ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3890/2006
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3890/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Brașov, secția
comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2124/ S din
7 decembrie 2004, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta C.A.R.A.
Brașov în contradictoriu cu pârâta SC H. SA Brașov.
A constatat nulitatea
absolută a ordinului de compensare nr. 1019928 din 31 mai 2001, a procesului
verbal nr. 6187 din 5 martie 2001 și a anexei acestuia.
A obligat pârâta la plata
sumei de 894.751.021 lei contravaloare servicii, de 276.997.326 lei penalități
de întârziere aferente facturilor neachitate, calculate pentru perioada 1
ianuarie 2000 – 10 septembrie 2003, de 59.501.364 lei penalități de întârziere
aferente facturilor achitate după scadență, calculate pentru perioada 1 august
2000 – 10 septembrie 2003 și 39.356.195 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat contractul de
furnizare nr. 521 din 21 ianuarie 1993 având ca obiect furnizarea apei potabile
și evacuarea apelor uzate menajere și meteorice, că pârâta deși a beneficiat de
serviciile reclamantei pe care nu le-a achitat, sau le-a achitat după scadență,
datorează penalități de întârziere conform art. 7 pct. 2 din contract.
Prin convenția de eșalonare
încheiată de părți, la 3 martie 2004, pârâta a recunoscut debitele menționate,
recunoscând implicit și împrejurarea că nu au obiect ordinul de compensare nr. 1019928/2001,
procesul verbal nr. 6187/2001 și anexa acestuia, între părți neexistând datorii
reciproce care să poată face obiectul unei compensări și că în această situație
acestea sunt nule absolut potrivit art. 948 C. civ., pentru lipsa obiectului.
Nemulțumită de soluția de la
fond, pârâta a declarat apel solicitând schimbarea în parte a hotărârii
atacate, în sensul respingerii pretențiilor reclamantei pentru sumele de
276.007.326 lei și 59.501.364 lei, reprezentând penalități aferente facturilor
neachitate în perioada 1 ianuarie 2000 – 10 septembrie 2003.
În motivarea apelului său,
pârâta a arătat că potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958,
penalitățile pretinse sunt prescrise, având în vedere că dreptul la acțiune
pentru contravaloarea facturilor era stins la 21 septembrie 2003.
Instanța de apel i-a pus în
vedere pârâtei să depună la dosar o situație centralizată privind facturile
considerate prescrise și calculul penalităților de întârziere aferente
facturilor în litigiu pe intervalul 18 septembrie 2000 – 10 septembrie 2003.
Prin decizia civilă nr. 149/
Ap din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel Brașov, secția comercială, a admis
apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii instanței de fond pe care a
schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea precizată de
reclamantă și în consecință a obligat pârâta la plata penalităților de
întârziere în sumă de 261.089.836 lei în loc de 276.007.326 lei, calculate
pentru perioada 18 septembrie 2000 – 10 septembrie 2003, în loc de 1 ianuarie
2000 – 10 septembrie 2003, și la 39.231.715 lei cheltuieli de judecată în loc
de 39.356.195 lei.
A respins pretențiile
reclamantei pentru penalități în sumă de 14.917.480 lei.
Au fost menținute celelalte
dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța de apel a apreciat că penalitățile de întârziere în
decontare, în sumă de 14.917.490 lei, pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 17 septembrie
2000, sunt prescrise.
Potrivit art. 16 lit. a) din
Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a
cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Împotriva menționatei
decizii, reclamanta C.A.R.A. Brașov în termen legal, în temeiul art. 304 pct. 9
și pct. 7 C. proc. civ., a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate,
solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei și
menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond, cu cheltuieli
de judecată.
În criticile formulate
recurenta reclamantă a susținut în esență că greșit a apreciat instanța de apel
că pârâta nu datorează penalitățile de întârziere pentru perioada 1 ianuarie
2000 – 17 septembrie 2000, ca fiind prescrise în condițiile în care debitul
principal nu a fost prescris, iar cursul prescripției a fost întrerupt la 5
martie 2001 prin recunoașterea expresă și neechivocă a datoriei făcută de
pârâtă, conform anexei la procesul verbal nr. 6187/5 martie 2001 – fiind
incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta reclamantă a mai
susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, având
în vedere faptul că deși s-a invocat prin întâmpinare împrejurarea că a fost
întrerupt cursul prescripției, instanța nu a arătat motivele pentru care au fost
înlăturate susținerile sale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.
proc. civ.
Intimata pârâtă a formulat
întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat.
Recursul reclamantei este
fondat.
Înalta Curte, analizând
materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile formulate în
cererea de recurs, constată că acestea sunt întemeiate, urmând a se admite
recursul reclamantei pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs,
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia Curții de Apel
Brașov a fost dată cu aplicarea greșită a legii, prin care susține că
penalitățile sunt un accesoriu al creanței principale și prin urmare în
virtutea principiului „secundarul urmează principalul”, întreruperea
prescripției față de debitul principal întrerupe prescripția și față de
accesoriul acestui debit, este întemeiat.
Potrivit art. 1 alin. (2)
din Decretul nr. 167/1958 „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un
drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”.
Aplicând acest principiu la
speța de față, înseamnă că odată cu dreptul la acțiune privind plata prețului
se stinge și dreptul la acțiune referitor la penalități.
Ori, în raport de acest text
de lege se reține că întrerupându-se prescripția pentru dreptul la acțiune de a
pretinde prețul se întrerupe și prescripția dreptului la acțiune pentru
penalități.
Penalitățile pretinse în
cauză de reclamantă vizează facturile emise în perioada 12 ianuarie 2000 – 17
iulie 2003, iar cursul prescripției a fost întrerupt prin recunoașterea
datoriei, făcută de pârâtă prin anexa la procesul verbal nr. 6187 din 5 martie
2001, ordinul de compensare nr. 1019928 din 31 mai 2001 și convenția de
eșalonare a datoriilor înregistrată la 14 mai 2004.
Cum reclamanta a introdus
acțiunea la 18 septembrie 2003, rezultă că instanța de apel a apreciat în mod
greșit că dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, făcând o aplicare
incorectă a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția
extinctivă.
Și al doilea motiv de recurs
întemeiat pe art. 309 pct. 7 C. proc. civ., este întemeiat. Curtea de apel a
fost sesizată cu soluționarea căii de atac a apelului, prin care au fost aduse
critici sentinței de fond, atât pe chestiuni de drept cât și de fapt.
Fiind sesizată ca instanță
de control judiciar, soluția pronunțată de aceasta trebuia să reflecte întocmai
faptul că s-a declanșat o cale de atac devolutivă care avea scopul de a antrena
o rejudecare în fond a pricinii în privința administrării probelor, dar în
limita aspectelor criticate și judecate de instanța de fond a cărei hotărâre se
atacă, critica privind contradicția dintre motive și soluție este întemeiată.
Pentru rațiunile mai sus
înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va
admite recursul, va modifica decizia, va respinge apelul pârâtei.
În temeiul art. 274 C. proc.
civ., va obliga pârâta SC H. SA Brașov la plata sumei de 65,42 RON cheltuieli
de judecată către reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamanta C.A.R.A. Brașov împotriva deciziei nr. 149/ Ap din 29 septembrie
2005 a Curții de Apel Brașov, secția comercială, pe care o modifică în sensul
că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC H. SA Brașov împotriva
sentinței civile nr. 2124/ S din 7 decembrie 2004 a Tribunalului Brașov.
Obligă intimata pârâtă SC H.
SA Brașov la plata sumei de 65,42 RON cheltuieli de judecată către reclamanta
Compania Apa RA Brașov.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 30 noiembrie 2006.