ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 205/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 205/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea în contencios
administrativ introdusă la Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de
contencios administrativ, la data de 17 ianuarie 2005, reclamantul F.N. a
solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor
și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, anularea Ordinului
Ministerului Administrației și Internelor nr. S/II.3632 din 8 noiembrie 2004 și
a dispoziției Inspectoratului General al Poliției de Frontieră nr. S/109388 din
1 noiembrie 2004, reintegrarea sa în funcția avută anterior dispoziției de
eliberare din funcție și plata drepturilor salariale corespunzătoare funcției
ocupate de la data de 1 noiembrie 2004 și până la soluționarea litigiului.
Totodată, reclamantul a solicitat și
suspendarea executării celor două acte administrative a căror anulare s-a
cerut.
În motivarea acțiunii, reclamantul a
arătat că, până la data de 1 noiembrie 2004, a deținut funcția de șef P.P.F. I la Punctul Poliției de Frontieră Siret, dată la care a fost eliberat din funcție
în mod abuziv.
Reclamantul a mai arătat că i-au
fost aplicate două sancțiuni disciplinare pentru aceeași abatere, că în cauză
cercetarea prealabilă s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale în materie,
fără aducerea la cunoștință a materialului de sesizare, a rezultatului
cercetării și fără a i se oferi timpul necesar angajării unui apărător delegat
din partea Comisiei juridice și de Disciplină a Corpului Național al
Polițiștilor.
Soluționând cererea de suspendare a
executării celor două acte administrative deduse judecății, Curtea de Apel
Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin
încheierea din 23 februarie 2005, a admis cererea și a dispus suspendarea, până
la soluționarea acțiunii în contencios administrativ.
Prin sentința nr. 176 din 26 aprilie
2005, aceeași instanță a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului F.N.
Pentru a pronunța astfel, instanța a
reținut că:
La data de 1 august 2004, deși era
în concediu de odihnă, reclamantul s-a prezentat la punctul de frontieră Siret,
solicitând subofițerului care efectua controlul la două microbuze înmatriculate
în Ucraina și încărcate cu țigări, să le dirijeze de pe artera de control și să
le ridice cheile de contact. Prin mutarea, din inițiativa reclamantului, a
celor două autovehicule în afara zonei de control vamal, a fost încălcată
procedura legală de control, astfel că datorită acestor vicii de procedură la
data de 11 august 2004, întreaga cantitate de țigări a fost restituită
cetățenilor ucrainieni.
În urma acestui litigiu de trafic
petrecut la punctul de frontieră Siret, Corpul de control al ministrului
administrației și internelor a întocmit un raport în care au fost menționate
lipsa de profesionalism și depășirea atribuțiilor de serviciu de către
reclamant, propunându-se aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 58 lit. c) din
Legea nr. 360/2002, după consultarea Consiliului de disciplină constituit la
nivelul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră.
Prin încheierea din 26 octombrie
2004, Consiliul Superior de Disciplină a hotărât sancționarea disciplinară a
reclamantului, pe o perioadă de 2 ani, în temeiul art. 58 lit. c) din Legea nr.
360/2002.
Pe baza acestei documentații,
Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a emis dispoziția nr. S/109388
din 1 noiembrie 2004, prin care subcomisarul de poliție F.N. a fost eliberat
din funcție, iar Ministerul Administrației și Internelor a emis Ordinul nr.
S/II/3632 din 8 noiembrie 2004, prin care i s-a aplicat acestuia, sancțiunea „amânării
promovării în gradul profesional următor pe o perioadă de doi ani”.
În raport cu probele administrate și
cu prevederile legale incidente, instanța a reținut legalitatea ordinului
Ministerului Administrației și Internelor contestat, constatând că pe timpul
derulării anchetei prealabile, reclamantul a fost ascultat, asistat și apărat
de subcomisarul C.V.
În ceea ce privește dispoziția
Inspectoratului General al Poliției de Frontieră nr. S-109388 din 1 noiembrie
2004, s-a constatat că măsura dispusă nu constituie o sancțiune disciplinară,
ci o măsură administrativă managerială, în vederea îmbunătățirii climatului de
muncă, de eficientizare a muncii P.T.F. Siret.
S-a considerat a fi neîntemeiată
cererea reclamantului, de anulare a celor două acte administrative și în
consecință, au fost respinse și celelalte cereri accesorii.
S-a mai arătat și că, la dosar,
Corpul Național al Polițiștilor a depus înscrisuri, fără, însă, a formula
cerere de intervenție în cauză și de aceea nu poate fi reținută excepția invocată
de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, privind lipsa calității
procesuale a acestei asociații profesionale.
