ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1156/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1156/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12

martie 2002, reclamanții N.L., B.R.L. și N.C. au chemat în judecată pe pârâta

Primăria comunei Niculești, jud. Dîmbovița, contestând dispoziția nr. 19 din 19

februarie 2002 a Primarului comunei Niculești, prin care s-a respins cererea de

retrocedare în natură a imobilelor solicitate prin notificarea nr. 198/2001

formulată de reclamanți, s-a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 691

737 000 lei pentru construcție și teren și s-a stabilit că pentru imobilele

demolate nu se poate face nici o ofertă de măsuri reparatorii.

În cauză au formulat cerere de

intervenție N.V.C. și B.M.R., în calitate de moștenitoare ale lui N.M., fratele

autorului reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 280 din 11

iunie 2003, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a admis în parte cererea

principală și cererea de intervenție, pe care instanța a calificat-o ca fiind

accesorie, a anulat în parte dispoziția și a stabilit că reclamanții și

intervenientele au dreptul la măsuri reparatorii prin despăgubiri bănești

pentru imobilele demolate, în cotă de ½ pentru reclamanți și, respectiv,

½ pentru interveniente.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că pentru construcțiile demolate părțile au dreptul la

despăgubiri bănești, astfel cum au fost calculate de expertul desemnat în

cauză.

În ceea ce privește imobilul în care

funcționează primăria, biblioteca și dispensarul comunal, art. 16 din Legea nr.

10/2001 interzice restituirea în natură a acestuia, nefiind posibilă decât

acordarea de despăgubiri bănești.

Aceste despăgubiri vor fi stabilite,

conform art. 40 din lege, de o comisie interministerială, după ce se vor

stabili printr-o lege specială modalitățile, cuantumul și procedurile de

acordare a acestora.

Prin decizia civilă nr. 1649 din 20

mai 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondate

apelurile declarate de reclamanți și de interveniente, precum și de pârâții

Consiliul local Niculești și Comisia județeană Dâmbovița de aplicare a Legii

nr. 10/2001 împotriva sentinței, cu următoarea motivare:

Imobilul solicitat de reclamanți și

interveniente a le fi restituit în natură este ocupat de instituții de interes

public și, potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, sunt exceptate de la

restituirea în natură.

Chiar dacă în prezent nu există o

hotărâre de guvern care să cuprindă imobilul în cauză, conform art. 16 alin.

(2) din lege, Primăria Niculești a înaintat o astfel de documentație care, dacă

va fi respinsă, va deschide calea reclamanților și intervenientelor pentru a

face o nouă notificare în viitor.

Pe de altă parte, reclamanților și

intervenientelor li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra a 50 ha

teren extravilan, în temeiul Legii nr. 1/2000; această situație dovedește că

terenul situat în intravilan, aferent fostului conac, nu a fost cerut, iar cei

îndreptățiți nu au contestat modalitatea de reconstituire în procedura specială

prevăzută de Legea nr. 18/1991 modificată.

Referitor la apelul declarat de

pârâți, curtea a reținut că în mod legal și temeinic a considerat prima

instanță că pentru construcțiile demolate se cuvin despăgubiri bănești,

deoarece nu se poate reține că acestea ar fi avut o altă destinație decât aceea

de locuință.

Introducerea în cauză a Ministerului

Finanțelor Publice nu se impunea, deoarece în speță nu se regăsește situația

prevăzută de art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și nici cea a instituției

publice implicată în privatizare, cum greșit se susține în motivele de apel.

Împotriva deciziei au declarat

recurs reclamanții, intervenienta N.V.C. și pârâta Primăria comunei Niculești.

La data de 5 ianuarie 2006 a decedat

recurenta N.V.C., procesul fiind continuat, pentru aceasta, de moștenitoarea

B.M.R., conform art. 243 pct. 1 C. proc. civ.

decizia sub aspectul refuzului de restituire în natură a imobilului compus din

construcție, alcătuită din 16 camere, fostă locuință, actualmente sediul

primăriei și a două cabinete medicale private și 2 hectare de teren aferent

construcției.

În acest sens, recurenții susțin că

au făcut dovada cu actul de partaj voluntar din anul 1945 că N.C. a împărțit

celor doi fii ai săi, N.D. și N.M. o parte din moșie, respectiv 100 ha teren și

că imobilul-locuință a fost preluat de stat fără titlu valabil, în sensul art.

6 din Legea nr. 213/1998.

Fiind vorba despre un imobil preluat

fără titlu valabil, interpretarea per a contrario a art. 16 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 permite restituirea în natură a acestuia.

De asemenea, sunt aplicabile

dispozițiile art. 9 din aceeași lege conform cărora imobilele preluate abuziv,

indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea

în care se află la data restituirii și libere de orice sarcină.

