ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3122/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2

din 12 ianuarie 2006, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de P.I., reținând, în

esență, că este neîntemeiată cererea acestuia, de a i se recunoaște calitatea

de beneficiar al prevederilor Legii nr. 309/2002, întrucât, așa cum rezultă din

actele depuse la dosar, reclamantul a efectuat stagiul militar în perioada 8

martie 1951 - 8 martie 1954 la U.M. nr. 0309 Timiș și U.M. nr. 03924 Sibiu, ca

soldat, personal auxiliar, având gradul militar de soldat, la arma „geniu”.

În motivarea sentinței

civile pronunțate, curtea de apel a reținut, în esență, că prevederile Legii

nr. 309/2002 nu se aplică persoanelor care au efectuat stagiul militar în

unități militare, cum este și cazul reclamantului, care nu au făcut parte din

Direcția Generală a Serviciului Muncii. Totodată, instanța de fond a reținut că

nu se încadrează în prevederile Legii nr. 309/2002, persoanele care au prestat

activități de muncă în cadrul armatei române, cum este cazul reclamantului.

Împotriva sentinței civile a

Curții de Apel Craiova a declarat recurs, reclamantul P.I. care, fără a-și

încadra criticile în vreuna din situațiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

susține că acțiunea sa a fost respinsă de curtea de apel, fără a se lua în

considerare probele depuse și că i-au fost încălcate toate drepturile omului,

fiind persecutat politic din anul 1950, de la recrutare și chiar și în prezent,

fără a i se acorda clemență.

Analizând cauza, în raport

cu prevederile art. 304 și 304

1

C. proc. civ. și cu cele ale Legii

nr. 309/2002, aplicabile raportului juridic dedus judecății, Curtea constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 din Legea

nr. 309/2002, „b

eneficiază de prevederile legii,

persoana, cetățean român, care a efectuat stagiul militar în detașamentele de

muncă din cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, în perioada 1950 -

1961

”.

Textul art. 1 din lege, prin

modalitatea de redactare, nu este de natură să permită realizarea unor

interpretări străine de rațiunile avute în vedere de legiuitor, fiind evident

faptul că beneficiul prevederilor legii se acordă numai cetățenilor români care

au satisfăcut stagiul miliar în detașamentele de muncă din cadrul Direcției

Generale a Serviciului Muncii, iar nu și celor care au efectuat stagiul militar

la unități aparținând Ministerului Forțelor Armate din acea perioadă.

În speță, este necontestat

faptul că reclamantul a efectuat stagiul militar la U.M. nr. 0309 Timiș, în

perioada 8 martie 1951 - 8 aprilie 1953, și la U.M. nr. 03924 Sibiu, în

perioada 8 aprilie 1953 - 8 martie 1954, așa cum rezultă din copia fișei de

evidență și livretul militar ale soldatului P.I., documente depuse în

probațiune chiar de către reclamant. Reiese cu evidență faptul că soluția

instanței de fond a fost pronunțată, având în vedere înscrisurile depuse chiar

de reclamant, astfel că nu poate fi primită critica din recurs referitoare la

neluarea în considerare a acestor probe.

Înalta Curte constată că, în

mod corect, instanța de fond a reținut că reclamantul nu se încadrează în

prevederile Legii nr. 309/2002, în condițiile în care reclamantul nu a făcut

dovada faptului că U.M. nr. 0309 Timiș și U.M. nr. 03924 Sibiu ar fi făcut

parte din Direcția Generală a Serviciului Muncii.

Pe cale de

consecință, Curtea apreciază că, în mod legal și temeinic, instanța de fond a

făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 309/2002 în cazul reclamantului care a

efectuat stagiul militar în cadrul unor unități militare, iar nu în cadrul unor

detașamente de muncă aparținând Direcției Generale a Serviciului Muncii.

În ceea ce

privește critica referitoare la încălcarea drepturilor omului, Înalta Curte

constată că soluția curții de apel este în acord cu aspectele reținute de

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 213 din 4 mai 2004. Astfel, în decizia

menționată, cu referire la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 309/2002, s-a

reținut că „jurisprudența Curții Constituționale referitoare la aplicarea principiului

egalității în fața legii și al nediscriminării a stabilit constant, în deplin

acord cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, că

principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea și că situațiile

diferite impun un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la

diferență. Pe de altă parte, stabilirea categoriei de persoane care beneficiază

de prevederile legale, precum și a drepturilor acordate acestora, nu reprezintă

o problemă de constituționalitate, ci o opțiune a legiuitorului, care este în

concordanță cu spiritul Legii nr. 309/2002, și anume, cu caracterul reparator

al acesteia. Așa fiind, Curtea constată că în măsura în care reglementarea

dedusă controlului se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în

ipoteza normei legale, fără nici o discriminare pe considerente arbitrare,

critica cu privire la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituția republicată,

precum și a dispozițiilor cuprinse în instrumentele juridice internaționale în

domeniul drepturilor omului referitoare la egalitatea în drepturi, nu este

întemeiată.”

Față de cele

arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică,

urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., să fie

respins

recursul

declarat de P.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de P.I. împotriva sentinței civile nr. 2 din 12 ianuarie 2006 a Curții de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 septembrie 2006.