ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6662/2006

Deliberând asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 10 martie 1999,

reclamanta B.E. prin mandatar S.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele

Primăria municipiului București și Primăria sectorului 3 București să se

constate nulitatea contractului de donație autentificat sub nr. 3395 din 28

iunie 1963 și transcris sub nr. 232 din 28 iunie 1963 privind imobilul din

București, și obligarea acestora să-i restituie o suprafață de teren de 1070

mp, construibilă, în aceeași zonă sau să-i plătească despăgubiri la valoarea de

circulație a imobilului.

Prin sentința nr. 713 din 13 iunie

2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă

ca nefondată acțiunea reclamantelor B.E. și C.S.

În motivarea acestei hotărâri,

tribunalul a reținut că reclamantele au cerut constatarea nulității

contractului de donație pentru lipsa cauzei juridice și în subsidiar

constatarea nulității relative pentru că prin amenințare și violență le-a fost

smuls consimțământul la încheierea contractului.

Din probele administrate s-a

stabilit că B.S., soțul reclamantei, în prezent decedat, a dobândit

proprietatea asupra terenului în suprafață de 1070 mp situat în București,

conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 39824 din 8

noiembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

Ulterior, prin oferta de donație din

12 decembrie 1962 și apoi prin contractul autentificat sub nr. 3395 din 26

iunie 1963 B.S. și B.E. au donat terenul și construcțiile aferente statului.

Imobilul a fost demolat potrivit

Decretului nr. 217 din 12 septembrie 1989 și conform expertizei efectuate în

cauză, terenul este ocupat în prezent de blocuri de locuințe cu magazine la

parter.

Tribunalul a reținut că reclamanta

nu a dovedit lipsa intenției de a gratifica statul, câtă vreme actul a fost

încheiat în formă autentică potrivit art. 813 C. civ. și nu rezultă cu

certitudine din probele administrate lipsa cauzei ca element constitutiv al

contractului de donație.

S-a stabilit că declarațiile

martorilor audiați în cauză în sensul că reclamanții au fost constrânși să

doneze statului imobilul din București, deși aveau șapte copii în întreținere,

nu sunt relevante și nu se coroborează cu alte probe.

Așadar, actul de donație a fost

considerat pe deplin valabil întrucât atât reclamanta cât și soțul său nu au

fost amenințați cu nici un rău în sensul art. 953 C. civ. pentru încheierea

actului, mai ales că și-au exprimat liber consimțământul în fața Notariatului

de stat, organ abilitat să întocmească asemenea contracte.

Tribunalul a mai dispus pe parcursul

procesului introducerea în cauză, în calitate de reclamantă a numitei C.S.,

unica moștenitoare a defunctului B.S. conform certificatului de moștenitor nr.

67 din 1 aprilie 1983 eliberat de Notariatul de stat județean Prahova, la

cererea reclamantei B.E. și scoaterea din proces a Primăriei sectorului 3

București pentru lipsa calității procesuale pasive.

Apelul declarat de reclamantele B.E.

și C.S. împotriva sentinței tribunalului a fost respins ca nefondat prin

decizia nr. 2A din 8 ianuarie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă.

Instanța de apel a confirmat

hotărârea tribunalului pentru că nu s-a dovedit lipsa intenției de a gratifica

statul prin actul încheiat, motiv invocat pentru constatarea nulității absolute

a contractului și de asemenea s-a considerat că simpla invocare a regimului

politic contemporan cu perioada încheierii convenției cât și a numărului mare

al membrilor familiei, nu conduc la vicierea consimțământului în sensul art.

953 C. civ. care să atragă nulitatea relativă a aceluiași act. De altfel,

acțiunea în anulare a unui act juridic este prescriptibilă conform art. 9 din

Decretul nr. 167/1958 și prescripția începe să curgă de la data când actele de

violență au încetat.

În contra acestei decizii au declarat

recurs reclamantele considerând-o nelegală și invocând motivele de casare

prevăzute de art.304 pct.9 și 19 Cod procedură civilă, așa cum au precizat.

După declararea recursului a decedat

reclamanta B.E.(la data de 16 mai 2001) așa încât au fost introduși în cauză

moștenitorii acesteia ce figurează în certificatul de calitate de moștenitor

nr. 14 din 13 februarie 2002 eliberat de Biroul Notarului Public M.C. și care

au declarat că înțeleg să continue recursul autoarei lor.

Cu declarațiile autentificate sub

nr. 3573 din 5 decembrie 2005 și nr. 3647 din 9 decembrie 2005 recurenții C.S.,

M.M., N.S., ș.a., au arătat că renunță la judecarea capătului doi din acțiune

și anume: obligarea pârâtelor să le restituie o suprafață de teren de1070 mp,

construibilă, în aceeași zonă sau să plătească despăgubiri la valoarea actuală

a imobilului.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamanții susțin că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 967

C. civ. ce prezumă existența cauzei actului juridic, prezumție relativă ce a

fost răsturnată cu probele administrative.

Se arată că atât din înscrisurile

depuse cât și din dispozițiile martorilor rezultă lipsa intenției de a

gratifica statul, respectiv dorința donatorilor de a-și micșora patrimoniul în

contextul în care aveau în întreținere șapte copii și pentru a obține venituri,

au încheiat imobilul din București, pentru că locuiau în comuna Ceptura unde

erau amenințați să li se ocupe imobilul pentru a se așeza sediul cooperativei

agricole de producție.

Recurenții menționează că instanțele

nu s-au pronunțat asupra unor înscrisuri depuse ca probe, respectiv adeverința

nr. 23/1999 emisă de S.A. Rotari/Ceptura, județul Prahova din care rezultă că

imobilul recurenților din comuna Ceptura fusese ocupat încă din anul 1959 de „V.

