ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7474/2006

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea reconvențională

formulată în dosarul nr. 158/2004 al Judecătoriei sectorului 4 București,

S.E.R. a cerut obligarea pârâtei A.P.A.P.S. RA București să-i restituie, în

natură, imobilul situat în București, susținând că deși i-a notificat în

procedura Legii nr. 10/2001 o cerere în acest sens, pârâta a refuzat să o

soluționeze.

Prin sentința civilă nr. 2400 din 23

aprilie 2004, Judecătoria sectorului 4 București a disjuns cererea

reconvențională de acțiunea principală și a dispus judecarea acesteia pe cale

separată, cererea fiind înregistrată sub nr. 3958/2004 al aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 2518 din 30

aprilie 2004, Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția necompetenței

materiale și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului București,

reținând că măsura se impune față de dispozițiile art. 24 din Legea nr.

10/2001.

Prin sentința civilă nr. 576 din 16

iunie 2004 Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis cererea și a

obligat pârâta ca, în baza art. 23 din Legea nr. 10/2001, să se pronunțe prin

dispoziție motivată sau decizie asupra cererii de restituire în natură a

imobilului situat în sector 5.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamanta a notificat pârâtei, în procedura Legii nr. 10/2001, o

cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu, cerere asupra căreia

pârâta are obligația potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, să o soluționeze

prin emiterea unei dispoziții ori decizii motivate asupra acesteia.

Prin decizia civilă nr. 23/A din 26

ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

În motivarea deciziei instanța a

reținut că prima instanță a calificat, în funcție de completarea adusă de

reclamantă, în mod corect cererea dedusă judecății ca având ca obiect obligarea

pârâtei să emită dispoziție motivată cu privire la cererea pe care reclamanta

i-a notificat-o în procedura Legii nr. 10/2001.

Cum pârâta, prin consilierul său

juridic, a confirmat faptul că nu s-a emis o dispoziție sau o decizie motivată

cu privire la cererea care i-a fost notificată de reclamanți, instanța de apel

a apreciat ca fiind nefondate criticile apelantei cu privire la soluția

pronunțată de prima instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta invocând incidența art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâta

reiterează critica din apel în sensul că, prin soluția adoptată, instanțele au

dat ceea ce nu s-a cerut, anume au obligat-o să se pronunțe cu privire la

cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu formulată de

reclamantă, deși această precizare a acțiunii deduse inițial judecății a fost

făcută de reclamantă după prima zi de înfățișare, caz în care era inadmisibilă

iar primirea sa se constituie într-o încălcare a principiului disponibilității.

Susține recurenta că recunoașterea

făcută de consilierul juridic, în sensul că până la sesizarea instanței pârâta

nu a emis o dispoziție ori decizie motivată cu privire la cererea reclamantei,

nu era suficientă pentru admiterea cererii, și echivalează cu o nemotivare a

hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, recurenta apreciază că

instanțele de fond și-au depășit competența iar hotărârile au fost pronunțate

cu încălcarea legii întrucât în ceea ce privește obligația de a soluționa

cererile care le sunt notificate în procedura Legii nr. 10/2001, pârâta în

calitate de entitate deținătoare are plenitudine de competență, conform art. 23

și art. 48 din Legea nr. 10/2001. În acest sens, recurenta susține că, prin

soluția adoptată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc.

civ., prin aceea că nu s-a pronunțat „în limitele apelului”, dedus judecății.

Analizând criticile formulate de

pârâtă, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele

considerente:

Potrivit principiului

disponibilității, regulă care guvernează procesul civil, părțile pot determina

atât existența cât și conținutul procesului, adică limitele în care urmează să

se desfășoare judecata.

Stabilirea cadrului procedural în

privința obiectului și a participanților la proces este o operațiune importantă

care se realizează la judecata în primă instanță și până la prima zi de

înfățișare, cu excepțiile prevăzute de art. 132 alin. (2) C. proc. civ.

În respectarea principiului

disponibilității, instanțele au și obligația de a califica din punct de vedere

juridic cererea dedusă judecății în raport de conținutul concret al

pretențiilor formulate.

Totodată, este de menționat că,

potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neregularitatea actelor de

procedură, cu excepția nulităților de ordine publică, se acoperă dacă partea nu

a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după aceasta și înainte de a

pune concluzii în fond.

