în sarcina societății importatoare.

Contestând decizia constatare a

debitului, SC B.I.B. SA a fost exonerată de achitarea prejudiciului prin decizia

nr. 339 din 31 mai 2002 a Ministerului Finanțelor Publice, comunicată

recurentei la data de 3 iunie 2002.

Din decizia nr. 339 din 31 mai 2002

rezultă că Ministerul Finanțelor Publice a statuat că societatea importatoare

nu poate fi supusă consecințelor născute din decizia eronată a organului vamal,

răspunderea revenind organelor vamale în baza art. 10 din Legea nr. 30/1978.

Astfel, culpa legal prezumată a

importatorului pentru neplata taxelor vamale nu există, fiind înlocuită de

culpa organelor vamale care au luat măsura respectivă conform adresei nr. 2801

din 31 mai 1991 a Direcției regionale vamale Arad, semnată de intimații-pârâți.

Prin comunicarea acestei decizii la

data de 3 iunie 2002, recurenta-reclamantă a luat cunoștință că prejudiciul nu

mai poate fi recuperat de la societatea importatoare, urmând să fie actualizat

și recuperat de la funcționarii Direcției regionale vamale Arad care au

întocmit adresa nr. 2801 din 31 mai 1996.

Cât timp răspunderea societății

importatoare se afla spre competentă soluționare pe rolul Ministerului

Finanțelor Publice, nu se putea iniția recuperarea prejudiciului de la

intimații-pârâți.

Față de cele expuse, se constată că

termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958

începe să curgă de la data de 3 iunie 2002, iar acțiunea de față introdusă de

reclamantă la data de 14 aprilie 2005 se situează înlăuntrul intervalului

prevăzut de lege și nu este tardivă, cum nelegal au stabilit cele două

instanțe, care se cuvenea să respingă excepția de prescripție invocată de

pârâți.

Ca urmare, în baza art. 312 alin.

(3) și (5) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa

decizia instanței de apel precum și sentința tribunalului și va trimite cauza

spre rejudecare aceluiași tribunal pentru cercetarea fondului litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională

a Vămilor împotriva deciziei nr. 1787 din 12 octombrie 2005 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Casează decizia atacată, precum și

sentința nr. 543 din 7 iunie 2005 a Tribunalului Arad, secția civilă, și

trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 iulie

2006.