ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 580/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Contestatoarea P.G.I. a chemat în

judecată pe pârâta SC H. SA și a solicitat anularea deciziei prin care i-a fost

respinsă notificarea privind restituirea în natură a unui teren în suprafață de

7.500 mp situat în orașul Brezoi, punctul Golotreni, județul Vâlcea, conform

prevederilor Legii nr. 10/2001.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 790 din 16 septembrie 2004 a admis contestația, a

desființat decizia nr. 1326 din 16 octombrie 2002 emisă de pârâtă și prin care

a respins notificarea; a obligat SC H. SA să emită decizie prin care să dispună

restituirea în natură a terenului în suprafață de 5054 mp situat în localitatea

Brezoi, punctul Golotreni, județul Vâlcea astfel cum a fost identificat în

raportul de expertiză tehnică de către expertul F.R.

Instanța a reținut că s-a făcut

dovada de „persoană îndreptățită” de către contestatoare, că autorii acesteia

au avut în proprietate un teren în suprafață de 7500 mp ce a fost arendat unei

societăți comerciale naționalizată în anul 1948, ocazie cu care Statul a

preluat fără titlu și terenul deținut în arendă. Conform raportului de

expertiză pârâta deține numai o suprafață de 5054 mp teren care este liber de

orice construcție. În aceste condiții instanța a apreciat că terenul poate fi

restituit în natură.

Au fost înlăturate apărările pârâtei

privind incidența prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, a bunei credințe

la care se referă art. 46 din aceeași lege, și cele referitoare la împrejurarea

că același teren a fost expropriat în anii 1983-1984 de la Consiliul Local

Brezoi și trecerea lui în proprietatea unei întreprinderi de stat.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 1184 din 21 iunie 2005 a admis apelul declarat de

SC H. SA. A schimbat în tot sentința atacată și a respins ca nefondată

contestația.

Instanța a reținut că pârâta a

respins notificarea în condițiile în care contestatoarea nu a dus în termenul

prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare, termenul fiind

unul de decădere din dreptul de a mai depune acte. Mai mult dreptul de

proprietate asupra terenului în litigiu nu a fost pe deplin dovedit, deoarece a

fost depus numai contractul de arendare din 1911 nu și cel din 1941 de care se

face vorbire în notificare. Nu s-a făcut nici dovada naționalizării

întreprinderii ce luase terenul în arendă.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs contestatoarea, invocând motivele de casare prevăzute de art.

304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Se susține, în esență, de

contestatoare că a dovedit că autorii săi au fost proprietarii terenului

solicitat a fi restituit în natură și că pârâta deține o parte din acest teren;

raporturile juridice de arendare se plasează pe un plan secund față de obiectul

procesului; în anul 1948 au fost naționalizate toate întreprinderile fiind

nerelevant faptul că întreprinderea care arendase terenul nu se regăsește pe

lista depusă de pârâtă; din coroborarea probelor dosarului rezultă că terenul a

fost preluat de stat odată cu naționalizarea fabricii; terenul a fost preluat

fără titlu valabil de către stat, este deținut de pârâtă; actele doveditoare au

fost depuse atât la pârâtă cât și în fața instanței; prevederile art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile deoarece privatizarea asupra

acțiunilor nu reprezintă și o înstrăinare a bunurilor imobile.

Recursul se privește ca întemeiat.

Instanța de fond pe baza probelor

administrate a stabilit o situație de fapt în concordanță cu acestea și a făcut

o aplicare corectă a legii în domeniu (Legea nr. 10/2001).

Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001

imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 se restituie, de regulă, în natură.

Imobilul proprietatea autorilor

contestatoarei-recurente (teren în suprafață de 7500 mp) a fost preluat în mod

abuziv conform art. 2 din legea citată [lit. a)].

Parte din teren (5054 mp) este

deținut de pârâtă, se află în intravilanul orașului Brezoi și este liber,

astfel cum rezultă din raportul de expertiză. Nu există deci nici un impediment

dovedit pentru a se face aplicațiunea prevederilor art. 7 alin. (1) din legea

citată.

Contestatoarea s-a conformat

prevederilor art. 21 din lege și a notificat unitatea deținătoare adică pârâta

în termenul legal care este un termen de decădere. Termenul prevăzut de art. 22

din lege nu este un termen de decădere deoarece legea nu prevede soluțiuni de

natura celor prevăzute la alin. (5) al art. 21. Chiar dacă nu au fost depuse

toate actele doveditoare la unitatea notificată, împrejurare nedovedită,

acestea puteau fi depuse și în fața instanței, pentru motivul arătat.

Prevederile art. 8 din Legea nr.

10/2001 nu sunt incidente, regimul juridic al terenului nefiind reglementat de

legile fondului funciar. Terenul este intravilan, iar cererea formulată în

temeiul acelor legi nu a fost soluționată, fapt ce permite a se apela la legea

generală privind reparațiile preluărilor abuzive.

Faptul că astăzi unitatea pârâtă

este privatizată nu este de natură să ducă la neaplicarea Legii nr. 10/2001

dacă condițiile acesteia sunt îndeplinite, cum este cazul în speță. Mai mult nu

sunt aplicabile nici prevederile art. 18 din lege, imobilul în litigiu negăsindu-se

în vreuna din situațiile acolo arătate.

Transformarea unei întreprinderi de

stat în societate comercială (Legea nr. 15/1990) urmată de privatizarea

acesteia nu echivalează cu o înstrăinare a bunurilor imobile la care se referă

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Este nerelevant raportul juridic

privind arendarea terenului în litigiu, sau perioada arendei, existența sau

inexistența unui act de arendă din anul 1941. Din actul depus în fața instanței

de recurs (fila 33) rezultă naționalizarea terenului o dată cu fabrica de

cherestea. Oricum nu recurenta trebuie să facă dovada modului juridic cum

terenul a fost preluat la stat ci invers.

În consecință motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 este întemeiat, deoarece instanța de apel a făcut o

aplicare greșită a legii în materia dedusă judecății.

Față de cele ce preced, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi admis. Se va casa decizia atacată cu

consecința respingerii apelului pârâtei împotriva sentinței instanței de fond

care va fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta P.I. împotriva deciziei nr. 1184 din 21 iunie 2005 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și respinge

apelul declarat de pârâta SC H. SA împotriva sentinței nr. 790 din 16

septembrie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o

menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2006.