ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3485/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 9 august 2005, SC M. SRL Constanța a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, solicitând anularea deciziei nr. 132 din 7 august 2005, prin care primul pârât a dispus suspendarea soluționării contestației, iar pe fond, anularea deciziei de impunere nr. 3907 din 18 aprilie 2005 și a procesului-verbal din 14 aprilie 2005, prin care s-au stabilit în sarcina societății, obligații fiscale de 3.092.197 RON, reprezentând T.V.A., majorări, dobânzi și penalități. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că suspendarea soluționării era facultativă și în cauză nu erau întrunite cerințele art. 183 C. proc.

fisc., privind indiciile săvârșirii unei infracțiuni, care să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției. Pe fondul cauzei, reclamanta a arătat că organul de control a interpretat excesiv prevederile legale aplicabile în materia T.V.A., referitoare la conținutul documentelor fiscale justificative, fiind fără temei legal susținerea că societatea a dedus în mod eronat T.V.A. și că s-ar justifica confiscarea veniturilor obținute din vânzarea mărfurilor, pe considerentul că nu s-a dovedit proveniența acestora. Prin sentința civilă nr. 453 din 15 decembrie 2005, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, precum și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că fiind legală decizia nr. 132 din 7 iulie 2005, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației pentru suma stabilită prin decizia de impunere nr. 3907 din 18 aprilie 2005, pe considerentul că în cauză au fost sesizate organele de urmărire penală. Astfel, s-a apreciat că soluționarea contestației depinde de finalizarea procesului penal în condițiile în care administratorul societății comerciale - D.E., a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 37 din Legea nr. 82/1991 și de art. 23 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Legea nr. 21/1999. De altfel, executarea deciziei de impunere a fost suspendată prin sentința civilă nr. 338 din 20 octombrie 2005 a aceleiași instanțe.

Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta SC M. SRL Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, reclamanta a învederat că instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la cererea de anulare a deciziei de impunere, ce a constituit un capăt principal de acțiune. Referitor la soluția de respingere a cererii de anulare a deciziei nr. 132/2005, reclamanta a arătat că s-a apreciat greșit ca fiind legală măsura suspendării soluționării contestației, în realitate pârâții refuzând în mod nejustificat să dea curs solicitării formulate în baza art. 175 alin. (1) C. proc. fisc. Nu s-au avut în vedere cele două hotărâri judecătorești prin care s-a anulat procesul-verbal de contravenție încheiat cu ocazia controlului fiscal din 14 aprilie 2005 și, respectiv, s-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere, până la judecarea cauzei în fond, aspecte care pun sub semnul întrebării realitatea constatărilor organelor financiare.

Reclamanta a mai arătat că, în situația în care instanța ar fi reținut că se impune menținerea deciziei de suspendare a soluționării contestației și, de asemenea, că nu s-ar putea pronunța asupra legalității deciziei de impunere, trebuia să suspende executarea acesteia, până la data judecării plângerii adresate Ministerului Finanțelor Publice. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare. Critica privind omisiunea de pronunțare nu poate fi primită, instanța neputându-se învesti cu judecarea fondului litigiului - legalitatea și temeinicia deciziei de impunere, cât timp reclamanta a ales calea procedurii administrative prealabile, a cărei finalizare, odată parcursă, devine obligatorie.

De altfel, reclamanta doar a enunțat în acțiune capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere, fără să expună motivele pentru care consideră că sunt nelegale și netemeinice constatările din procesul-verbal de control. Cât privește menținerea deciziei nr. 132/2005, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de reclamantă, soluția instanței de fond este justificată, în condițiile în care procesul penal este în curs de judecată, administratorul societății, D.E., fiind trimis în judecată, alături de alți inculpați, urmând a se decide și asupra realității operațiunilor înscrise în facturile înregistrate în evidența contabilă a societății comerciale. Referitor la cererea de suspendare a executării deciziei de impunere până la soluționarea contestației formulate în faza procedurii administrative prealabile, se constată că reclamanta nu a formulat, prin acțiunea introductivă, o asemenea solicitare.

Ea a cerut doar suspendarea executării până la soluționarea prezentei cauze și această cerere a fost admisă prin sentința civilă nr. 338 din 20 octombrie 2005 a Curții de Apel Constanța, pronunțată în dosarul de față, hotărâre nerecurată de societatea reclamantă. În raport cu cele expuse mai sus, Curtea va constata ca fiind neîntemeiate criticile aduse sentinței și în consecință, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC M. SRL Constanța împotriva sentinței civile nr. 453/CA din 15 decembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, precum și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2006.