Decizia nr. 320/RC/2017 — ÎCCJ, Secția penală

A., pentru săvârșirea infracțiunilor de: - delapidare, prev. de art. 215 1 alin. (1), (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (5 acte materiale); - fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen./1969; - fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen./1969; - înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen./1969 rap. la art. 13 alin. (1), (2) din O.U.G. nr. 43/2002; - complicitate la înșelăciune prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin (1), (2), (3) și (5) C. pen./1969; - complicitate la înșelăciune prev. de art. 26 rap. Ia art. 215 alin (1), (2), (3) și (5) C. pen./1969; - spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen./1969 (3 acte materiale), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen./1969.

B., pentru săvârșirea infracțiunii: - complicitate la comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) din C. pen./1969 rap. la art. 13 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 43/2002.

C., pentru săvârșirea infracțiunilor de: - înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen./1969; - fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen./1969, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen./1969;

D., pentru s ăvârșirea infracțiunilor de: - înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen./1969; - fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen./1969 (2 acte materiale),totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen./1969.

E., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen./1969.

F., pentru săvârșirea infracțiunilor de: - complicitate la comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen./1969; - fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen./1969, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen./1969. Prin sentința penală nr. 21 din 15 mai 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/57/2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus: În ceea ce o privește pe inculpata F.: În baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpata F., din infracțiunile de complicitate la înșelăciune prev. de art. 26 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracțiunile de: - complicitate la înșelăciune, prev. și ped. de art. 48 C. pen., raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.; - fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 290 alin. (1) din V.C.P., cu aplicarea art. 5 din N.C.P., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din V.C.P. și art. 5 din N.C.P.; A condamnat pe inculpata F. pentru comiterea infracțiunii de complicitate la înșelăciune, prev. și ped. de art. 48 C. pen., raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare și E. S-a dispus condamnarea aceleiași inculpate pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 290 alin. (1) din V.C.P., cu aplicarea art. 5 din N.C.P., la pedeapsa de 6 luni închisoare și E. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) din V.C.P., s-a dispus ca inculpata să execute în final pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare și E. S-a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a II-a și b) din V.C.P. În baza art. 81 din V.C.P., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de mai sus. În baza art. 82 din V.C.P., s-a dispus ca termenul de încercare să fie format din durata pedepsei, la care s-a adăugat o perioadă de 2 ani, respectiv o perioadă de 4 ani. S-a atras atenția inculpatei asupra art. 83 C. pen. În baza art. 71 alin. (5) din V.C.P., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii. S-a dispus anularea următoarelor acte: - contractul de închiriere încheiat la data de 25 septembrie 2008, între B.N.P., F. și SC G. SRL, aflat la fila 111, vol. VII, dosar urmărire penală; - antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 24 septembrie 2008, între SC G. SRL și inculpatul A., aflat la fila 105 din vol. VII, dosar urmărire penală; - antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 31 iulie 2008, între SC H. SRL și inculpatul A., aflat la fila 120, vol. V, dosar urmărire penală; În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., au fost obligați inculpații A., D., E., C. și F., la câte 3.000 lei, cheltuieli judiciare parțiale la stat. Suma de 150 lei, reprezentând onorariu avocațial din oficiu, pe seama inculpatului D., s-a suportat din fonful Ministerului justiției către Baroul Mureș. În sarcina inculpatei F. s-a reținut că a întocmit și a semnat un contract de închiriere conținând date și împrejurări nereale, fictive, în scopul de a ajuta pe inculpații D. și E., să inducă în eroare reprezentanții SC I. SA Sucursala Alba Iulia, cu ocazia încheierii unui contract în vederea acordării unui credit în valoare de5 50.000 lei în folosul inculpatului A. Faptele descrise mai sus, s-a arătat că întrunesc elementele constitutive a infracțiunii de înșelăciune, pentru soții D. și E. în forma autoratului și pentru A. și F. în forma complicității și a infracțiunii de fals in înscrisuri sub semnătură privată comisă de inculpații A., F. și D. