ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5099/2007

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 130 din 3 septembrie

2005 A.V.A.S.

a respins notificările nr. 627 din 6 august 2001

și nr. 628 din 6 august 2005 prin care petenta E.H., în calitate de

moștenitoare a defunctului N.G., a solicitat restituirea în natură a imobilului

evidențiat în C.F. nr. 212 Timișoara sub nr. 17310 și care este situat în str.

J. nr. 5 și Splaiul T. nr. 6, casă, curte și hală de producție, preluat de stat

prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1949, motivat de faptul că nu au fost

depuse acte doveditoare ale calității de acționari la momentul naționalizării a

antecesorilor petentei și nici acte doveditoare ale calității sale de

moștenitoare.

Prin contestația înregistrată la 11

aprilie 2005 reclamanta E.H.

a cerut anularea deciziei

menționate și pe fond retrocedarea imobilelor în natură sau, în subsidiar,

acordarea de despăgubiri.

În dovedirea calității sale de

moștenitoare reclamanta a arătat că este fiica adoptivă a fostului proprietar

al imobilelor, R.N., conform mențiunilor certificatului de moștenitor nr.

1260/1965 și că acesta la rândul său a fost adoptat de numitul N.G.

Totodată reclamanta a susținut că atâta

timp cât a cerut restituirea în natură a imobilelor naționalizate de stat nu se

justifică cererea pârâtei de a depune și acte doveditoare ale calității de

acționar autorului său,

acte pe care nu le

posedă, cu mențiunea că în dovedirea pretențiilor sale

înțelege să

depună trei declarații de martori extrajudiciare.

Prin sentința civilă nr. 1049 din 27

septembrie 2005 Tribunalul București,

secția

a V-a civilă,

a respins ca

neîntemeiată contestația.

În motivarea hotărârii instanța a

reținut că, potrivit mențiunilor din cartea funciară, imobilul în litigiu a

fost proprietatea F.P.

Timișoara din

patrimoniul căreia a fost naționalizat de stat.

Totodată, instanța a constatat că

potrivit mențiunilor procesului-verbal de stabilirea impozitului succesoral de

pe urma defunctei S.N., a celor cuprinse în extrasele din ziarele de la acea

vreme, respectiv, în hotărârea datată 9 mai 1945 a Oficiului registrului

comerțului, înscrisuri de care reclamanta a înțeles să se folosească, autorul

invocat de aceasta, G.N., a deținut în proprietate un magazin de pălării și de

modă bărbătească care era găsea într-un alt imobil, anume în cel situat în

B-dul B. nr. 23, imobil distinct de cel în litigiu.

Așa fiind,

cum imobilul în litigiu a aparținut F.P. și cum

reclamanta

nu a probat că autorul său ar fi avut fie calitatea de unic acționar, fie pe

cea de acționar alături de membrii aceleiași familii ai acestei fabrici,

instanța a reținut că nu este îndreptățită să primească măsuri reparatorii în

procedura Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta care a susținut că prin declarațiile extrajudiciare date de numiții F.M.,

J.P. și J.D. a dovedit că imobilul în litigiu a aparținut autorilor său, caz în

care, în mod greșit, prima instanță nu a procedat la ascultarea acestor

persoane și, totodată, a solicitat instanței să obțină

relații de la arhivele statului cu privire la situația imobilului în

litigiu.

Prin decizia civilă nr. 473/A din 6 septembrie

2006 Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă.

În motivarea deciziei instanța a reținut

că reclamantei îi revenea sarcina de a dovedi că autorii săi ar fi fost

proprietarii imobilului în litigiu și că atâta timp cât declarațiile

extrajudiciare date în acest sens de

anumite

persoane nu se coroborează cu nici o altă probă administrată la

judecata

în primă instanță și atâta timp cât nici în apel reclamanta nu a

înțeles să administreze probe de natură să

dovedească un atare drept al

autorului său, cererea în despăgubire

dedusă judecății nu poate fi primită.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta

susține că declarațiile extrajudiciare ale celor 3 martori se coroborau cu

„conținutul presei timpului și cu foaia de deces" depuse la dosar și că în

lipsa unor înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate al autorului său

cu privire la imobilului în litigiu se impunea ca instanța de apel să dispună

verificări la arhivele statului, astfel cum a cerut prin declarația de apel,

probă refuzată în mod nelegal de această instanță.