În termen legal, împotriva sus
menționatei sentințe a declarat recurs, reclamantul F.N., criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
Calea extraordinară de atac a
recursului a fost exercitată și de pârâți, însă numai împotriva încheierii din
23 februarie 2005, prin care instanța de fond a dispus suspendarea executării
dispoziției Inspectoratului General al Poliției de Frontieră nr. S/109388 din 1
noiembrie 2004 și a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr.
S/II/3632 din 8 noiembrie 2004, principala critică adusă acestei încheieri
fiind aceea a ignorării de către instanța de fond, a condițiilor cerute de art.
14 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, pentru suspendarea
unui act administrativ.
Cu privire la cele două recursuri
declarate de autoritățile-pârâte:
Fiind învestită și cu verificarea
soluției date și cu privire la fondul pricinii (prin recursul declarat de
reclamant), Înalta Curte de Casație și Justiție urmează, deci, a soluționa
definitiv și irevocabil cauza.
Potrivit art. 15 din Legea nr.
554/2004, suspendarea actului administrativ operează numai „până la
soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei”, așa încât, cum corect au
observat cu ocazia dezbaterilor și recurenții-pârâți, prin reprezentant,
recursurile declarate împotriva actelor administrative rămân fără obiect. Ca
urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ., aceste două recursuri vor fi
respinse.
Cererea de recurs formulată de
reclamantul F.N. a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și
10, precum și pe dispozițiile art. 304
1
C. proc. civ., motivându-se că sunt greșite concluziile instanței de fond, întrucât:
- au fost greșit aplicate
dispozițiile art. 59 alin. (4), (5), (6), (7), (8) și (10) din Legea nr.
360/2002, privind Statutul polițistului și cele ale Ordinului Ministerului de
Interne nr. 350/2002. Sub acest aspect, recurentul a subliniat că nu i-au fost
comunicate toate actele efectuate pe parcursul cercetării prealabile, că i-a
fost încălcat dreptul la apărare și că pentru aceeași faptă au fost aplicată
două sancțiuni;
- au fost încălcate dispozițiile
art. 35 pct. 5 din Ordinul Ministerului de Interne nr. 350/2002, coroborate cu
art. 76 din Legea nr. 360/2002, neobservându-se că nu erau îndeplinite
cerințele care să atragă competența materială a Consiliului Superior de
Disciplină;
- au fost avute în vedere doar materialele propuse ca probă
de către intimații-pârâți, așa cum au procedat și organele de control ale
Ministerului Administrației și Internelor, neputându-se afla adevărul în acest
mod. În acest sens, a fost amintită rezoluția din 27 aprilie 2005, prin care
Procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a dispus
neînceperea urmăririi penale față de recurent, pentru infracțiunea prevăzută de
art. 248 alin. (1) C. pen. (abuz în serviciu contra intereselor publice), în
legătură cu evenimentele din 1 august 2004.
Apărări suplimentare, în sprijinul
recurentului, au fost formulate și de Sindicatul Național al Polițiștilor și
Personalului Contractual din Ministerul Administrației și Internelor, care a
sesizat despre încălcarea art. 6 pct. 2 lit. b) din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale (ratificată de România prin
Legea nr. 30/1994), în sensul că judecata în Consiliul Superior de Disciplină
s-a făcut fără ca recurentul „să dispună de timpul și înlesnirile necesare
pregătirii sale” și aceasta, deoarece acest Consiliu nu era competent să
judece.
În cadrul acelorași apărări a fost
amintit și Codul European de Etică al Polițistului - Recomandarea Rec (2001)
10, adoptată de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei, la 19 septembrie
2001 care, în cap. II art. 5, prevede că „personalul poliției este supus
aceleiași legislații, ca și cetățenii obișnuiți, singurele excepții de la acest
principiu nu pot fi justificate decât în vederea asigurării unei bune
desfășurări a sarcinilor poliției, într-o societate democratică”.
Examinând cauza, prin prisma
criticilor aduse de recurentul-reclamant, dar și în temeiul art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru
modificarea sau casarea sentinței recurate.
Situația de fapt conturată din
probatoriul administrat și reținută în considerentele sentinței nu a fost
combătută cu dovezi de către recurentul-reclamant. În primă instanță, acesta a
depus la dosar, note în care este expus punctul său de vedere cu privire la
legalitatea documentației depuse de autorități și care a stat la baza emiterii
celor două acte administrative: dispoziția Inspectoratului General al Poliției
de Frontieră nr. S/109388 din 1 noiembrie 2004 și Ordinul Ministerului
Administrației și Internelor nr. S/II/3632 din 8 noiembrie 2004.
Principala critică adusă acestor
acte, reiterată și în motivele de recurs, privește încălcarea dispozițiilor
art. 59 alin. (10) din Legea nr. 360/2002, potrivit cărora „pentru aceeași
abatere nu se poate aplica decât o singură sancțiune disciplinară”.