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș și inculpații A., D., E., F. și C. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș a considerat sentința atacată ca fiind nelegală și netemeinică, sub următoarele aspecte: 1). Nelegala aplicare a legii penale mai favorabile în cazul inculpaților A., D., E., F. și C., sens în care s-a susținut că instanța fondului a încălcat dispozițiile Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, schimbând încadrarea juridică dată faptelor prin actul de sesizare în încadrări juridice din legi penale succesive, prin combinarea acestora. Totodată, s-a susținut că a fost încălcat art. 12 din Legea 187/2012, în aplicarea pedepselor accesorii și complementare, acestea trebuind a fi aplicate inculpaților potrivit legii penale noi, mai favorabile. S-a solicitat aplicarea față de fiecare dintre inculpați, în temeiul art. 66 alin. (2) C. pen., a pedepsei complementare prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., precum și a pedepsei accesorii în baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. În același sens, s-a criticat aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul inculpaților D., E., F. și C. și s-a solicitat aplicarea art. 91 C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 2). Greșita achitare a inculpatului A. pentru infracțiunea de înșelăciune în legătură cu SC J. SRL Cluj, a inculpatei B. pentru complicitate la aceeași infracțiune, precum și a inculpatului A. pentru infracțiunea de spălare de bani. În esență, s-a arătat că, indiferent de tipul de acțiune juridică sau procedură deschise cu privire la imobilul „Hotel x” din Cluj Napoca, situația juridică incertă a imobilului determina, în mod obiectiv, orice persoană interesată, în mod serios, să achiziționeze imobilul, la a-și reconsidera poziția. Totodată, s-a susținut că, în mod subsecvent, fapta inculpatului A. de a disimula proveniența ilicită a sumei de 5.839.927 lei din suma de 7.306.800 lei plătită cu titlu de avans pentru antecontractul privind vânzarea imobilului, obținută de inculpat prin inducerea în eroare a reprezentanților SC J. SRL Cluj Napoca, bani care au fost supuși operațiunii de reciclare, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de spălare de bani. 3). Greșita nereținere a alin. (2) al art. 244 C. pen. în cazul infracțiunii de înșelăciune imputate inculpaților A. și B., comisă în legătură cu SC J. SRL Cluj Napoca, prin ignorarea existenței mijloacelor frauduloase folosite, respectiv prezentarea și invocarea de către cei doi inculpați a unui extras de carte funciară neactualizat. Apelanta inculpată F. a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen. pentru complicitate la înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată. În esență, s-a arătat că contractul de închiriere cu SC G. SRL a fost încheiat sub condiția ca societatea comercială să fie proprietarul imobilului astfel încât să poată dispună de acesta, iar imobilul să nu fie grevat de sarcini, însă aceste condiții nu au fost îndeplinite, astfel că executarea contractului de închiriere nu a început. S-a mai precizat că, pentru a obține creditul bancar, E. și D. au prezentat la SC I. SA contractul de închiriere încheiat cu B.N.P., F. fără a-i spune nimic despre acest fapt, inculpata necunoscând în septembrie 2008 că plata prețului imobilului urma să se realizeze prin contractarea unui împrumut bancar de către SC G. SRL. Totodată, s-a susținut că solicitarea extraselor de informare, în regim de urgență, i-au creat convingerea că urmează a fi folosite la SC K. SA pentru redactarea adreselor de radiere a ipotecilor, iar solicitarea extraselor de carte funciară, pentru autentificare în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică. S-a arătat că, întrucât SC G. SRL întârzia în continuarea lucrărilor de investiții în spațiul respectiv, s-a rezoluționat pe cale amiabilă contractul de închiriere, context în care investițiile au continuat pe cheltuiala sa, iar suma de 100 lei/lună, cu titlu de chirie a fost achitată, în continuare familiei A. Apărarea a învederat că obținerea creditului de către SC G. SRL de la SC I. SA nu s-a realizat prin manopere dolosive, după cum