ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3493/2010

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Reclamanții C.M.I. și K.P.E., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Craiova, au solicitat anularea dispoziției din 2 martie 2006 emisă de către acesta, restituirea în natură a terenului de 10.000 m.p. În subsidiar, au solicitat restituirea în natură a terenului rămas liber pe vechiul amplasament, iar pentru diferența care nu poate fi restituită în natură, teren în aceeași categorie de folosință și valoare sau despăgubiri bănești. Motivând cererea au arătat că prin dispoziția contestată s-a reținut că întreaga suprafață de teren este ocupată de utilități publice, din care 4.000 m.p. sunt ocupați de extindere stradală, linie de tramvai, blocuri și utilitățile aferente acestora, iar 6.000 m.p.

sunt ocupați de „Grădina Botanică”, care aparține domeniului public al Municipiului Craiova conform H.G. nr. 965/2002 și se află în administrarea Universității din Craiova. Reclamanții au susținut că pârâta nu a făcut dovada situației juridice actuale a terenului cu înscrisuri din care să rezulte imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură. La data de 20 iunie 2006 reclamanții și-au precizat cererea introductivă, în sensul că, în subsidiar, au solicitat acordarea de despăgubiri bănești și determinarea acestora conform art. 10 din Legea nr. 10/2001. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalului Dolj, secția civilă, prin sentința civilă nr. 116 din 13 mai 2008 a respins contestația. Pentru a se pronunța astfel Tribunalul a reținut că suprafața de 6.000 m.p.

a fost expropriată prin Decretul nr. 16/1950, pentru realizarea Parcului 7 Noiembrie din Craiova și este ocupată în prezent de „Grădina Botanică”, iar suprafața 4.000 m.p., preluată prin Decretul nr. 19/1962, este ocupată de blocuri de locuințe, alei de acces, zonă de protecție blocuri, spații verzi și utilități edilitare-rețea electrică, termoficare, apă, canal fiind cuprinsă între Bulevardul N.T. și „Grădina Botanică”. Instanța a considerat că sunt incidente dispozițiile punctului III.2 din anexa la Legea nr. 213/1998, conform cărora parcurile publice fac parte din domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, astfel încât persoanelor ce au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la restituire li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a arătat că art. 11 din Legea nr. 213/1998 consacră caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al dreptului de proprietate asupra bunurilor aparținând domeniului public, astfel că terenul nefiind liber nu poate fi restituit în natură. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, motivând că instanța a aplicat greșit legea și a reținut greșit starea de fapt deoarece terenul se află în incinta „Grădinii Botanice” dar nu este parc public, astfel încât s-a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 213/1998. Reclamanții au susținut că nu sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 213/1998, cât timp suprafața de 6000 m.p.

nu este parc public, nu face parte din domeniul public, iar grădinile botanice nu sunt cuprinse în enumerarea limitativă a bunurilor exceptate de la restituirea în natură. S-a mai criticat și faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare a despăgubirilor pentru imobilul de 10.000 m.p., întrucât a existat și o cerere subsidiară de a se stabili valoarea despăgubirilor pentru suprafața de 4000 m.p. la suma de 2.200.000.000 euro și 180.985 euro pentru construcțiile demolate, din care urmează să fie scăzută valoarea reactualizată a despăgubirilor încasate la data exproprierii. Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 334F din 24 octombrie 2008 a respins apelul ca nefondat.

Instanța de apel a reținut următoarea situație de fapt: Prin dispoziția din 8 octombrie 2002 s-a răspuns de către Primăria Municipiului Craiova notificării nr. BB/2001 adresată de C.M.I., prin care se solicitau despăgubiri pentru imobilul din str. S. Potrivit dispozițiilor în vigoare la data respectivă, dosarul a fost înaintat la Prefectură pentru acordarea de despăgubiri. Prin dispoziția din 4 septembrie 2002 s-a răspuns notificării nr. PP/2001 adresată de K.P.E. pentru același imobil, soluția aleasă de unitatea deținătoare fiind aceeași. Cele două dispoziții nu au fost atacate de reclamanți, aceștia achiesând la soluția de acordare a măsurilor reparatorii.

Întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 procedura nu era finalizată, în sensul că nu era stabilit cuantumul măsurilor reparatorii, Primăria a emis o nouă dispoziție, din 2 martie 2006, prin care a recunoscut dreptul celor doi reclamanți la despăgubiri pentru imobilul compus din 10.000 m.p., teren și construcție demolată și a dispus înaintarea dosarului către Comisia Centrală din cadrul A.N.R.P. Împotriva acestei ultime dispoziții reclamanții au formulat contestație, solicitând, în principal, restituirea în natură a suprafeței de 6000 m.p., iar, în subsidiar, stabilirea unui anumit cuantum al despăgubirilor. Deși prima instanță nu s-a referit în considerentele sentinței la cererea subsidiară, nu se impune aplicarea prevederilor art. 297 alin. (2) C. proc.

civ. întrucât, pe de o parte, respingerea în totalitate a acțiunii a vizat și această cerere, iar pe de altă parte, cererea nu este fondată și nu ar fi în interesul părților prelungirea nejustificată a procesului. Potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, așa cum a fost interpretat și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52/2007, dată în soluționarea recursului în interesul legii, în ipoteza dispozițiilor emise după intrarea în vigoare a acestui act normativ, unitatea deținătoare nu mai are competența de a stabili cuantumul măsurilor reparatorii, această competență aparținând exclusiv Comisiei Centrale.

Reclamanții au înțeles să conteste dispoziția emisă în 2006, iar nu dispozițiile emise în 2002, față de care termenul de promovare a contestației era depășit, astfel că în mod corect Primăria a recunoscut generic dreptul la despăgubiri și a trimis dosarul autorității administrative competente cu calcularea și acordarea lor, în raport de prevederile art. 16 mai sus arătate. Instanța de apel, în raport de situația de fapt reținută, a apreciat că Tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care se poate restitui în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora doar suprafața de teren ce este liberă, neocupată de obiectivele de investiții pentru care s-a dispus exproprierea.

Așa cum a rezultat din raportul de expertiză și actele depuse la dosar, suprafața de 6000 m.p. a fost expropriată prin Decretul nr. 16/1950 pentru construirea unui parc și este în prezent circumscrisă perimetrului „Grădinii Botanice” din Craiova, aspect care nu a fost contestat. Curtea a apreciat ca fiind eronată susținerea reclamanților, în sensul că, dispozițiile Legii nr. 213/1998 se referă doar la parcuri publice atunci când definesc, prin enumerare, bunurile aparținând domeniului public, nu și la grădini botanice, ceea ce ar duce la concluzia că o astfel de grădină nu aparține domeniului public. Aceasta deoarece, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, aparțin domeniului public al orașelor nu numai bunurile menționate expres în art. III din anexa la lege, dar și alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local.

Așa cum s-a reținut în raportul de expertiză și în actele prealabile emiterii dispoziției, prin H.G. nr. 965/2002 s-au enumerat bunurile aparținând domeniului public al localității Craiova, printre aceste bunuri fiind și „Grădina Botanică”. Mai mult, potrivit înțelesului dat de dicționarul limbii române (DEX) noțiunii de „grădină botanică", aceasta este o suprafață de teren destinată cultivării și studierii arborilor, iar asemenea grădini sunt deschise accesului publicului, în aceleași condiții ca și un parc, care înseamnă o grădină publică special amenajată pentru odihnă și distracție. Ca urmare, a statuat instanța de apel, a susține că parcurile publice sunt bunuri aparținând domeniului public, iar grădinile botanice nu, înseamnă a ignora înțelesul gramatical și uzual al celor două noțiuni, cu atât mai mult cu cât grădina botanică în litigiu a fost declarată bun aparținând domeniului public, potrivit legii.

Curtea a apreciat că referirile făcute de Tribunal la aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 213/1998 nu au o importanță covârșitoare asupra modului de soluționare a litigiului, deoarece art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu face referire la apartenența bunului la domeniul public, ci obligă la a stabili dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren solicitat. Suprafața de 6000 m.p. a fost trecută în patrimoniul statului pentru construirea unui parc, iar faptul că ulterior acestui parc i s-a dat destinația specială de grădină botanică nu înseamnă că terenul ar fi liber și că s-ar putea dispune restituirea în natură, fiind evident că el este afectat unei investiții publice, unui bun de uz și interes public.

Curtea a concluzionat că, în condițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, terenul nu poate fi restituit în natură, parte din teren, respectiv 6000 m.p. fiind ocupat de „Grădina Botanică”, iar suprafața de 4000 m.p., ce a fost trecută în proprietatea statului prin Decretul de expropriere nr. 19/1962 pentru construirea unor blocuri de locuințe, este, de asemenea, ocupată de blocuri, alei și căi de trecere, astfel că a menținut dispoziția privind acordarea de despăgubiri potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, care au formulat următoarele critici: Deși în considerentele sentinței de fond se face referire la dreptul la despăgubiri prin echivalent, contestația a fost respinsă în totalitate, instanța nemotivând de ce nu le-a acordat.

