ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 600/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1728 din 28

noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte contestația

formulată de reclamanta L.L.S. în contradictoriu cu Primăria Municipiului

București prin Primarul General, a anulat dispoziția nr. 7838 din 20 aprilie 2007

emisă de Primarul General, a dispus emiterea unei noi dispoziții de restituire

în natură a terenului de 126 mp situat în București, și a respins capătul de

cerere privind restituirea suprafeței de 51 mp.

Instanța a reținut că prin

dispoziția contestată s-a respins cererea de restituire în natură a terenului

de 126 mp întrucât acesta este afectat de elemente de sistematizare și s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii.

Imobilul în litigiu a aparținut

autorilor reclamantei în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat

sub nr. 24406 din 17 august 1942 de Tribunalul Ilfov. Reclamanta a făcut dovada

calității de unică moștenitoare cu certificatele de moștenitor nr. 809 și 810

din 6 august 19981 emise de Notariatul de Stat al sectorului 3.

Potrivit contractului de donație

autentificat sub nr. 6745 din 24 mai 1983 Notariatul de Stat al sectorului 3

reclamanta a donat construcția existentă pe terenul de 126 mp numitei T.E., iar

terenul de 126 mp a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea

58/1974 prin decizia 1128 din 26 august 1983. Ulterior, T.E. a vândut

construcția numitului D.V. conform contractului de vânzare cumpărare

autentificat sub nr. 8381din 14 iulie 1986 de Notariatul de Stat al sectorului 3.

La data formulării cererii de

restituire terenul era amenajat ca spațiu verde aferent blocurilor de locuințe

din zonă, fapt atestat prin adresa nr. 481926 din 6 octombrie 2005 emisă de

Primăria Municipiului București.

Din conținutul adresei nr. 7536 din 12

septembrie 2008 emisă de A.N. SA a rezultat că terenul este traversat de o

conductă de apă potabilă și branșamentul blocului nr. 1.

La dosar a mai fost depusă și adresa

nr. 57868 din 31 ianuarie 2008 emisă de Primăria sectorului 3 prin care s-a

arătat că pe terenul în litigiu s-a amenajat în anul 2007 o parcare cu 34 de

locuri.

Instanța a dispus restituirea în

natură a suprafeței de 126 mp teren întrucât nu s-a dovedit în mod cert că

terenul este afectat de rețele edilitare sau utilități publice, iar existența

parcării nu reprezintă un element de sistematizare care să conducă la

imposibilitatea restituirii în natură.

Capătul de cerere privind

restituirea terenului de 51 mp a fost respins deoarece acest teren nu a făcut

obiectul notificării.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamanta L.L.S. și pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul

General.

In motivarea apelului pârâtei s-a

arătat că terenul nu poate fi restituit în natură este afectat de rețele

edilitare subterane, iar la suprafață este amenajată o parcare autorizată.

Reclamanta a criticat sentința sub

aspectul neacordării în întregime a cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 375 din 3 iunie 3009 a admis apelul pârâtei, a

schimbat în tot sentința în sensul respingerii contestației și a respins apelul

reclamantei.

In considerentele deciziei s-a

reținut că imobilul construcție edificat pe terenul în litigiu a fost

expropriat prin Decretul nr. 41/1989, iar terenul aferent, care intrase anterior

în proprietatea statului prin efectul art. 30 din Legea nr. 58/1974, a devenit

spațiu verde aferent blocurilor de locuințe din zonă. Ulterior pe teren a fost

amenajată o parcare, în anul 2007. Nu s-a putut stabili exact dacă terenul este

afectat în subteran de rețele edilitare, întrucât A.N. SA, prin adresa depusă la

filele 152-153 ale dosarului de fond, a confirmat că terenul este străbătut, în

subteran de o conductă de apă potabilă, iar apoi, prin adresa depusă la filele

175-176 ale dosarului, a infirmat acest fapt.

Având în vedere că terenul, la

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu era liber, fiind afectat

nevoilor comunității ca spațiu verde, instanța de apel a apreciat că în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și ale art.

10.3 din H.G. nr. 250/2007.

Apelul reclamantei a fost respins,

avându-se în vedere că pârâta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată, nefiind căzută în pretenții.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs reclamanta L.L.S., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

învederând că, în mod greșit s-a reținut că terenul este afectat de o utilitate

publică, spațiu verde sau parcare. In realitate, la data formulării notificării

terenul era viran. Mai mult, expertiza efectuată în cauză a concluzionat că, în

prezent, terenul nu este afectat de construcții și rețele edilitare și, ca

atare, potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 poate fi restituit

în natură, în speță nefiind aplicabile prevederile art. 10 al.2 din Legea nr.

10/2001 și ale art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007.

Recursul nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001

prin teren liber, restituibil în natură, se înțelege terenul neconstruit sau

neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces

(existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existența

sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze,

petrol, electricitate).

Instanța de apel a procedat la o corectă

interpretare și aplicare a prevederilor acestei dispoziții legale, considerând

astfel că terenul în suprafață de 126 mp nu constituie un teren liber de

construcții și utilități publice, nefiind restituibil în natură.

Este adevărat că art.9 din lege prevede

că imobilele preluate abuziv se restituie în natură indiferent de starea în

care se află la data cererii de restituire, însă, în speță, dată fiind

destinația specială a terenului, este incidentă

excepția care face imposibilă restituirea în

natură prevăzută de

art. 10 alin. (2), referitoare la terenurile afectate de amenajări de

utilitate publică ale localităților.

Dispozițiile susmenționate trebuie

interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică” are în

vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv

suprafața de teren supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunității,

căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații

verzi, parcări, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Spațiul verde, precum și parcarea

înființată în 2007 pe terenul în litigiu, constituie amenajări de utilitate

publică, fiind destinate a servi nevoilor comunității, astfel încât terenul nu

se poate restitui în natură, ci doar prin echivalent.

De altfel, recurenta nu a produs

nici o dovadă din care să rezulte situația reală a terenului la data formulării

cererii de restituire, iar simpla afirmație că terenul era viran la acel moment

nu constituie o probă pertinentă soluționării cauzei.

În raport de aceste considerente, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta L.L.S. împotriva deciziei nr. 375 din 3 iunie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2010.