ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2901/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2901/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de

față;

În baza lucrărilor de

la dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 1339 din 4 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul

București, în dosarul nr. 2604/2005, s-a dispus condamnarea

inculpaților D.A.V. și P.D., la pedeapsa de câte 3 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 257 C.

pen., raportat la art. 5 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 81 – art. 82 C.

pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării

pedepselor, stabilindu-se un termen de încercare de câte 5 ani.

În baza art. 359 C. proc.

pen., a atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 83 C.

pen.

A fost respinsă cererea

de schimbare a încadrării juridice a faptei, formulată de procuror.

În temeiul art. 255 alin. ultim

C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatului P.D. să restituie

denunțătorului suma de 9.500 Euro.

Inculpații au fost

obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, în

esență, următoarele:

Denunțătorul I.F. este

asociat unic și administrator al SC E.P. SRL București, având ca

obiect principal de activitate comerțul cu materiale de construcții.

Într-una din zilele

perioadei august-septembrie 2003, martora C.M., administrator la SC E. SRL

București, se afla împreună cu cei doi inculpați în Parcul

Herăstrău pentru a servi masa. Cei doi inculpați s-au întâlnit

cu denunțătorul I.F. fără a stabili vreun amănunt

legat de achiziționarea unor spații comerciale.

După aproximativ 2

săptămâni de la întâlnirea din Parcul Herăstrău, martora a

fost contactată telefonic de inculpatul D.A.V. care a întrebat-o dacă

este interesată personal sau firma sa de achiziționarea unor

spații comerciale în sectorul 2, ce urmau a fi puse în vânzare de

primărie. Întrucât răspunsul martorei a fost negativ, inculpatul D.A.V.

a insistat, cerându-i să-i recomande alte persoane interesate.

În aceste împrejurări,

martora C.M. l-a contactat pe denunțător căruia i-a transmis

informația precum și numele inculpatului D.A.V.

Denunțătorul a

fost pus în legătură cu inculpatul de către martora C.M., iar la

sfârșitul lunii septembrie și începutul lunii octombrie,

denunțătorul a primit la sediul firmei sale vizita inculpatului D.A.V.

Acesta i-a prezentat o listă cu spațiile comerciale ce urmau a fi

scoase la licitație de Consiliul Local al Sectorului 2, invitându-l

să-și aleagă pe acelea pe care dorește să le

achiziționeze.

În cadrul discuțiilor,

inculpatul i-a spus denunțătorului că va face în așa fel

încât să câștige licitația iar prețul de achiziție,

urmare a subevaluării, să fie mai mic decât cel real, astfel încât

din câștig să-și recupereze suma de bani ce trebuia să o

dea pentru a fi sigur de obținerea spațiilor dorite.

În concret, inculpatul D.A.V.

i-a solicitat denunțătorului suma de 20.000 Euro, lăsându-l

să creadă că o parte va fi reținută de el, iar o

altă parte va fi împărțită între mai multe persoane cu

funcții de decizie din cadrul primăriei, persoane ce aveau

competența să dispună asupra procedurii de vânzare a

spațiilor.

Ulterior, inculpatul

împreună cu denunțătorul au vizitat spațiile comerciale

vizate, context în care, acesta din urmă a întocmit o cerere către

primărie, fiind luată și înregistrată de către

inculpatul D.A.V.

Remiterea sumei de 20.000

Euro s-a realizat la sfârșitul lunii ianuarie 2004, în numerar, la sediul

societății denunțătorului, bani ce i-au fost înmânați

inculpatului D.A.V., fără a fi de față și alte

persoane, context în care inculpatul D.A.V. l-a asigurat pe

denunțător că licitația va avea loc în cel mult 2 luni.

Trecând intervalul promis

fără ca licitația să aibă loc, denunțătorul

a solicitat inculpatului D.A.V. să-l pună în legătură cu

persoanele ce vor rezolva, în mod concret obținerea spațiilor.

Inculpatul D.A.V. a dat curs

acestei solicitări, prezentându-l pe inculpatul P.D., informându-l

totodată că acesta este consilier local, persoană

influentă, care se află în relații foarte bune cu martorul P.C. ce

îndeplinea funcția de președinte al Comisiei de specialitate din

cadrul Consiliului Local.

După câteva zile,

denunțătorul s-a întâlnit cu inculpatul P.D., discuțiile fiind

purtate în prezența inculpatului D.A.V.

