ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7474/2006

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea reconvențională formulată în dosarul nr. 158/2004 al Judecătoriei sectorului 4 București, S.E.R. a cerut obligarea pârâtei A.P.A.P.S. RA București să-i restituie, în natură, imobilul situat în București, susținând că deși i-a notificat în procedura Legii nr. 10/2001 o cerere în acest sens, pârâta a refuzat să o soluționeze. Prin sentința civilă nr. 2400 din 23 aprilie 2004, Judecătoria sectorului 4 București a disjuns cererea reconvențională de acțiunea principală și a dispus judecarea acesteia pe cale separată, cererea fiind înregistrată sub nr. 3958/2004 al aceleiași instanțe. Prin sentința civilă nr. 2518 din 30 aprilie 2004, Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, reținând că măsura se impune față de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 576 din 16 iunie 2004 Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis cererea și a obligat pârâta ca, în baza art. 23 din Legea nr. 10/2001, să se pronunțe prin dispoziție motivată sau decizie asupra cererii de restituire în natură a imobilului situat în sector 5. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a notificat pârâtei, în procedura Legii nr. 10/2001, o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu, cerere asupra căreia pârâta are obligația potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, să o soluționeze prin emiterea unei dispoziții ori decizii motivate asupra acesteia. Prin decizia civilă nr. 23/A din 26 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

În motivarea deciziei instanța a reținut că prima instanță a calificat, în funcție de completarea adusă de reclamantă, în mod corect cererea dedusă judecății ca având ca obiect obligarea pârâtei să emită dispoziție motivată cu privire la cererea pe care reclamanta i-a notificat-o în procedura Legii nr. 10/2001. Cum pârâta, prin consilierul său juridic, a confirmat faptul că nu s-a emis o dispoziție sau o decizie motivată cu privire la cererea care i-a fost notificată de reclamanți, instanța de apel a apreciat ca fiind nefondate criticile apelantei cu privire la soluția pronunțată de prima instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând incidența art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului pârâta reiterează critica din apel în sensul că, prin soluția adoptată, instanțele au dat ceea ce nu s-a cerut, anume au obligat-o să se pronunțe cu privire la cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu formulată de reclamantă, deși această precizare a acțiunii deduse inițial judecății a fost făcută de reclamantă după prima zi de înfățișare, caz în care era inadmisibilă iar primirea sa se constituie într-o încălcare a principiului disponibilității. Susține recurenta că recunoașterea făcută de consilierul juridic, în sensul că până la sesizarea instanței pârâta nu a emis o dispoziție ori decizie motivată cu privire la cererea reclamantei, nu era suficientă pentru admiterea cererii, și echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Totodată, recurenta apreciază că instanțele de fond și-au depășit competența iar hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea legii întrucât în ceea ce privește obligația de a soluționa cererile care le sunt notificate în procedura Legii nr. 10/2001, pârâta în calitate de entitate deținătoare are plenitudine de competență, conform art. 23 și art. 48 din Legea nr. 10/2001. În acest sens, recurenta susține că, prin soluția adoptată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ., prin aceea că nu s-a pronunțat „în limitele apelului”, dedus judecății. Analizând criticile formulate de pârâtă, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Potrivit principiului disponibilității, regulă care guvernează procesul civil, părțile pot determina atât existența cât și conținutul procesului, adică limitele în care urmează să se desfășoare judecata.

Stabilirea cadrului procedural în privința obiectului și a participanților la proces este o operațiune importantă care se realizează la judecata în primă instanță și până la prima zi de înfățișare, cu excepțiile prevăzute de art. 132 alin. (2) C. proc. civ. În respectarea principiului disponibilității, instanțele au și obligația de a califica din punct de vedere juridic cererea dedusă judecății în raport de conținutul concret al pretențiilor formulate. Totodată, este de menționat că, potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neregularitatea actelor de procedură, cu excepția nulităților de ordine publică, se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după aceasta și înainte de a pune concluzii în fond.