Totodată, recurenții mai susțin că

decizia curții de apel a nesocotit și dispozițiile H.G. nr. 498/2003, care

abrogase H.G. nr. 614/2001 și care erau în vigoare la data pronunțării

deciziei.

Recurenții solicită anularea

dispoziției nr. 19 din 19 februarie 2002, restituirea în natură a imobilului

preluat abuziv și a terenului aferent în suprafață de 2 hectare, precum și

acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele demolate.

În drept, recurenții și-au întemeiat

cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

criticat decizia în temeiul art. 304 pct. 9 și 304 pct. 10 C. proc. civ.,

pentru următoarele motive:

2.1 Hotărârea recurată este nelegală

deoarece, atât timp cât nu există o hotărâre de guvern care să excepteze de la

retrocedare imobilul în litigiu, chiar dacă primăria a înaintat documentația în

scopul obținerii unei astfel de hotărâri, imobilul trebuie retrocedat în

natură, conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care nu poate fi

interpretat prin analogie.

În ceea ce privește terenul aferent

construcției, hotărârea curții de apel încalcă chiar dispozițiile art. 8 din

Legea nr. 10/2001, conform cărora nu intră sub incidența prezentei legi

terenurile al căror regim juridic este reglementat de Legea fondului funciar

nr. 18/1991, republicată și de Legea nr. 1/2000.

2.2 Instanța de apel nu a făcut nici

o referire la expertiza efectuată în cauză, în sensul că nici nu a validat-o,

nici nu a respins-o, deși era un important mijloc de probă în soluționarea

cauzei.

Recurenta solicită modificarea

deciziei recurate și a sentinței, admiterea în tot a contestației, restituirea

în natură a imobilului solicitat sau, cel puțin, a părții din imobil care poate

fi restituită în natură și constatarea dreptului la despăgubiri bănești pentru

imobilele demolate.

Niculești critică pentru nelegalitate decizia curții de apel, în baza art. 304

pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

3.1 Cererea reclamanților trebuia

respinsă în totalitate, deoarece, așa cum s-a stabilit prin dispoziția

primarului, aceștia nu aveau dreptul la despăgubiri bănești pentru

construcțiile demolate, întrucât acestea aveau altă destinație decât aceea de

locuință.

Sub acest aspect, greșit a reținut

instanța de apel că dependințele în discuție, grajd, magazie de cereale, coteț

de porci, crescătorie de păsări, formau un tot unitar împreună cu conacul.

Aceste construcții se încadrează în

prevederile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care pentru

ele se puteau acorda, la cerere, doar măsuri reparatorii prin echivalent.

3.2 Instanța și-a întemeiat soluția

exclusiv pe expertiza efectuată în cauză, fără să administreze nici o altă

probă care să certifice existența construcțiilor demolate, dimensiunile

acestora, materialul de construcție, gradul de uzură etc.

Recurenta solicită desființarea

celor două hotărâri, iar pe fond respingerea acțiunii.

Analizând decizia recurată prin

prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte reține următoarele:

nelegal că imobilul solicitat de reclamanți și intervenientă nu poate fi

restituit în natură.

Astfel, nu s-a contestat în cauză că

imobilul în litigiu, în care se susține că funcționează în prezent primăria,

biblioteca și dispensarul comunei Niculești, a aparținut autorilor

reclamanților și intervenientelor și că a fost preluat de stat în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Imobilul se compunea dintr-un conac

cu 16 camere și dependințe și un teren aferent în suprafață de 2 hectare de

teren și a fost expropriat prin Decretul nr. 83/1949, cu încălcarea art. 8 din

Constituția din 1948, în vigoare la acea dată, care prevedea că „proprietatea

particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege” și

a art. 10 din aceeași Constituție, conform căruia puteau fi făcute „exproprieri

pentru cauze de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă și

prealabilă despăgubire stabilită de justiție”, ceea ce nu a fost cazul în

speță.

Prin urmare, așa cum au susținut

reclamanții și intervenientele, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, în

înțelesul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel a menținut sentința

tribunalului și, implicit, dispoziția emisă de primar, prin care s-a refuzat

restituirea în natură a imobilului, cu motivarea că, dată fiind utilitatea

publică a instituțiilor care funcționează în acesta, imobilul este exceptat de

la restituirea în natură conform art. 16 alin. (1) din legea nr. 10/2001 și că

nu este relevant faptul că nu s-a adoptat o hotărâre de guvern care să

excepteze imobilul de la restituirea în natură, câtă vreme primăria a întocmit

documentația necesară în acest scop.

Procedând astfel, instanța a

încălcat dispozițiile art. 16 alin. (4) din legea nr. 10/2001, republicată în

temeiul art. III din Legea nr. 48/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002.