Instanța de apel, răspunzând la această critică, a respins în totalitate contestația, care viza și cererea de despăgubiri, fără a motiva această soluție, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii și atrage incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. O altă critică vizează faptul că s-a reținut că terenul pe care se află „Grădina Botanică” face parte din domeniul public în baza H.G. nr. 965/2002, hotărâre nepublicată până la data introducerii contestației și, de asemenea, nici anexele acesteia, astfel încât pârâta nu are temei legal pentru deținerea terenului de 6000 m.p.

Recurenții susțin că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. III din Legea nr. 213/1998, prin interpretarea extensivă a titlului, cu motivarea identității lingvistice între parc public și grădină botanică extrasă din DLR sau DEX, definiție străină de pricină, întrucât definiția de parc public este expres reglementată de lege și nu poate fi extinsă. O ultimă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că imobilele nu se pot restitui în natură dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea sunt cuprinse într-un plan de investiții, ocupă funcțional întregul teren și nu sunt abandonate. Recurenții susțin că, așa cum rezultă și din raportul de expertiză, imobilul nu a fost cuprins în vreun plan de investiții ci, dimpotrivă, este în paragină.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Instanța de apel a reținut ca situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., că notificările reclamanților C.M.I., nr. BB/2001, și K.P.E., nr. PP/2001, au fost soluționate prin emiterea dispozițiilor din 8 octombrie 2002, respectiv din 4 septembrie 2002, în sensul acordării de despăgubiri, dosarul administrativ fiind înaintat Prefecturii în acest scop. Împotriva acestor dispoziții reclamanții nu au formulat nicio contestație. Ca urmare a modificărilor legislative intervenite prin Legea nr. 247/2005, pârâta a emis o nouă dispoziție - din 2 martie 2006, prin care a recunoscut dreptul celor doi reclamanți la măsuri reparatorii prin despăgubiri, în condițiile Titlului VII al acestui nou act normativ.

În litigiul care a învestit instanța, această ultimă dispoziție se contestă de către reclamanți, înlăturarea de la restituirea în natură a imobilului nefiind obiect al unei contestații anterioare și care să fi fost formulată în termenul legal. În procedura dedusă judecății în prezenta cauză, instanțele de fond erau abilitate, în raport de limitele învestirii și dispozițiile legale în vigoare la data judecății, să verifice și să stabilească dreptul reclamanților la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat în mod abuziv de stat, adică dreptul acestora de a primi o reparație efectivă pentru prejudiciului suferit și, dată fiind situația juridică a imobilului în litigiu, Înalta Curte reține că instanța de apel în mod corect a aplicat legea nouă - Legea nr. 247/2005.

Cum dreptul subiectiv pe care reclamanții și-au întemeiat cererea își are fundamentul direct și imediat în preluarea abuzivă de către stat a imobilului, adică într-un raport juridic trecut, dar în legătură cu care legiuitorul a înțeles să reglementeze, prin derogare de la normele dreptului comun, un drept special de despăgubire, efectele viitoare ale acestui raport sunt cele imperativ stabilite de legiuitor prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și prin cele ale legii noi, imperative și obligatorii, anume ale Legii nr. 247/2005. În acest context al analizei, se constată că modificările legislative aduse de Legea nr. 247/2005, Legii speciale de reparație nr. 10/2001 au menținut principiul priorității restituirii în natură a bunului în raport de alte măsuri reparatorii și totodată au păstrat, cu anumite excepții, cazurile în care nu e posibilă restituirea în natură.

Un astfel de caz este și cel prevăzut de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia atunci când lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. Cum, în speță, s-a reținut, ca împrejurare de fapt, că suprafața revendicată a fost preluată prin expropriere pentru construirea unui parc, iar acest obiectiv s-a realizat prin afectațiunea ce s-a acordat imobilului, respectiv aceea de „Grădina Botanică”, ce ocupă funcțional întregul teren de 6000 m.p., analiza juridică a fost legal și corect plasată de instanța de apel în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Înțelesul noțiunii de parc, astfel cum este definit în dicționare, conduce la ideea că un astfel de spațiu presupune ca elemente definitorii o grădină, o amenajare de arbori și/sau vegetație, alei, peluze, mobilier ambiental, destinat ca loc public de agrement, plimbare și odihnă, într-un cadru natural.