rezultă din declarațiile martorilor L., M., N., funcționari bancari care, în viziunea apărării, au comis infracțiunea de abuz în serviciu în dauna băncii. În privința falsului în înscrisuri sub semnătură privată, s-a menționat că nu există nicio probă administrată în acest sens, nefiind dovedit că contractul de închiriere din 25 septembrie 2008 încheiat între B.N.P., F. și SC G. SRL este fictiv, plăsmuit, adică nu ar reflecta realitatea. De asemenea, s-a susținut că înscrisul respectiv nu este rezultatul unei contrafaceri a scrierii sau a subscrierii și nu se poate susține că este alterat astfel încât să fie îndeplinite condițiile prev. de art. 288 C. pen. anterior. Apărarea a precizat că doar art. 322 din actualul C. pen. incriminează falsul în înscrisuri sub semnătură privată indiferent că s-a realizat ca fals material sau ca fals intelectual. Prin Decizia penală nr. 391/A din data de 29 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosar nr. x/57/2011 au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu-Mureș și de inculpații A., C., D., E. și F. împotriva sentinței penale nr. 21 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului declarat de Parchet rămân în sarcina statului. Apelanții intimați inculpați C., D., E. și F. Obligă au fost obligați la plata sumei de câte 300 lei cheltuieli judiciare către stat. Apelantul intimat inculpat A. a fost obligat la plata sumei de 1020 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 520 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiției. Motivul de apel susținut de apelanta inculpată F. de a fi achitată în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen., pentru complicitate la înșelăciune, a fost apreciat ca fiind neîntemeiat. S-a arătat că inculpata F. a ajutat pe inculpații E. și D. să inducă în eroare reprezentanții SC I. SA cu ocazia acordării creditului de 550.000 lei, prin încheierea contractului de închiriere conținând date nereale. S-a reținut că sub aspectul formei de vinovăție a intenției cu care a acționat inculpata F., relevant este faptul că aceasta a achitat, în permanență, soților A. chiria lunară pentru imobilul închiriat. Apoi, încheierea de către inculpata F. a contractului de închiriere cu SC G. SRL Alba Iulia, cunoscând că un astfel de contract nu își poate produce efectele până când societatea comercială nu devenea proprietar al imobilului (sens în care a și declarat în fața instanței de apel), relevă, alături de celelalte împrejurări faptice, intenția infracțională cu care a acționat. De altfel, prin declarația din 30 martie 2011, dată la procuror în prezența apărătorului, inculpata F. a arătat că diferența dintre chiria din contractul încheiat cu familia A. și cea din contractul de închiriere încheiat cu societatea comercială se explică prin aceea că nu s-a vrut la momentul negocierii să se stabilească un preț mai mic și că prețul chiriei a fost stabilit la această sumă, deși făcuse investiții în spațiul respectiv, pe cheltuiala sa. Conținutul nereal al contractului de închiriere este dovedit și prin declarația inculpatului D., care a prezentat o altă justificare pentru chiria în cuantum de 2.800 euro/lună, și anume că, cu acești bani, inculpații D. și E. urmau să efectueze investițiile necesare acelui spațiu. La rândul său, inculpata E. a declarat că această chiriei a fost stabilită în funcție de nivelul chiriilor pe piață pentru zona unde era amplasat imobilul, fiind un preț rezonabil și în raport de suprafața imobilului. Astfel, în contextul factual ilustrat de probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte consideră că scopul real pentru care a fost încheiat contractul de închiriere a fost cel de a ajuta la obținerea, prin inducere în eroare, a creditului de la unitatea bancară. Referitor la infracțiunea prev. de art. 290 C. pen. anterior Înalta Curte a reținut că : fapta de a încheia la 25 septembrie 2008 contractul privind imobilul situat în Alba-Iulia, între B.N.P., „F.” și SC G. SRL Alba Iulia, în cuprinsul căruia au fost incluse mențiuni necorespunzătoare adevărului privind închirierea imobilului, durata contractului de 10 ani și chiria de 2.800 euro/lună, deși contractul a fost rezoluționat după nici o lună de zile, la 16 octombrie 2008, timp în care SC I. SA a acordat creditul inculpatului A. și s-a virat suma de 550.000 lei în contul personal al acestui inculpat, iar în perioada 25 septembrie 2008 - 16 octombrie 2008, cât și ulterior, B.N.P., „F.” a plătit o chirie de 100 euro/lună inculpatului A., contractul fiind, așadar, folosit la SC I. SA în vederea producerii de consecințe juridice, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. anterior. Împotriva