Cum corect a stabilit și instanța de
fond, în speță nu s-au aplicat două sancțiuni pentru aceeași abatere, aspect
care se poate observa din conținutul actelor în discuție, mai exact din
temeiurile legale în baza cărora au fost emise.
Prin dispoziția Inspectoratului
General al Poliției de Frontieră, recurentul a fost eliberat din funcția de șef
P.P.F.I. la Punctul Poliției de Frontieră Siret-rutier, urmând a fi numit în
funcție potrivit competențelor. Dispozițiile Legii nr. 360/2002 se completează
(în condițiile art. 78) cu dispozițiile Legii nr. 188/1999 și au fost indicate
ca temeiuri ale acestei măsuri, prevederile art. 84 alin. (4) lit. e) și art.
50 lit. g) din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare,
fiind vorba de eliberare din funcție din motive neimputabile, deci de o măsură
administrativă.
Prin ordinul Ministerului
Administrației și Internelor, pentru abaterea prevăzută de art. 57 lit. d) din
Legea nr. 360/2002, respectiv depășirea atribuțiilor de serviciu, s-a aplicat
sancțiunea menționată în art. 58 lit. c) din același act normativ, mai exact
„amânarea promovării în gradul profesional următor pe o perioadă de doi ani”.
Susținerile recurentului cu privire
la încălcarea dispozițiilor alin. (4), (5), (6), (7) și (8) ale art. 59 (Legea
nr. 360/2002), sunt infirmate de actele existente la dosar.
Pe parcursul cercetării prealabile,
recurentul a fost ascultat și a fost asistat de subcomisarul C.V., urmare a
solicitării sale. Acest lucru este consemnat în procesul-verbal întocmit la 26
octombrie 2004, în ședința Consiliului Superior de Disciplină. În acest context
nu se justifică afirmația că au fost încălcate prevederile art. 6 pct. 3 lit.
b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale. De altfel, afirmația în cauză este motivată pe „necompetența
Consiliului Superior de Disciplină”, motivație fără legătură cu dreptul
consfințit prin art. 6 pct. 3 lit. b) din Convenție.
Este neîntemeiat și motivul de
recurs privitor la necompetența Consiliului Superior de Disciplină; recurentul
se află în competența de numire a șefului Inspectoratului General al Poliției
de Frontieră, ceea ce atrage incidența alin. (2) din art. 35 din Ordinul
ministrului de interne nr. 350/2002 (privind disciplina și deontologia
profesională a polițiștilor).
În privința excepțiilor invocate cu
ocazia dezbaterilor și consemnate în „concluziile scrise” depuse de avocatul
recurentului.
Excepția nulității celor două acte
contestate a fost corect soluționată de instanța de fond; actele au fost depuse
în copii certificate, cu asumarea responsabilității autorităților emitente și
nu va fi primită susținerea că actele nu pot produce efecte juridice pentru
lipsa semnăturii și ștampilei.
Excepția tardivității aplicării
sancțiunii disciplinare va fi respinsă, întrucât au fost respectate
dispozițiile art. 49 din Ordinul ministrului de interne nr. 350/2002, potrivit
cărora „sancțiunea disciplinară se aplică în maxim 30 de zile de la luarea la
cunoștință despre abaterea săvârșită, dar nu mai târziu de 1 an de la data
comiterii faptei”.
Or, în raport cu cele reținute, nu
se poate vorbi de prescripția aplicării sancțiunii disciplinare.
Față de dispozițiile art. 22 alin.
(1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție consideră ca nerelevantă,
sub aspectul răspunderii disciplinare, rezoluția din 27 aprilie 2005, prin care
s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de recurent, pentru infracțiunea
prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen. Prin această rezoluție a procurorului
s-a stabilit că fapta penală nu a fost comisă de recurent, or, în cauză este în
discuție abaterea disciplinară prevăzută de art. 57 lit. d) din Legea nr.
360/2002, care conform probelor din dosar a fost săvârșită de
recurentul-reclamant.
În fine, normele specifice care reglementează
activitatea polițiștilor - funcționari publici cu statut special, nu constituie
încălcări ale art. 5 din cap. II al Codului European de Etică al Polițistului,
reprezentând o excepție, chiar în sensul în care textul în discuție face
referire, excepție justificată de „buna desfășurare a sarcinilor poliției,
într-o societate democratică”.
Pentru toate cele expuse, în temeiul
art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de F.N. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de
Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și de Ministerul Administrației
și Internelor împotriva încheierii pronunțate la 23 februarie 2005, de Curtea
de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul
nr. 122/2005.
Respinge recursul declarat de F.N.
împotriva sentinței nr. 176 din 26 aprilie 2005, a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 19 ianuarie 2006.