Inculpatul P.D. i-a

comunicat denunțătorului faptul că nu s-a putut face nimic,

deoarece procedura vânzării spațiilor era suspendată, context în

care denunțătorul a atras atenția celor doi că nu mai este

dispus să aștepte prea mult timp.

La dosarul cauzei,

denunțătorul a depus o casetă iar din redarea scrisă a

acesteia a rezultat atât pretinderea de către inculpatul D.A.V. a sumei de

20.000 Euro dar și implicarea inculpatului P.D. care era chiar persoana ce

trebuia să intervină efectiv pe lângă membrii Comisiei de

atribuire a spațiilor.

Până la data

formulării denunțului, inculpatului D.A.V. a restituit

denunțătorului suma de 6.000 Euro respectiv 8.000 Euro iar inculpatul

P.D. a restituit suma de 2.500 Euro.

În raport de starea de fapt

expusă și de probele administrate, instanța de fond a apreciat

că faptele săvârșite de inculpații D.A.V. și P.D.

realizează elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de

influență prevăzute de art. 257 C. pen., cu referire la art. 5

din Legea nr. 78/2000.

Împotriva acestei

hotărâri, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A. și inculpatul D.A.V.

Parchetul a criticat

hotărârea sub aspectul greșitei încadrări juridice a faptei

respectiv individualizarea judiciară a pedepselor aplicate celor doi

inculpați.

Sub primul aspect,

procurorul consideră că încadrarea juridică corectă a

faptelor este cea prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6

din Legea nr. 78/2000 impunându-se schimbarea încadrării juridice a

faptelor din art. 257 C. pen., raportat la art. 5 din Legea nr. 78/2000.

De asemenea, a solicitat

majorarea cuantumului pedepselor și executarea acestora în regim privativ

de libertate, precum și aplicarea pedepsei complementare.

Inculpatul D.A.V. a criticat

hotărârea pentru aspecte de netemeinicie solicitând achitarea sa în

conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin.

(1) lit. b

1

) C. proc. pen., cu consecința aplicării unei

sancțiuni cu caracter administrativ.

Prin decizia penală nr.

16/ A din 13 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, s-a dispus respingerea, ca nefondate, a ambelor apeluri.

Inculpatul apelant a fost

obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut că nu se impune schimbarea

încadrării juridice a faptei întrucât art. 6 din Legea nr. 78/2000 nu are

influență asupra încadrării juridice a infracțiunii de

trafic de influență, care este incriminată prin

dispozițiile art. 257 C. pen.

Cât privește

individualizarea judiciară a pedepselor, instanța de apel

consideră că nu se impune executarea în regim privativ de libertate,

instanța de fond aplicând în mod corespunzător prevederile art. 72 C.

pen.

În privința pedepsei

complementare, de asemenea, se reține că aceasta nu este obligatorie

iar faptele reținute în sarcina inculpaților nu au fost

săvârșite în virtutea funcției deținute.

Împotriva ambelor

hotărâri, în termen legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. și

inculpații D.A.V. respectiv P.D.

Parchetul a invocat cazurile

de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17 și 14 C. proc.

pen.

Astfel, procurorul

consideră că încadrarea juridică corectă a faptelor este

cea prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 78/2000 nu pot fi reținute ca

și încadrare juridică a faptelor săvârșite de cei doi

inculpați deoarece acestea arată doar care sunt infracțiunile de

corupție în înțelesul legii speciale, fiind așadar o normă

generală.

Infracțiunile de

corupție sunt prevăzute în Secțiunea a 2-a de la art. 6 la art. 9,

texte în conținutul cărora sunt prevăzute faptele socialmente

periculoase precum și sancțiunile aplicabile.

De asemenea, se

apreciază că se impune casarea hotărârilor și în cadrul

rejudecării aplicarea celor doi inculpați a pedepsei complementare a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C.

pen. și executarea pedepselor principale în regim privativ de libertate.

Inculpații au invocat

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.,

solicitând reducerea pedepselor și menținerea dispozițiilor art.

81 C. pen., relativ la suspendarea condiționată a executării

pedepselor.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (1) și art.

385

7

C. proc. pen., constată că recursurile sunt nefondate

pentru următoarele considerente:

Instanțele au stabilit

corect starea de fapt constând în aceea că inculpații în

înțelegere unul cu altul, în perioada septembrie – octombrie 2003 au

pretins iar în luna ianuarie 2004 au primit suma de 20.000 Euro de la martorul

denunțător F.I., pentru a interveni, pe baza pretinsei

influențe, pe lângă funcționarii competenți din cadrul

Consiliului Local al Sectorului 2 București, în vederea obținerii de

către firma denunțătorului, la un preț subevaluat, a 4

spații comerciale, și vinovăția inculpaților D.A.V. și

P.D.