Deciziei penale nr. 391/A din data de 29 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosar nr. x/57/2011, la data de 1 februarie 2017, a declarat recurs în casație inculpata F., prin avocat ales O., invocând ca temei de drept dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. În motivarea scrisă inculpata F. a arătat următoarele: Soluția instanței de fond și decizia instanței de apel sunt vădit nelegale considerând activitățile desfășurate ca fiind infracțiuni deși din probele administrate în dosar rezultă cu evidență că faptele reținute în sarcina sa nu sunt prevăzute de legea penală: S-a susținut că pentru a obține creditul bancar considerat rezultatul infracțiunii de înșelăciune soții, E. și D. au prezentat la SC I. SA contractul de închiriere încheiat cu B.N.P., F. dar nu i-au spus nimic despre acest fapt (a se vedea declarațiile lui D. - fila. 162 - dosar instanța de fond și declarația numitei E. - fila. 137 din același dosar precum și declarațiile date în fața instanței de apel). S-a arătat că în luna septembrie 2008 inculpata nu a cunoscut că plata prețului imobilului se va realiza urmare a unui împrumut bancar contractat de SC G. SRL, că a aflat despre acest credit din notificarea emisă de SC I. SA la data de 27 octombrie 2008 (filele 301-306, vol. II), prin care i s-a adus la cunoștință faptul că este debitor cedat pentru suma de 1.235.573 lei datorată SC G. SRL, în baza contractului de închiriere din 25 septembrie 2008. Inculpata susține că a luat legătura cu E. care i-a confirmat faptul că s-au cesionat veniturile din acest contract către SC I. SA și care a asigurat-o ca va informa banca despre rezoluțiunea contractului de închiriere. Având în vedere faptul că la data notificării contractul de închiriere nu era în vigoare acesta, nu a înțeles să efectueze vreo plată în contul indicat de către executorul bancar, obligația de a notifica banca în ceea ce privește situația acestui contract de închiriere fiind în sarcina SC G. SRL. Inculpata susține că reprezentanții SC I. SA aveau obligația, conform normelor de creditare să verifice scriptic și faptic bunurile care reprezentau garanții pentru acordarea creditului, precum și revizuirea anuala a creditelor pentru urmărirea îndeplinirii de către împrumutat a condițiilor de creditare (pct. 6 noiembrie 6 din Norma Metodologică nr. 1/2005, Ediția 1 modificată conform -ROI-l6 „Revizuirea anuală va avea ca obiect analiza clientului, precum și analiza îndeplinirii obligațiilor contractuale, cum ar fi: (...) îndeplinirea /neîndeplinirea de către clienți a condițiilor specifice de aprobare, de tragere și de rambursare a creditelor, în conformitate cu condițiile contractuale"), conform art. s7.3, lit. a), b), c) și d) din condițiile generale - anexa la contractul de credit din 26 septembrie 2008, încheiat cu SC G. SRL. Faptul că obținerea creditului de către SC G. SRL de la SC I. SA nu s-a realizat prin manopere dolosive (prin înșelăciune) rezultă cu claritate din depoziția martorilor L. (fila 250 - 251, dos. instanța de fond), M. (fila 258-259) și N. (fila. 244-245), funcționari bancari care au instrumentat acordarea lui. În acest context inculpata susține că pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune se impune achitarea deoarece lipsesc, în ceea ce privește conduita două elemente constitutive ale acesteia : latura obiectivă și cea subiectivă, ceea ce determină ca fapta sa nu fie prevăzută de legea penală, aflându-se în situația prevăzută de art. 16 lit. b) C. proc. pen. Cu privire la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen./1968 a arăt următoarele: Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că, contractul de închiriere din 25 septembrie 2008 încheiat între B.N.P., F. și SC G. SRL este fictiv, plăsmuit, că nu ar reflecta realitatea. Și dacă concluzia celor două instanțe adoptată pe această temă ar fi probată fapta nu ar fi infracțiune: conform prevederilor art. 290 C. pen. din 1968 (lege aplicabilă ca lege mai favorabilă, conform art. 5 C. pen.) falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin unul dintre modurile prevăzute de art. 288, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează spre folosire altei persoane, în vederea producerii de consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare și E. de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. Este evident că înscrisul respectiv nu este rezultatul unei contrafaceri a scrierii sau subscrierii (imitarea unei scrieri sau subscrieri preexistente) și nu se poate susține că este alterat astfel încât să fie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 288 C. pen. Se