Astfel, un parc este „o suprafață întinsă de teren, de utilitate publică, cu plantații, alei și diferite construcții, amenajată pentru agrement” potrivit DEX, ed. 1998; „teren cu vegetație naturală sau plantată, cu alei, adesea cu lacuri sau bazine, care servește drept loc de plimbare și odihnă” Noul dicționar explicativ al limbii române, ed. 2002; „Grădină de agrement, rezervație” Dicționar etimologic român, ed. 1966; „Grădină publică mare, amenajată cu arbori” Marele dicționar de neologisme, ed. 2000. Curtea de apel a reținut corect că grădina botanică este, prin esența sa, un parc, mai mult chiar, un parc cu specific, destinat cultivării și studierii arborilor, deschis publicului, care presupune lucrări de întreținere și îngrijire mai laborioase.

Altfel spus, noțiunea de grădina botanică nu excede noțiunii de parc, ci se circumscrie acesteia, având însușiri esențiale comune, diferența fiind asimilabilă celei dintre specie și gen. Prin urmare, în măsura în care imobilul trecut abuziv în proprietatea statului nu mai poate fi restituit în natură, persoanele îndreptățite au a urma în scopul obținerii titlului de despăgubire, adică în scopul obținerii unei despăgubiri efective, procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. De altfel, prin Decizia în interesul legii nr. 52 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

Această procedură este aplicabilă deciziilor/dispozițiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 contestate în termenul legal, cum este și cazul dispoziției ce face obiectul prezentului litigiu. În raport de situația de fapt și de destinația suprafeței în discuție, în mod corect instanța de apel a stabilit că, față de dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 11.6 din H.G. nr. 250/2007, respectiva suprafață nu poate fi restituită în natură, ci numai prin echivalent. Existența pe terenul în litigiu a „Grădinii Botanice”, deși întărește afectațiunea acestuia de utilitate publică, consacrată prin H.G. nr. 965/2002 nu constituie însă motivația pentru care instanțele de fond au înlăturat de la aplicare dispozițiilor art. 1, 7, și 9 din Legea nr. 10/2001, ce instituie principiul priorității restituirii în natură.

Se reține că în aplicarea dispozițiilor legale menționate, ceea ce împiedică restituirea în natură a terenului către reclamanți nu este faptul că imobilul aparține domeniului public, acesta nefiind un criteriu de acordare a măsurilor reparatorii în înțelesul Legii nr. 10/2001, importantă și prioritară fiind afectațiunea care se acordă imobilului. Astfel, numai în situația în care, prin modul și măsura în care este realizată, prin destinația și uzul acordat în mod obișnuit, apare ca neîndoielnică folosința cu caracter general pe care o asigură colectivității, amenajarea existentă pe teren ar putea fi calificată ca fiind una de utilitate publică a cărei existență să atragă aplicarea prevederilor speciale, astfel încât nu prezintă relevanță critica recurenților privind includerea terenului, fie ea greșită sau nu, în H.G.

nr. 965/2002. În acest sens, sunt pertinente considerentele deciziei instanței de apel care au reținut incidența în speță a dispoz. art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Confirmând pe temeiul dispoz. art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 soluția pronunțată la fond, în sensul recunoașterii dreptului reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu la restituirea în natură, instanța de apel a aplicat întocmai dispozițiile legale incidente la situația de fapt stabilită pe bază de probe. Pe cale de consecință, întemeindu-și soluția pe dispozițiile legale enunțate, instanța de apel a făcut aplicarea corectă la speță a normei incidente din legea specială, fără a-i depăși limitele, respectând întocmai criteriile de nerestituire în natură pe care aceasta le prevede.

Criticile formulate de recurentă pe acest aspect sunt așadar nefondate, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe de altă parte, în actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, modificată și republicată în urma apariției Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării nu poate fi obligată direct, către persoanele îndreptățite, la măsuri reparatorii în echivalent, ci poate face doar propunere, despăgubirile fiind acordate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005. În acest sens, instanța de apel, suplinind motivarea primei instanțe, a răspuns criticilor de nelegalitate formulate de reclamanți pe aspectul cererii subsidiare de acordare de despăgubiri în echivalent și a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, Curtea s-a pronunțat pe acest aspect, păstrând soluția administrativă de acordare de despăgubiri, fapt menționat corect în finalul considerentelor hotărârii fondului. Totodată, nu se poate imputa instanței de apel faptul că nu s-a pronunțat pe critica referitoare la cuantumul despăgubirilor, întrucât ulterior modificărilor legislative intervenite prin apariția Legi nr. 247/2005 nu mai avea aceasta competență. Verificând considerentele deciziei recurate și din prisma dispoz.art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns criticilor formulate în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, a verificat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, astfel încât critica nu va fi primită.

Pe cale, de consecință, pentru considerentele arătate, care în parte se substituie și, în parte, le completează pe cele reținute de instanțele de fond, Înalta Curte constată că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M.I. și K.P.E. împotriva deciziei nr. 334F din 24 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2010.