Totodată, reclamanta a afirmat că a

făcut demersuri la instituția mai sus arătată pentru a obține dovezi cu care să

probeze că imobilul a cărei restituire o solicită aparținea autorului său și a

atașat recursului

copia solicitării

adresate acestei instituții nr. 013963 din 24 mai 2002.

În recurs,

la primul termen, 7 februarie 2007, judecata cauzei a fost amânată la cererea

reclamantei pentru a-și pregăti apărarea.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Recursul

este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde în

primul rând de modul în care sunt formulate motivele de recurs, căci

numai motivul formulat în scris și în mod explicit poate fi cercetat de către

instanță.

Or, în speță, deși invocă incidența

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

reclamanta dezvoltă o primă critică în sensul că instanțele de fond au făcut o

greșită apreciere a probatoriului pe care l-a administrat, chestiune care nu

poate face

obiect al analizei instanței de

recurs ca urmare a abrogării art. 304 pct. 11

C.

proc. civ. și o a doua critică, respectiv faptul că instanța de

apel, cu încălcarea normelor procedurale, nu a

dispus administrarea unei

probe pe

care o formulase prin cererea de apel, chestiune care a condus

la

pronunțarea unei hotărâri nelegale și care se circumscrie motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Or, potrivit art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., se poate cere casarea unei hotărâri când instanța a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

În speța dedusă judecății reclamanta nu

a indicat care acte legale ar fi fost întocmite de instanța de apel și ce forme

legale ar fi fost încălcate de aceasta în sensul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Cât privește solicitarea reclamantei

adresată instanței de apel, anume „să obțină de la arhivele naționale răspunsul

cu privire la situația imobilului în cauză" este de observat că aceasta nu

se circumscrie, din punct de vedere procedural, materiei probatoriilor, adică

nu prezintă caracterul unei „probe" în sens de instrument probator, Codul

de procedură civilă prevăzând în mod explicit care sunt probele de care părțile

se pot folosi în fața instanței și modalitățile procedurale în care pot fi

administrate.

În acest

context al analizei este de menționat că instituția denumită

Arhivele Naționale este o unitate bugetară în cadrul Ministerului de

Interne care desfășoară activități de administrare și supraveghere și protecție

specială a Fondului arhivistic național al României.

Această instituție publică asigură

accesul publicului la informația documentară de interes științific și practic

în condițiile prevăzute de Legea nr. 16/1996, caz în care, în măsura în care înscrisuri

doveditoare

importante pentru soluționarea cauzei

erau deținute de aceasta,

reclamanta i se putea adresa oricând în cursul

judecății pentru a le obține.

Totodată,

este de observat că deși a susținut prin recurs că a făcut

demersuri la instituția mai sus arătată în scopul identificării unor

înscrisuri doveditoare ale dreptului autorului său cu privire la imobilul în

litigiu, reclamanta nu a prezentat instanței o

astfel de dovadă.

Așa fiind, pentru considerentele de fapt

și de drept arătate critica

formulată de

reclamantă sub acest aspect nu poate fi primită.

În consecință, cum reclamanta a invocat

doar formal incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără

a dezvolta

critici care să se circumscrie

motivelor de recurs prevăzute de acestea și cum în cauză motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

nu poate fi primit iar cel

prevăzut de art. 304 pct. 11 nu poate fi

cercetat,

Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se

dovedește

a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta E.H. împotriva deciziei civile nr. 473/A din 6

septembrie 2006 a Curții de

Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2007.