ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3642/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3642/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra
cererii de recurs de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin
acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului
Buzău sub nr. 3625/114 din 16 noiembrie 2006, reclamanta R.A.M. Buzău a
solicitat în contradictoriu cu pârâta A.P. Buzău, pronunțarea unei sentințe
prin care să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 47.789,65 lei
reprezentând contravaloare prestări servicii pentru perioada 30 aprilie 2005 -
31 decembrie 2005, a sumei de 71.464,83 lei reprezentând penalități de
întârziere pentru perioada 31 iulie 2003 - 31 decembrie 2005, precum si a sumei
de 3.637,30 lei cheltuieli de judecată.
Pârâta A.P.
Buzău a formulat întâmpinare, prin care, pe cale de excepție, a solicitat să se
constate prematuritatea introducerii cererii, autoritatea lucrului judecat,
prescripția dreptului la acțiune pentru suma de 11.434,48 lei și inadmisibilitatea
acțiunii. Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a numitelor B.G.C. și
O.L., fostele administratore ale asociației și a solicitat obligarea acestora
în solidar, alături de pârâtă la plata sumelor evocate, în baza art. 51 din
contract. De asemenea, pârâta a formulat cerere de suspendare a judecații
cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului penal nr. 6582/2006 al
Judecătoriei Buzău privitor la numitele B.G.C. și O.L.
Prin
sentința civilă nr. 2504 din 19 noiembrie 2007, Tribunalul Buzău a respins
excepția prematurității acțiunii și excepția autoritarii de lucru judecat,
invocate de parata și a admis in parte acțiunea, obligând pârâta la plata
sumelor de 47.789,65 lei contravaloarea prestărilor de servicii si 47.789,65
lei contravaloare penalitatea de întârziere, respingând cererea privind
obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a
pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, procesul verbal din 22
martie 2006 îndeplinește condițiile art. 720
1
alin. (1) și alin. (4)
cu privire la procedura concilierii directe, iar sentința nr. 2287 din 2003 se
referea la pretenții aferente perioadei 30 noiembrie 2002 - 30 iunie 2003, si
nu la perioada înscrisă în prezenta acțiune, nefiind autoritate de lucru
judecat.
Pe fondul
cauzei, instanța a reținut că, in baza contractului de prestări servicii nr. 17-03
din septembrie 2002, reclamanta a prestat servicii de furnizare a apei
potabile, colectare-epurare-evacuare a apelor reziduale si meteorice si
furnizare a energiei termice, facturile emise pentru perioada 30 aprilie 2005 -
31 decembrie 2005, in valoare de 47.789,65 lei nefiind achitate de pârâtă.
În ce
privește capătul de cerere referitor la penalitățile de întârziere, a reținut
instanța de fond faptul că, în baza art. 35 lit. b) din contractul menționat,
valoarea penalităților nu poate depăși cuantumul debitului.
Nemulțumite
de soluția primei instanțe, ambele părți au declarat apel.
Apelul
declarat de pârâtă împotriva sentinței mai sus menționate a fost respins, ca nefundat,
prin
decizia
nr. 51 din 14 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială
și de contencios administrativ și fiscal. Prin aceeași decizie a fost însă
admis apelul declarat de reclamanta R.A.M. BUZAU împotriva sentinței nr. 2504
din 19 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu
pârâta A.P., și intervenientul H.J., și în consecință, a fost schimbată în
parte sentința, în sensul că a fost admisă acțiunea în totalitate și obligată
pârâta la plata sumei de 71.464,83 lei penalități de întârziere pe perioada 31
iulie 2003
-31
decembrie 2005 și a sumei de 4.637,30 lei cheltuieli de judecata la fond. Au
fost m
enținute
restul dispozițiilor sentinței și a fost obligată apelanta-pârâta la plata
către apelanta-reclamantă a sumei de 705 lei cheltuieli de judecata in apei.
Pentru a
pronunța această soluție, instanța de apel avut în vedere că din considerentele
sentinței apelate rezulta faptul că, în temeiul dispozițiilor art. 35 lit. b)
din contractul încheiat între părți în septembrie 2002, instanța de fond a
limitat cuantumul penalităților de întârziere la cuantumul debitului, dispunând
obligarea pârâtei la plata, cu titlu de penalitatea de întârziere, a sumei de
47.789,65 lei.
Instanța
de apel a constatat faptul că, în mod eronat, instanța de fond a apreciat că
penalitățile de întârziere depășesc, ca valoare, cuantumul debitului, nefiind
avută in vedere perioada pentru care s-au solicitat aceste penalități. În acest
sens, din cuprinsul cererii de chemare în judecata rezultă faptul că reclamanta
a solicitat contravaloarea prestațiilor efectuate în perioada 30 aprilie 2005
- 31 decembrie 2005,
în timp ce penalitățile pretinse vizau o perioadă mult mai mare, respectiv 31
iulie 2003 - 31 decembrie 2005.
Astfel,
obligația pârâtei de plata a unor penalități în sumă de 71.464,83 lei pentru
perioada menționată este confirmată și de concluziile raportului de expertiză
contabilă întocmit în cauză de către expertul C.M., precum si de fișele
contabile depuse la dosar de către reclamantă.
Prin
urmare, instanța de apel a considerat că, în mod greșit, instanța de fond a
dispus obligarea pârâtei la plată, cu titlu de penalități de întârziere, a unei
sume egale cu debitul restant solicitat prin cererea de chemare în judecată,
penalitățile pretinse vizând o perioadă mult mai mare de timp și fiind corect
calculate.