În ceea ce privește

încadrarea juridică a faptelor, Înalta Curte reține că aceasta

presupune realizarea de către instanța de judecată a unei

concordanțe între conținutul legal al infracțiunii și

conținutul concret al acesteia. Prin încadrarea juridică a faptei se

stabilește textul din legea penală care prevede și

sancționează fapta socialmente periculoasă care face obiectul cauzei

penale.

Pe de altă parte se

impune a se avea în vedere faptul că norma penală specială

prevede care faptă de pericol social este considerată

infracțiune. Norma penală are trei elemente: ipoteza (fiind descrise

împrejurările în care fapta prevăzută de legea penală

constituie infracțiune și ce fel de infracțiune),

dispoziția (conduita pe care trebuie să o aibă membrii

societății de a face sau de a se abține de la ceea ce pretinde

legea) și sancțiunea (consecința nerespectării ipotezei

și a dispoziției).

În speță, norma

penală specială care prevede că fapta constituie

infracțiune se circumscrie dispozițiilor art. 257 C. pen.

Dispozițiile cuprinse

în art. 5 și 6 din Legea nr. 78/2000 sunt prevăzute în același

capitol, respectiv Capitolul III, Infracțiuni, neavând influență

asupra încadrării juridice a faptei.

Prin urmare, nu se impune

schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 257 C. pen., raportat la art.

5 din Legea nr. 78/2000 în art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din

aceeași lege, întrucât în art. 5 se face o prezentare generală

și o enumerare a infracțiunilor de corupție, printre care

și infracțiunea de trafic de influență prevăzută

de art. 257 C. pen., pe când în textul de la art. 6 din legea specială,

cuprinsă în același capitol, se reia în integralitate conținutul

infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257

C. pen.

În ceea ce privește

individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte constată

că instanțele au aplicat corect dispozițiile art. 72 C. pen.,

stabilind sancțiuni de natură a asigura atingerea scopului instituit

prin art. 52 C. pen.

Pedeapsa este o normă

de constrângere dar și mijloc de reeducare. Ca normă de constrângere

aceasta are nu numai o finalitate represivă, ci și una de

exemplaritate, prin dezaprobarea legală și judiciară a faptei

comise și a făptuitorului.

Reeducarea, ca finalitate a

pedepsei, poate fi considerată ca realizată dacă există

suficiente probabilități că inculpatul nu va mai

săvârși o nouă infracțiune.

În speță,

instanțele ținând seama de limitele de pedeapsă prevăzute

în textul de incriminare (2 la 10 ani) de vârsta inculpaților,

ocupația, nivelul cultural, lipsa antecedentelor penale, conduita acestora

după declanșarea cercetărilor, le-a aplicat o pedeapsă de

câte 3 ani închisoare, suficientă pentru reinserția lor socială.

Existând astfel, suficiente

elemente care să convingă că scopul pedepsei poate fi atins,

chiar fără executarea acesteia, în mod judicios au fost aplicate

dispozițiile art. 81 C. pen.

Cât privește pedeapsa

complementară a interzicerii unor drepturi, urmează a se reține,

pe de o parte, că aceasta nu este obligatorie în speță, iar pe

de altă parte, pedeapsa principală a fost suspendată

condiționat.

Raportat la datele, anterior

pronunțate, urmează ca recursul declarat de inculpatul D.A.V. să

fie respins ca nefondat.

Sub aspectul recursului

declarat de inculpatul P.D., Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile art.

385

1

alin. (4) C. proc. pen., potrivit cu care „nu pot fi atacate cu

recurs sentințele în privința cărora persoanele prevăzute

în art. 362 C. proc. pen., nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost

retras, dacă legea permite această cale de atac”.

Cum inculpatul P.D. nu a

exercitat calea de atac a apelului și cum apelul procurorului a fost

respins, recursul acestuia este inadmisibil.

Față de cele

menționate mai sus, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – D.N.A. și inculpatul D.A.V. împotriva deciziei penale nr. 16

din 13 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 385

15

alin. (1) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de inculpatul P.D.

În temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

– D.N.A. și de inculpatul D.A.V. împotriva deciziei penale nr. 16 din 13

ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a II–a penală

și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul P.D. împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurenții inculpați

la plata sumelor de câte 120 RON (câte 1.200.000 lei) cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 8 mai 2006.