ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 07.12.2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10032/2006

HOTĂRÂRE
07.12.2006
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10032/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin contestația

înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 1701 din 25 aprilie 2005,

S.F. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Apărării Naționale,

desființarea deciziei nr. A 2561/2005 emisă de intimat și obligarea acestuia la

restituirea în natură a imobilului situat în orașul Sfântul Gheorghe, județul

Covasna, compus din clădire și teren în suprafață de 520 mp, precum și

obligarea intimatului le daune cominatorii în sumă de 50.000.000 lei pe zi de

întârziere.

În motivarea

contestației s-a arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea mamei sale

S.I., el fiind singurul moștenitor. Se susține că în mod greșit i-a fost

respinsă notificarea cu motivarea că autoarea sa ar fi beneficiara Acordului

dintre România și Marea Britanie semnat la data de 10 noiembrie 1960, întrucât

aceasta nu a fost cetățean britanic, iar el a dobândit această calitate în anul

1964 și prin urmare nu îi puteau fi aplicabile dispozițiile acordului.

Intimatul a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, precum

și o cerere de chemare în garanție a Ministerului Afacerilor Externe,

solicitând ca în situația în care vor cădea în pretenții hotărârea să îi fie

opozabilă.

In ședința de

judecată din data de 23 iunie 2005 instanța a calificat cerere de chemare în

garanție ca fiind o cerere de intervenție forțată și față de această

calificare, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 a constatat

inadmisibilitatea cererii.

Prin sentința civilă

nr. 1204 din 20 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, s-a admis în parte contestația, s-a desființat decizia nr. 2561

din 22 martie 2005 emisă de intimat și a fost obligat acesta să emită o nouă

decizie pentru acordarea despăgubirilor în echivalent în situația în care

despăgubirea în natură nu este posibilă. S-a respins ca neîntemeiată cererea

privind daunele cominatorii.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că deși s-a respins notificarea cu motivarea

că petentul nu este persoană îndreptățită la restituire întrucât a primit

despăgubiri potrivit acordului dintre Guvernul României și Guvernul Regatului

Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, nu s-a făcut nici o dovadă a

primirii despăgubirilor de către petent ori de către autoarea acestuia, că

respectivul acord în virtutea căruia s-ar fi plătit despăgubirile nu respectă

cerința de previzibilitate a oricărei legi, nefiind publicat în Monitorul

Oficial.

Capătul de

cerere privind plata daunelor cominatorii a fost respins cu motivarea că o

astfel de cerere se justifică doar în faza executării pe cale silită a

obligației.

Intimatul a

declarat apel împotriva sentinței pronunțată în cauză susținând printr-un prim

motiv, că s-a făcut o calificare greșită a cererii de chemare în garanție, în

raport de motivarea în fapt și în drept a cererii. Apelantul a mai susținut că

soluția instanței de fond contravine prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001

și Normelor metodologice de aplicare a legii cuprinse în H.G. nr. 498/2003,

potrivit cărora nu este necesară existența unei liste nominale a persoanelor ce

au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale, fiind

suficientă existența acordului internațional pentru imobilele naționalizate.

În faza

procesuală a apelului, Ministerul Afacerilor Externe a pus la dispoziția

instanței spre consultare, acordul încheiat între Statul Român și Guvernul

Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

Prin decizia

civilă nr. 332/A din 30 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, s-a admis apelul și s-a schimbat sentința în sensul că

s-a respins ca neîntemeiată contestația. S-au menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

În motivarea deciziei

s-a reținut că nu poate fi primită cea dintâi critică cuprinsă în motivele de

apel întrucât intimata, ca titulară a cererii de chemare în garanție, nu a

arătat prestația la care solicită să fie obligată partea chemată în garanție,

îi lipsește deci obiectul, iar pe de altă parte că dată fiind natura

litigiului, în mod corect s-a apreciat această cerere ca inadmisibilă.

În privința cererii

principale, instanța de apel a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile

art. 5 din Legea nr. 10/2001 și pct. 5.1 alin. (l) din H.G. nr. 498/2003, că

indiferent dacă intimatul a primit ori nu în mod efectiv despăgubirile este

suficient a se demonstra că prin datele sale particulare, acesta se înscrie în

termenii acordului sau că îi este și lui aplicabil, ceea ce în cauză s-a

demonstrat.

Contestatorul a

declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, invocând drept temei

legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că instanța a

făcut o greșită aplicare a legii prin necomunicarea către părți a tuturor

înscrisurilor de la dosar, prin faptul că s-a prevalat de un înscris ineficient

juridic (acordul din 1960) și prin incorecta aplicare a dispozițiilor art. 5

din Legea nr. 10/2001 și ale art. 5.1. din H.G. nr. 498/2003, întrucât Legea

nr. 10/2001 prevede în mod expres condiția primirii despăgubirilor pentru a fi

incident respectivul text de lege.

Intimatul în

cauză a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

declarat în cauză.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate și prevederile

legale aplicabile, înalta Curte constată că recursul este fondat în sensul

considerentelor ce succed.

Prin art. 5

din Legea nr. l0/2001 se instituie una din excepțiile de la regula vocației

generale la restituire, pentru imobilele care fac parte din domeniul de

aplicare a acestei legi, în sensul că nu sunt îndreptățite la restituire sau la

alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit

acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. l care face parte

integrată din lege.

Acest text de lege

devine incident numai în situația în care persoana ce se consideră îndreptățită

a primit despăgubirile cuvenite conform respectivelor acorduri.

Nu pot fi luate în

considerare prevederile 5.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. l0/2001 aprobate prin Hotărârea nr. 498/2003, deoarece acestea adaugă

la lege, contrar principiului ierarhiei actelor normative.

În speță, instanța de

apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 din Legea nr. l0/2001,

dând eficiență prevederilor cuprinse într-un act normativ inferior ca putere

legislativă.

În conformitate cu

principiul rolului activ instituit prin dispozițiile art. 129 C. proc. civ.,

instanța este datoare să pună în vedere părților drepturile și obligațiile ce

le revin în calitatea lor în proces, putând să ordone administrarea probelor pe

care le consideră necesare, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Aceste dispoziții legale nu au

fost respectate în cauză.

Față de

particularitatea speței, instanța era datoare să lămurească împrejurarea dacă

reclamantul a primit sau nu despăgubirile în baza acordului internațional din

10 noiembrie 1960, încheiat între Statul Român și Guvernul Marii Britanii,

lămurirea acestui aspect fiind definitorie pentru calitatea reclamantului de a

fi sau a nu fi persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul

prevederilor Legii nr. l 0/2001.

F

iind vorba de aspecte legate de fondul

pricinii, acestea nu pot fi lămurite în recurs față de dispozițiile art. 314 C.

proc. civ.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se admite recursul, a se casa decizia recurată

și a se trimite cauza spre rejudecare la curtea de apel, în conformitate cu

dispozițiile art. 312 alin. (l) și art. 313 C. proc. civ.

Admite recursul

declarat de pârâtul S.F. împotriva deciziei nr. 332/A din 30 mai 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează

decizia atacată și trimite cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7

decembrie 2006.

Sursă