Instanța
de apel, a găsit că fondat este și motivul referitor la respingerea cererii
reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, cunoscut
fiind faptul că, în temeiul dispozițiilor art. 43 C. com., pentru obligațiile
comerciale, debitorul este de drept în întârziere, nefiind necesară o
prealabilă punere în întârziere a acestuia. În aceste condiții, recunoașterea
debitului de către pârâte nu conduce la înlăturarea culpei sale procesuale,
aceasta fiind de drept în întârziere din momentul scadenței facturilor în
cauza, urmând a suporta contravaloarea cheltuielilor de judecată ocazionate de
prezentul proces, în cuantum de 4.637,30 lei (taxa judiciara de timbru, timbru
judiciar și onorariul expertului contabil).
Împotriva
acestei decizii pârâta a declarat recurs și, fără a indica expres vreunul din
motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., a solicitat admiterea apelului
pârâtei, respingerea apelului reclamantei, reducerea cuantumului penalităților
la suma de 2457,04 lei, scutirea de plata cheltuielilor de judecată, cu
obligarea intimatei la plata acestora.
În
motivarea recursului, recurenta reia întocmai apărările formulate în fața
instanței de apel, astfel cum acestea se regăsesc în înscrisul de la dosarul de
apel unde a și invocat ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.
proc. civ.
Recurenta
a criticat
faptul
că procedura concilierii directe nu a fost îndeplinită în condițiile art. 720
1
C. proc. civ., neputând constitui nicio recunoaștere a pretențiilor
reclamantei și nici un act de punere în întârziere. Procesul verbal încheiat nu
consfințește poziția finală a părților, fiind stabilită o dată ulterioară
pentru lămurirea situației de fapt și de drept.
Recurenta
pârâta precizează și faptul că, potrivit art. 5 lit. e), capitolul III din
contract, reclamanta avea obligația ca, după 120 de zile de la scadență pentru
achitarea debitelor, să întrerupă furnizarea serviciilor, astfel că nu putea să
perceapă penalități de întârziere pentru o perioadă mai mare de 120 de zile de
la scadență și solicită
,
în acest sens, reducerea cuantumului penalităților de întârziere la suma de
2457,04 lei aferentă perioadei 30 aprilie 2005 - 31 decembrie 2005.
Recursul
este nefondat și va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Motivul
de recurs referitor la neîndeplinirea procedurii concilierii directe cu
respectarea dispozițiilor art. 720
1
C. proc. civ., nu poate fi
reținut, la dosar fond fiind depuse atât convocarea în vederea concilierii, cât
și procesul verbal de conciliere încheiat la data de 22 martie 2006.
Nerespectarea termenului de 15 zile a fost înlăturată prin acceptarea, fără a
fi ridicată această obiecțiune, de către reprezentantul pârâtei, a discutării
situației debitelor, împrejurare confirmată de procesele verbale încheiate
ulterior.
Împrejurarea
că procesul verbal de conciliere nu consfințește o poziție finală a părților nu
este de natură a demonstra neîndeplinirea procedurii concilierii directe. În
toate cazurile în care una dintre părți se adresează instanței de judecată
procedura prealabilă menționată nu este finalizată favorabil ambelor părți.
Dacă s-ar întâmpla astfel, părțile ar rezolva diferendul amiabil și nu s-ar mai
ajunge la contenciosul comercial.
În ceea
ce privește încălcarea, de către reclamantă, a prevederilor art. 5 lit. e) din
contractul de prestări servicii, Înalta Curte constată că, prin acest articol,
părțile au convenit, în cazul unor debite restante mai mult de 120 de zile,
posibilitatea furnizorului de a emite facturi și de a încasa sumele restante
pentru fiecare proprietar în parte. De altfel, toate clauzele înscrise la art. 5
din contract instituie drepturi, și nu obligații în sarcina reclamantei
intimate.
Se
observă că, prin articolul menționat, părțile nu au stabilit în sarcina
reclamantei intimate o obligație de încetare a prestării serviciilor, ci doar o
posibilitate, lăsată la alegerea furnizorului, de a se îndrepta pentru
recuperarea sumelor restante direct împotriva proprietarilor restanțieri, și nu
a asociației de proprietari.
Similar,
dispozițiile art. 35 lit. c) din contract, invocate de recurentă, se referă la
posibilitatea și nu obligația furnizorului de a suspenda executarea
contractului prin debranșare. Prin urmare, alegerea între calcularea
penalităților de întârziere și suspendarea executării contractului aparține
reclamantei furnizoare, pârâta neputând impune acesteia adoptarea unei anumite
conduite pentru a fi absolvită de plata penalităților de întârziere aferente
debitelor restante.
Pentru
aceste considerente, Înalta Curte nu poate retine ca întemeiată susținerea
recurentei pârâte cu privire la cuantumul datorat al penalităților de 2457,04
lei, aferente perioadei 30 aprilie 2005 - 31 decembrie 2005.
Cât
privește susținerile recurentei privind modul de calcul al acestor penalități
de întârziere, Înalta Curte constată că acest mod de calcul a fost cenzurat de
către expertul contabil desemnat de către instanța de fond și nu poate fi
analizat ca și motiv de recurs, critica fiind una de netemeinicie, iar nu de
nelegalitate. În calea de atac a recursului nu se pot valorifica decât critici
de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Acestea din urmă nefiind cenzurabile
decât în fața instanței de apel.
Pentru
considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. proc.
civ., se va respinge recursul declarat de pârâta A.P. BUZĂU împotriva deciziei nr.
51 din 14 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială
și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de pârâta A.P. BUZĂU împotriva deciziei nr. 51 din 14 martie
2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ
și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședința publică, astăzi 03 decembrie 2008.