poate observa că la art. 289 C. pen. se prevede că există infracțiunea de fals intelectual în situația în care funcționarul public falsifică un înscris oficial prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, dar art. 290 nu prevede săvârșirea faptei și în modalitatea cerută de art. 289 C. pen. Inculpata susține că doar în actualul C. pen., art. 322 alin. (1) incriminează falsul în înscrisuri sub semnătură privată indiferent că s-a realizat ca fals material sau ca fals intelectual. Decizia nr. 2696 din 12 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată în considerentele deciziei instanței de apel se referă la o situație de fapt diferită în raport cu cea din prezenta cauză, respectiv la fapta unei persoane care inserează împrejurări nereale într-un înscris formal corect. În prezenta cauză se susține că întregul înscris este plăsmuit, că nu reflectă realitatea, deci, fapta nu reprezintă un fals în înscrisuri sub semnătură privată în sensul art. 290 C. pen./1968. Față de cele prezentate mai sus, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casație ca fiind fondat și achitarea potrivit art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b), respectiv faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Prin Încheierea din data de 31 mai 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpata F. împotriva Deciziei penale nr. 391/A din data de 29 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosar nr. x/57/2011. A dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație la Completul 8 și a fixat termen la data de 13 septembrie 2017, cu citarea inculpaților F., A., E., D., a părții civile SC I. SA sucursala Alba Iulia și a părții responsabile civilmente SC P. SA Alba Iulia prin administrator judiciar SC R. SPRL. S-a dispus emiterea unei adrese la Baroul București în vederea desemnării de apărători din oficiu pentru inculpați. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Analizând , recursul în casație declarat de inculpata F. împotriva Deciziei penale nr. 391/A din data de 29 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/57/2011, atât în raport cu susținerile apărătorului cât și în raport cu actele din dosar Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casație este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Este în afara oricărei îndoieli rezonabile că înțelesul expresiei „în condițiile legii” este lămurit de prevederile textelor de lege subsecvente, în special, de prevederile art. 434 C. proc. pen., referitoare la hotărârile supuse recursului în casație și ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la cazurile în care se poate face recurs în casație. Atât în motivarea scrisă a cererii sale cât și oral, cu ocazia dezbaterilor, inculpata F., prin apărător, a susținut că infracțiunile pentru care a fost condamnată, respectiv infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din V.C.P., cu aplicarea art. 5 din N.C.P. și complicitate la infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 48 C. pen., raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., nu sunt prevăzute de legea penală, solicitând achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pentru ambele infracțiuni. Înalta Curte constată că motivul de casare invocat de inculpata F., cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”, se circumscrie doar formal cazului de recurs în casație indicat. Recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor, a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare. După cum se poate observa, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. În realitate inculpata solicită pe calea recursului în casație de față reanalizarea circumstanțelor comiterii faptelor, o reinterpretare a probelor administrate și, pe cale de consecință, a stabilirii formei de vinovăție, ceea ce nu este posibil întrucât Înalta Curte examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, astfel că aspectele privind netemeinicia nu pot fi analizate în această cale de atac. Totodată Înalta Curte constată că aceste critici au fost invocate de inculpată și cu ocazia pe judecării cauzei în apel. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că sintagma „nu este prevăzută de legea penală” privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata F. împotriva Deciziei penale nr. 391/A din data de 29 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/57/2011. Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în sumă de 60 lei, va rămâne în sarcina statului. Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați D., E. și A., în sumă de câte 260 lei, va rămâne în sarcina statului.