Textul de lege menționat, în vigoare

la data pronunțării deciziei, prevedea că dispozițiile alin. (1) și (2) ale

art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu se aplică imobilelor preluate fără titlu

valabil.

În ceea ce privește terenul în

suprafață de 2 hectare solicitat de reclamanți și interveniente, fiind un teren

intravilan, aferent construcției intră sub incidența art. 2 lit. i) din Legea

nr. 10/2001 republicată în temeiul art. VII din Legea nr. 247/2005, fost art. 2

lit. h) în redactarea anterioară, și nu sub incidența art. 8 din aceeași lege,

cum greșit a reținut curtea de apel.

Pentru aceste considerente,

recursurile reclamanților și intervenientei pe acest aspect sunt întemeiate și

urmează să fie admise.

În baza art. 304 pct. 9 și art. 314

C. proc. civ., Înalta Curte va casa în parte decizia recurată.

În baza art. 296 C. proc. civ., va

admite apelul declarat de reclamanți și intervenientă, continuat pentru N.V.C.

de B.M.R. și va schimba în parte sentința tribunalului.

Înalta Curte va admite în tot

cererea de chemare în judecată, în sensul că o va obliga pe pârâtă la

restituirea în natură către reclamanți și intervenientă a imobilului compus din

clădire și terenul aferent, în suprafață de 2 hectare, situat în comuna

Niculești, jud. Dâmbovița.

Această soluție corespunde, de

altfel, și actualei reglementări din art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată în temeiul art. VII din titlul I al Legii nr. 247/2005, conform

căreia imobilele necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de

interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale se restituie în

proprietate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, cu distincțiile

făcute de textul de lege menționat în ceea ce privește menținerea afectațiunii

lor.

formulat de recurenta-intervenientă nu poate fi primit.

Pentru a se încadra în dispozițiile

art. 304 pct. 10 C. proc. civ., invocat de recurentă, critica formulată de

aceasta la adresa deciziei ar fi trebuit să arate în ce măsură proba asupra

căreia nu s-a pronunțat instanța de apel era hotărâtoare pentru dezlegarea

pricinii. Or, recurenta s-a limitat la a susține că instanța de apel nu a

analizat expertiza efectuată în cauză, fără a demonstra în ce mod această

analiză ar fi influențat soluția în apel.

Primăria comunei Niculești este nefondat și va fi respins pentru următoarele

considerente:

3.1 Din probele administrate în

cauză s-a stabilit că imobilele demolate formau un tot unitar împreună cu

conacul care a aparținut lui N.C., tatăl autorilor părților din proces, conac

care a avut destinația de locuință.

La această situație de fapt instanța

a aplicat corect legea, respectiv dispozițiile art. 9 alin. (8) din Legea nr.

10/2001, în redactarea în vigoare la momentul pronunțării deciziei, recunoscând

dreptul moștenitorilor la despăgubiri bănești.

Dispozițiile art. 9 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, la care se referă recurenta, vizează imobilele demolate care

aveau numai altă destinație decât aceea de locuință, or, în această categorie

nu se pot încadra dependințele ori anexele unei locuințe, pe considerentul că

nu serveau pentru locuit.

3.2 Critica potrivit căreia instanța

de apel nu a administrat și alte probe în afara expertizei, pentru a stabili

valoarea construcțiilor demolate, nu poate face obiect de analiză în recurs,

deoarece nu se încadrează în nici unul din motivele pentru care se poate cere

casarea sau modificarea unei hotărâri prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Admițând numai recursul

reclamanților și intervenientei, pentru motivul și în limitele anterior

arătate, Înalta Curte va menține restul dispozițiilor deciziei recurate și va

păstra restul dispozițiilor sentinței pe care o va schimba în parte și,

totodată, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamanții N.L., N.I. și B.R.L. și de intervenienta N.V.C., continuat de

moștenitoarea B.M.R., împotriva deciziei civile nr. 1649 din 20 mai 2004 a

Curții de Apel Ploiești, pe care o casează în parte.

Admite

apelul declarat de reclamanți și de interveniente, continuat pentru N.V.C. de

B.M.R. împotriva sentinței civile nr. 280 din 11 iunie 2003 a Tribunalului

Dâmbovița, pe care o schimbă în parte.

Admite în tot cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanți și cererea de intervenție și anulează în tot

dispoziția nr. 19 din 19 februarie 2002 emisă de Primarul comunei Niculești.

Obligă pe pârâtă și la restituirea

în natură către reclamanți și intervenientă a imobilului, clădire și terenul

aferent în suprafață de 2 ha situat în comuna Niculești, județul Dâmbovița.

Menține restul dispozițiilor

deciziei și păstrează restul dispozițiilor sentinței.

Respinge recursul declarat de pârâta

Primăria comunei Niculești, prin primar.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2006.