Or, în speță, prin cererea dedusă inițial judecății, la 23 februarie 2004, reclamanta a cerut restituirea în natură a imobilului în litigiu pentru ca, ulterior, la 26 martie 2004, să își completeze cererea, solicitând și obligarea pârâtei să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului în litigiu, în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001. La primul termen de judecată acordat în cauză, 30 aprilie 2004, Judecătoria sectorului 4 București, apreciind că litigiul dedus judecății cade în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 24 pct. 7 din Legea 10/200, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În fața instanței competente, la primul termen de judecată cu procedura de citare legal îndeplinită, adică la prima zi de înfățișare, 16 iunie 2004, instanța a acordat cuvântul la dezbateri, atât cu privire la cererea de chemare în judecată, în raport de care s-a invocat excepția inadmisibilității, cât și cu privire la cererea completatoare. La acest termen, când tribunalul s-a declarat investit și cu judecata cererii completatoare, pârâta nu a invocat, mai înainte de a pune concluzii în fond, existența vreunei neregularități procedurale cu privire la cererea completatoare formulată de reclamantă, caz în care o eventualitate neregularitate sub acest aspect, conform art. 108 alin. (3) C. proc.

civ., se acoperă. Așa fiind, reținând, pe de o parte, că modificarea adusă cererii de chemare în judecată s-a făcut mai înainte de prima zi de înfățișare, iar, pe de altă parte că, potrivit legii, o asemenea neregularitate nu poate fi invocată, pentru prima oară, prin intermediul căilor de atac, fără să fi fost invocată la judecata în primă instanță și mai înainte de a se pune concluzii în fond, Înalta Curte urmează a respinge critica formulată de pârâtă sub acest aspect ca fiind nefondată.

Totodată, este de observat că potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a instituit în sarcina unităților deținătoare a imobilelor care cad în sfera de aplicație a acestui act normativ, obligația de a răspunde notificărilor transmise de persoanele îndreptățite, obligație pe care pârâta, în calitate de entitate deținătoare a imobilului în litigiu, nu și-a îndeplinit-o deși reclamanta i-a adresat o notificare prin care solicită restituirea în natură a acestui imobil, aspect necontestat de către pârâtă. Așa fiind, cum pârâta nu și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin dispoziția legală menționată, în mod just instanțele de fond au obligat-o să se conformeze acestei dispoziții legale, sens în care, critica sa cu privire la legalitatea soluției pronunțată de instanțele de fond, este neîntemeiată.

În acest context al analizei, este de menționat că recunoașterea făcută de consilierul juridic, în sensul neemiterii de către pârâtă a unei dispoziții cu privire la notificarea care i-a fost adresată de către reclamantă, coroborată cu dovezile administrate de către reclamantă, care probau formularea unei pretenții de către aceasta în procedura Legii nr. 10/2001, erau de natură să facă credibilă susținerea acesteia din urmă referitoare la refuzul pârâtei de a soluționa notificarea. În fine, dat fiind refuzul pârâtei de a soluționa cererea reclamantei în termenele prevăzute de lege, reclamanta a declanșat, în mod legal procedura judiciară pentru obținerea îndeplinirii de către pârâtă a obligației stabilite de lege în sarcina sa, știut fiind că accesul la justiție este liber și nu poate fi restricționat în nici un fel.

În acest context al analizei este de menționat că prin soluționarea prezentei cauze judecătorii fondului nu și-au depășit atribuțiile, controlul îndeplinirii obligațiilor prevăzute de legiuitor prin diverse acte normative în sarcina diferitelor autorități ale statului, inclusiv cele prevăzute prin Legea nr. 10/2001, fiind dată în sfera de competență a instanțelor judecătorești. Ca atare, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății de pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A. A.P.A.P.S. împotriva deciziei nr. 23 A din 26 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2006.