ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8522/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 804 din 12 iunie 2006, pronunțată în dosarul nr. 2844/2006, Tribunalului Teleorman, secția civilă, a admis cererea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte București împotriva pârâtei D.L.C., dispunând interzicerea dreptului pârâtei la liberă circulație în Franța și în țările cu care România are încheiate acorduri de readmisie, pe o perioadă de 6 luni, cu excepția statelor în care face dovada dreptului de intrare. Instanța a admis acțiunea în temeiul art. 52 și art. 55 din Legea nr. 248/2005. Sentința a rămas definitivă, prin anularea ca netimbrat a apelului formulat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 458/A din 11 iulie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 6664/2/2006.

Împotriva deciziei a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o ca fiind nelegală cu motivarea că este scutită de plata taxelor judiciare de timbru în conformitate cu art. 17 din Legea nr. 146/1997, dispoziție legală cu privire la care, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii, respingând excepția de neconstituționalitate. Recurenta mai arată că este instituție finanțată de la bugetul de stat, autoritate publică centrală, că cererile introduse de astfel de instituții „prezintă o strânsă legătură cu veniturile bugetare de stat, fiind vorba de realizarea unui interes public” (Decizia Curții Constituționale nr. 4/2003) și că acțiunea promovată împotriva pârâtei D.L.C.

vizează realizarea unui interes public. Recursul nu este fondat. Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru stabilește în art. 1 că: ”Acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești (...) sunt supuse taxelor judiciare de timbru (...)”. Prin art. 15-17 2 din actul normativ analizat legiuitorul a exceptat de la plata taxelor judiciare de timbru o serie de acțiuni și cereri, existând, de asemenea, legi speciale care, reglementând diverse materii, prevăd scutiri de taxe de timbru. În prezenta cauză, legea specială care a constituit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată nu derogă de la aplicarea art. 1, coroborat cu art. 3 din Legea nr. 146/1997.

De asemenea, art. 17 din Legea nr. 146/1997, invocat de recurentă, instituie scutirea de taxa judiciară pentru cererile și acțiunile inclusiv căile de atac formulate de instituțiile publice, numai în cazul în care „au ca obiect venituri publice”, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă neîndeplinind această cerință pentru a fi exceptată de la plata taxei judiciare de timbru, respectiv neavând ca obiect venituri publice. Cum, regula instituită de art. 1 din Legea nr. 146/1997 este cea a plății taxelor judiciare de timbru, excepțiile, fiind de strictă interpretare, se aplică doar în cazurile prevăzute de lege, neputând fi extinse, prin asimilare, și la alte situații decât cele expres reglementate.

Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei civile nr. 458/A din 11 iulie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2006.