Ceptura” fără titlu iar imobilul din București era închiriat așa cum reiese din

contractele de închiriere depuse.

Față de aceste probe coroborate cu

declarațiile martorilor s-a dovedit pe deplin lipsa intenției soților B. de

a-și micșora patrimoniul, mărind patrimoniul statului prin donarea imobilului

în litigiu, deci voința lor reală nu a fost aceea consemnată în contract ce era

consecința constrângerilor psihice la care au fost supuși.

Recursul declarat este fondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 801 C. civ.

„donațiunea este un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un

lucru donatorului cere-l primește”.

Din această dispoziție rezultă că

donația este un contrat gratuit prin care donatorul își micșorează patrimoniul

în mod irevocabil, fără a urmări să primească ceva în schimb.

Fiind un contract, valabilitatea

donației se examinează în raport de îndeplinirea celor patru condiții esențiale

prevăzute de art. 948 C. civ., printre care este înscrisă și cea privitoare la

cauza licită.

Potrivit art. 966 C. civ. obligația

fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un

efect.

Totodată, existența cauzei se

analizează în raport de specificul donației, ca libertate, prin care o valoarea

trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent.

Astfel, voința de a dispune nu poate

fi separată de scopul determinant care a provocat manifestarea dispunătorului

de a face o liberalitate.

Din perspectiva celor expuse, în

situația în care instanța este investită a se pronunța supra cauzei licite a

contractului de donație ca o condiție esențială de validitate, acesta trebuie

să aibă în vedre nu numai legislația în vigoare la data realizării

liberalității dar și împrejurările contemporane efectuării donației.

Prezumția cauzei licite a

contractului fiind relativă poate fi răsturnată prin probe fie intrinseci

actului juridic fie extrinseci acestuia.

Revenind la situația de fapt ce

rezultă din probele administrate, se constată că instanțele au reținut corect

împrejurarea că familia B. locuia, în mod statornic, în comuna Ceptura, județul

Prahova împreună cu cei șapte copii aflați în întreținerea lor.

Imobilul din București, fusese

cumpărat de B.S. în anul 1945, cu act autentic și apoi închiriat încă din anul

1955 așa cum reiese din contractele de închiriere depuse la dosar.

Din adeverința nr.23/1999 eliberată

de S.A. Rotari/Ceptura rezultă că anexe și crama imobilului, proprietatea

soților B. din comuna Ceptura au fost ocupate din anul 1959 de V. Ceptura, iar

din anul 1962 până în anul 1989 de către fostul CAP Ceptura.

Totodată, s-a dovedit că B.S.,

autorul recurenților a fost încadrat de noua putere comunistă la categoria

„chiaburi” iar în anul 1962 a fost nevoit să se înscrie în cooperativa agricolă

de producție.

Coroborând aceste înscrisuri cu

declarațiile martorilor audiați de prima instanță, se constată că asupra

familiei B. se făceau presiuni de a se muta din imobilul din comuna Ceptura în

imobilul din București pentru că puterea locală intenționa să așeze sediul

cooperativei agricole în locuința acestora din comuna Ceptura, ceea ce s-a și

întâmplat în anul 1962 când a fost ocupată o parte din imobil, respectiv crama

și anexele.

În aceste condiții, B.S. și B.E. au

donat Statului Român imobilul din București, prin contractul de donație

autentificat sub nr. 3395 in 28 iunie 1963 de Notariatul de Stat al Raionului

Tudor Vladimirescu, pentru că nu doreau să părăsească imobilul din comuna

Ceptura. De asemenea, în anul 1962 B.S. s-a înscris în cooperativa agricolă de

producție pentru a nu mai fi considerat chiabur, statut ce ar fi avut

repercursiuni și asupra evoluției ulterioare a copiilor lui.

Așa fiind, contractul de donație a

fost încheiat după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de a gratifica

Statul Român ci pentru dobândirea unui statut social agreat de noua ordine

socială și nu a avut la bază

onimus donandi

care trebuie să constituie

cauza juridică licită a libertății realizate, fiind incidente cauzei

dispozițiile art. 966 C. civ. ce atrag nulitatea absolută a contractului

încheiat.

Față de cele ce preced, hotărârea

instanței de apel ce a confirmat sentința tribunalului sunt nelegale astfel

încât Înalta Curte va admite recursul reclamanților, va casa hotărârile

pronunțate în cauză și în fond va admite în parte acțiunea.

Va constata nulitatea absolută a

contractului de donație autentificat sub nr. 3395 din 28 iunie 1963 privind

imobilul din București, compus din teren în suprafață de 1070 mp și construcții

aferente.

Conform art. 246 C. proc. civ. va

lua act că recurenții-reclamanți renunță la judecarea capătului de cerere

privind restituirea suprafeței de teren de 1070 mp, construibilă, în aceeași

zonă sau despăgubiri la valoarea actuală a imobilului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantele C.S. și B.E., (decedată), pentru aceasta din urmă continuat de

moștenitorii G.A.I., C.S., ș.a. împotriva deciziei nr. 2 A din 8 ianuarie 2001

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia atacată precum și

sentința nr. 713 din 15 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, și, în fond, admite în parte acțiunea.

Constată nulitatea absolută a

contractului de donație autentificat sub nr. 3395 din 28 iunie 1963 privind

imobilul din București, compus din teren în suprafață de 1070 mp și construcții

aferente.

Conform art. 246 C. proc. civ., ia

act că recurenții- reclamanți renunță la judecata capătului de cerere privind

restituirea suprafeței de teren de 1070 mp, construibilă, în aceeași zonă sau

despăgubiri la valoarea actuală a imobilului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 iulie

2006.