ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3122/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2 din 12 ianuarie 2006, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de P.I., reținând, în esență, că este neîntemeiată cererea acestuia, de a i se recunoaște calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 309/2002, întrucât, așa cum rezultă din actele depuse la dosar, reclamantul a efectuat stagiul militar în perioada 8 martie 1951 - 8 martie 1954 la U.M. nr. 0309 Timiș și U.M. nr. 03924 Sibiu, ca soldat, personal auxiliar, având gradul militar de soldat, la arma „geniu”. În motivarea sentinței civile pronunțate, curtea de apel a reținut, în esență, că prevederile Legii nr. 309/2002 nu se aplică persoanelor care au efectuat stagiul militar în unități militare, cum este și cazul reclamantului, care nu au făcut parte din Direcția Generală a Serviciului Muncii.

Totodată, instanța de fond a reținut că nu se încadrează în prevederile Legii nr. 309/2002, persoanele care au prestat activități de muncă în cadrul armatei române, cum este cazul reclamantului. Împotriva sentinței civile a Curții de Apel Craiova a declarat recurs, reclamantul P.I. care, fără a-și încadra criticile în vreuna din situațiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., susține că acțiunea sa a fost respinsă de curtea de apel, fără a se lua în considerare probele depuse și că i-au fost încălcate toate drepturile omului, fiind persecutat politic din anul 1950, de la recrutare și chiar și în prezent, fără a i se acorda clemență. Analizând cauza, în raport cu prevederile art. 304 și 304 1 C. proc.

civ. și cu cele ale Legii nr. 309/2002, aplicabile raportului juridic dedus judecății, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Potrivit art. 1 din Legea nr. 309/2002, „b eneficiază de prevederile legii, persoana, cetățean român, care a efectuat stagiul militar în detașamentele de muncă din cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, în perioada 1950 - 1961 ”. Textul art. 1 din lege, prin modalitatea de redactare, nu este de natură să permită realizarea unor interpretări străine de rațiunile avute în vedere de legiuitor, fiind evident faptul că beneficiul prevederilor legii se acordă numai cetățenilor români care au satisfăcut stagiul miliar în detașamentele de muncă din cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, iar nu și celor care au efectuat stagiul militar la unități aparținând Ministerului Forțelor Armate din acea perioadă.

În speță, este necontestat faptul că reclamantul a efectuat stagiul militar la U.M. nr. 0309 Timiș, în perioada 8 martie 1951 - 8 aprilie 1953, și la U.M. nr. 03924 Sibiu, în perioada 8 aprilie 1953 - 8 martie 1954, așa cum rezultă din copia fișei de evidență și livretul militar ale soldatului P.I., documente depuse în probațiune chiar de către reclamant. Reiese cu evidență faptul că soluția instanței de fond a fost pronunțată, având în vedere înscrisurile depuse chiar de reclamant, astfel că nu poate fi primită critica din recurs referitoare la neluarea în considerare a acestor probe. Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că reclamantul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 309/2002, în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada faptului că U.M.

nr. 0309 Timiș și U.M. nr. 03924 Sibiu ar fi făcut parte din Direcția Generală a Serviciului Muncii. Pe cale de consecință, Curtea apreciază că, în mod legal și temeinic, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 309/2002 în cazul reclamantului care a efectuat stagiul militar în cadrul unor unități militare, iar nu în cadrul unor detașamente de muncă aparținând Direcției Generale a Serviciului Muncii.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea drepturilor omului, Înalta Curte constată că soluția curții de apel este în acord cu aspectele reținute de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 213 din 4 mai 2004. Astfel, în decizia menționată, cu referire la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 309/2002, s-a reținut că „jurisprudența Curții Constituționale referitoare la aplicarea principiului egalității în fața legii și al nediscriminării a stabilit constant, în deplin acord cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, că principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea și că situațiile diferite impun un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferență.

Pe de altă parte, stabilirea categoriei de persoane care beneficiază de prevederile legale, precum și a drepturilor acordate acestora, nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci o opțiune a legiuitorului, care este în concordanță cu spiritul Legii nr. 309/2002, și anume, cu caracterul reparator al acesteia. Așa fiind, Curtea constată că în măsura în care reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nici o discriminare pe considerente arbitrare, critica cu privire la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituția republicată, precum și a dispozițiilor cuprinse în instrumentele juridice internaționale în domeniul drepturilor omului referitoare la egalitatea în drepturi, nu este întemeiată.” Față de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., să fie respins recursul declarat de P.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.I. împotriva sentinței civile nr. 2 din 12 ianuarie 2006 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2006.