ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 30.11.2006

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3890/2006

HOTĂRÂRE
30.11.2006
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3890/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Brașov, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2124/ S din

7 decembrie 2004, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta C.A.R.A.

Brașov în contradictoriu cu pârâta SC H. SA Brașov.

A constatat nulitatea

absolută a ordinului de compensare nr. 1019928 din 31 mai 2001, a procesului

verbal nr. 6187 din 5 martie 2001 și a anexei acestuia.

A obligat pârâta la plata

sumei de 894.751.021 lei contravaloare servicii, de 276.997.326 lei penalități

de întârziere aferente facturilor neachitate, calculate pentru perioada 1

ianuarie 2000 – 10 septembrie 2003, de 59.501.364 lei penalități de întârziere

aferente facturilor achitate după scadență, calculate pentru perioada 1 august

2000 – 10 septembrie 2003 și 39.356.195 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat contractul de

furnizare nr. 521 din 21 ianuarie 1993 având ca obiect furnizarea apei potabile

și evacuarea apelor uzate menajere și meteorice, că pârâta deși a beneficiat de

serviciile reclamantei pe care nu le-a achitat, sau le-a achitat după scadență,

datorează penalități de întârziere conform art. 7 pct. 2 din contract.

Prin convenția de eșalonare

încheiată de părți, la 3 martie 2004, pârâta a recunoscut debitele menționate,

recunoscând implicit și împrejurarea că nu au obiect ordinul de compensare nr. 1019928/2001,

procesul verbal nr. 6187/2001 și anexa acestuia, între părți neexistând datorii

reciproce care să poată face obiectul unei compensări și că în această situație

acestea sunt nule absolut potrivit art. 948 C. civ., pentru lipsa obiectului.

Nemulțumită de soluția de la

fond, pârâta a declarat apel solicitând schimbarea în parte a hotărârii

atacate, în sensul respingerii pretențiilor reclamantei pentru sumele de

276.007.326 lei și 59.501.364 lei, reprezentând penalități aferente facturilor

neachitate în perioada 1 ianuarie 2000 – 10 septembrie 2003.

În motivarea apelului său,

pârâta a arătat că potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958,

penalitățile pretinse sunt prescrise, având în vedere că dreptul la acțiune

pentru contravaloarea facturilor era stins la 21 septembrie 2003.

Instanța de apel i-a pus în

vedere pârâtei să depună la dosar o situație centralizată privind facturile

considerate prescrise și calculul penalităților de întârziere aferente

facturilor în litigiu pe intervalul 18 septembrie 2000 – 10 septembrie 2003.

Prin decizia civilă nr. 149/

Ap din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel Brașov, secția comercială, a admis

apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii instanței de fond pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea precizată de

reclamantă și în consecință a obligat pârâta la plata penalităților de

întârziere în sumă de 261.089.836 lei în loc de 276.007.326 lei, calculate

pentru perioada 18 septembrie 2000 – 10 septembrie 2003, în loc de 1 ianuarie

2000 – 10 septembrie 2003, și la 39.231.715 lei cheltuieli de judecată în loc

de 39.356.195 lei.

A respins pretențiile

reclamantei pentru penalități în sumă de 14.917.480 lei.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a apreciat că penalitățile de întârziere în

decontare, în sumă de 14.917.490 lei, pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 17 septembrie

2000, sunt prescrise.

Potrivit art. 16 lit. a) din

Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a

cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Împotriva menționatei

decizii, reclamanta C.A.R.A. Brașov în termen legal, în temeiul art. 304 pct. 9

și pct. 7 C. proc. civ., a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate,

solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei și

menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond, cu cheltuieli

de judecată.

În criticile formulate

recurenta reclamantă a susținut în esență că greșit a apreciat instanța de apel

că pârâta nu datorează penalitățile de întârziere pentru perioada 1 ianuarie

2000 – 17 septembrie 2000, ca fiind prescrise în condițiile în care debitul

principal nu a fost prescris, iar cursul prescripției a fost întrerupt la 5

martie 2001 prin recunoașterea expresă și neechivocă a datoriei făcută de

pârâtă, conform anexei la procesul verbal nr. 6187/5 martie 2001 – fiind

incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta reclamantă a mai

susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, având

în vedere faptul că deși s-a invocat prin întâmpinare împrejurarea că a fost

întrerupt cursul prescripției, instanța nu a arătat motivele pentru care au fost

înlăturate susținerile sale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Intimata pârâtă a formulat

întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat.

Recursul reclamantei este

fondat.

Înalta Curte, analizând

materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile formulate în

cererea de recurs, constată că acestea sunt întemeiate, urmând a se admite

recursul reclamantei pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs,

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia Curții de Apel

Brașov a fost dată cu aplicarea greșită a legii, prin care susține că

penalitățile sunt un accesoriu al creanței principale și prin urmare în

virtutea principiului „secundarul urmează principalul”, întreruperea

prescripției față de debitul principal întrerupe prescripția și față de

accesoriul acestui debit, este întemeiat.

Potrivit art. 1 alin. (2)

din Decretul nr. 167/1958 „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un

drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”.

Aplicând acest principiu la

speța de față, înseamnă că odată cu dreptul la acțiune privind plata prețului

se stinge și dreptul la acțiune referitor la penalități.

Ori, în raport de acest text

de lege se reține că întrerupându-se prescripția pentru dreptul la acțiune de a

pretinde prețul se întrerupe și prescripția dreptului la acțiune pentru

penalități.

Penalitățile pretinse în

cauză de reclamantă vizează facturile emise în perioada 12 ianuarie 2000 – 17

iulie 2003, iar cursul prescripției a fost întrerupt prin recunoașterea

datoriei, făcută de pârâtă prin anexa la procesul verbal nr. 6187 din 5 martie

2001, ordinul de compensare nr. 1019928 din 31 mai 2001 și convenția de

eșalonare a datoriilor înregistrată la 14 mai 2004.

Cum reclamanta a introdus

acțiunea la 18 septembrie 2003, rezultă că instanța de apel a apreciat în mod

greșit că dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, făcând o aplicare

incorectă a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția

extinctivă.

Și al doilea motiv de recurs

întemeiat pe art. 309 pct. 7 C. proc. civ., este întemeiat. Curtea de apel a

fost sesizată cu soluționarea căii de atac a apelului, prin care au fost aduse

critici sentinței de fond, atât pe chestiuni de drept cât și de fapt.

Fiind sesizată ca instanță

de control judiciar, soluția pronunțată de aceasta trebuia să reflecte întocmai

faptul că s-a declanșat o cale de atac devolutivă care avea scopul de a antrena

o rejudecare în fond a pricinii în privința administrării probelor, dar în

limita aspectelor criticate și judecate de instanța de fond a cărei hotărâre se

atacă, critica privind contradicția dintre motive și soluție este întemeiată.

Pentru rațiunile mai sus

înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va

admite recursul, va modifica decizia, va respinge apelul pârâtei.

În temeiul art. 274 C. proc.

civ., va obliga pârâta SC H. SA Brașov la plata sumei de 65,42 RON cheltuieli

de judecată către reclamantă.

Admite recursul declarat de

reclamanta C.A.R.A. Brașov împotriva deciziei nr. 149/ Ap din 29 septembrie

2005 a Curții de Apel Brașov, secția comercială, pe care o modifică în sensul

că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC H. SA Brașov împotriva

sentinței civile nr. 2124/ S din 7 decembrie 2004 a Tribunalului Brașov.

Obligă intimata pârâtă SC H.

SA Brașov la plata sumei de 65,42 RON cheltuieli de judecată către reclamanta

Compania Apa RA Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2006.

Sursă