Or, în speță, prin cererea dedusă inițial

judecății, la 23 februarie 2004, reclamanta a cerut restituirea în natură a

imobilului în litigiu pentru ca, ulterior, la 26 martie 2004, să își completeze

cererea, solicitând și obligarea pârâtei să emită dispoziție de restituire în

natură a imobilului în litigiu, în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

La primul termen de judecată acordat

în cauză, 30 aprilie 2004, Judecătoria sectorului 4 București, apreciind că

litigiul dedus judecății cade în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, în raport

de dispozițiile art. 24 pct. 7 din Legea 10/200, și-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În fața instanței competente, la

primul termen de judecată cu procedura de citare legal îndeplinită, adică la

prima zi de înfățișare, 16 iunie 2004, instanța a acordat cuvântul la

dezbateri, atât cu privire la cererea de chemare în judecată, în raport de care

s-a invocat excepția inadmisibilității, cât și cu privire la cererea

completatoare.

La acest termen, când tribunalul s-a

declarat investit și cu judecata cererii completatoare, pârâta nu a invocat,

mai înainte de a pune concluzii în fond, existența vreunei neregularități

procedurale cu privire la cererea completatoare formulată de reclamantă, caz în

care o eventualitate neregularitate sub acest aspect, conform art. 108 alin.

(3) C. proc. civ., se acoperă.

Așa fiind, reținând, pe de o parte,

că modificarea adusă cererii de chemare în judecată s-a făcut mai înainte de

prima zi de înfățișare, iar, pe de altă parte că, potrivit legii, o asemenea

neregularitate nu poate fi invocată, pentru prima oară, prin intermediul căilor

de atac, fără să fi fost invocată la judecata în primă instanță și mai înainte

de a se pune concluzii în fond, Înalta Curte urmează a respinge critica

formulată de pârâtă sub acest aspect ca fiind nefondată.

Totodată, este de observat că

potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a

instituit în sarcina unităților deținătoare a imobilelor care cad în sfera de

aplicație a acestui act normativ, obligația de a răspunde notificărilor

transmise de persoanele îndreptățite, obligație pe care pârâta, în calitate de

entitate deținătoare a imobilului în litigiu, nu și-a îndeplinit-o deși

reclamanta i-a adresat o notificare prin care solicită restituirea în natură a

acestui imobil, aspect necontestat de către pârâtă.

Așa fiind, cum pârâta nu și-a

îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin dispoziția legală menționată,

în mod just instanțele de fond au obligat-o să se conformeze acestei dispoziții

legale, sens în care, critica sa cu privire la legalitatea soluției pronunțată

de instanțele de fond, este neîntemeiată.

În acest context al analizei, este

de menționat că recunoașterea făcută de consilierul juridic, în sensul neemiterii

de către pârâtă a unei dispoziții cu privire la notificarea care i-a fost

adresată de către reclamantă, coroborată cu dovezile administrate de către

reclamantă, care probau formularea unei pretenții de către aceasta în procedura

Legii nr. 10/2001, erau de natură să facă credibilă susținerea acesteia din

urmă referitoare la refuzul pârâtei de a soluționa notificarea.

În fine, dat fiind refuzul pârâtei

de a soluționa cererea reclamantei în termenele prevăzute de lege, reclamanta a

declanșat, în mod legal procedura judiciară pentru obținerea îndeplinirii de

către pârâtă a obligației stabilite de lege în sarcina sa, știut fiind că

accesul la justiție este liber și nu poate fi restricționat în nici un fel.

În acest context al analizei este de

menționat că prin soluționarea prezentei cauze judecătorii fondului nu și-au

depășit atribuțiile, controlul îndeplinirii obligațiilor prevăzute de legiuitor

prin diverse acte normative în sarcina diferitelor autorități ale statului,

inclusiv cele prevăzute prin Legea nr. 10/2001, fiind dată în sfera de

competență a instanțelor judecătorești.

Ca atare, pentru considerentele de

fapt și de drept arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus

judecății de pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta R.A. A.P.A.P.S. împotriva deciziei nr. 23 A din 26 ianuarie

2006 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 septembrie 2006.