ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6922/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 968 din 24

august 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr.

28257/3/2006, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare

formulată de contestatorul M.N.V. și s-a dispus obligarea contestatorului la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că, pe calea contestației la executare nu se poate

face o reindividualizare a pedepsei aplicate, aceasta fiind o problemă avută în

vedere de instanțe la judecarea cauzei în fond și în căile de atac.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel, în termen, contestatorul care a invocat și pe această cale

motivul redozării pedepsei aplicate, pe care a considerat-o ca fiind prea

aspră.

Prin decizia penală nr. 662/ A din

18 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul

declarat de contestatorul M.N.V.

A fost obligat apelantul-contestator

la plata sumei de 800.000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 400.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu s-a dispus a fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs condamnatul-contestator M.N.V. care a reiterat motivul

invocat în cererea inițială, vizând redozarea sancțiunii aplicate, în sensul

reducerii acesteia.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu cauza, în conformitate cu prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (1) C. proc.

pen., constată următoarele:

La data de 21 august 2006 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția I penală, contestația la executare formulată de contestatorul

condamnat M.N.V. deținut în Penitenciarul Jilava, cu privire la punerea în

executare a pedepsei de 7 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 242/2006

a Tribunalului București, secția a II-a penală, în baza căreia a fost emis M.E.P.I.

nr. 283/2006.

În motivarea contestației la

executare, contestatorul condamnat a arătat că, pedeapsa ce i-a fost aplicată

este prea mare în raport de infracțiunea săvârșită, respectiv infracțiunea de

tâlhărie, de împrejurările concrete ale comiterii faptei, care nu au fost

analizate în mod corect, de circumstanțele sale personale, relevate de

împrejurarea că este neșcolarizat și de atitudinea sa procesuală deosebit de

sinceră.

În vederea soluționării contestației

la executare, au fost depuse la dosar copie de pe sentința penală nr. 242/2006

a Tribunalului București, secția a II-a penală, și un referat întocmit de

Biroul Executări Penale cu privire la situația executării pedepsei aplicate

contestatorului condamnat prin această hotărâre.

Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor

procesual-penale, contestația la executare este un procedeu jurisdicțional de

rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a

hotărârilor penale.

Fiind un mijloc procesual prin care

se rezolvă incidentele privind executarea, legea a prevăzut expres cazurile în

care poate fi folosită contestația la executare.

Potrivit dispozițiilor art. 461 C.

proc. pen., contestația contra executării unei hotărâri penale se poate face în

următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o

hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată

împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu

privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia,

prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a

pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

Prin limitarea acestor cazuri,

legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual de rezolvare a

unor incidente la executare, într-o cale prin care să se împiedice procedura

normală de punere în executare a hotărârilor penale definitive.

Din examinarea conținutului cererii

formulate de condamnat, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță

a apreciat că nu sunt întrunite cerințele dispozițiilor art. 461 C. proc. pen.,

care limitează cazurile în care o sentință penală definitivă poate fi

contestată, fiind exclusă orice interpretare ori adăugare la lege.

Nici în apel contestatorul nu a

invocat incidența vreunuia din cazurile expres și limitativ prevăzute de textul

mai sus citat, referindu-se doar la aspecte legate de temeinicia și legalitatea

hotărârii, aspecte avute deja în vedere cu ocazia judecării cauzei în căile

ordinare de atac.

Vinovăția ori nevinovăția

făptuitorului, încadrarea juridică a faptei, cuantumul sancțiunii aplicate la

judecata în fond a unei cauze, înlăturarea unui spor de pedeapsă ori a stării

de recidivă nu pot forma obiectul contestației la executare, deoarece nu sunt

expres prevăzute în dispozițiile art. 461 C. proc. pen. și pentru că s-ar creea

astfel un paralelism între căile ordinare de atac și aspecte vizând executarea

hotărârilor penale.

Pe calea contestației la executare

se pot invoca doar nelămuriri cu privire la hotărârea ce se execută,

impedimente la executare sau orice alte incidente ivite în cursul executării,

prin urmare numai aspecte ce privesc executarea propriu-zisă a dispozițiilor  dintr-o

hotărâre penală definitivă. Pe această cale nu pot fi invocate împrejurări ce

țin de judecarea fondului cauzei, în privința cărora hotărârea definitivă

supusă executării are autoritate de lucru judecat.

Față de cele menționate mai sus,

Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

contestatorul M.N.V. împotriva deciziei penale nr. 662/ A din 18 septembrie 2006

a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 1.400.000 lei, cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul

condamnat M.N.V. împotriva deciziei penale nr. 662/ A din 18 septembrie 2006 a

Curții de Apel București, secția a II–a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de

140 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

27 noiembrie 2006.