ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1682/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1682/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 9 iulie 2001, reclamanții

D.C.G.I., D.V., H.M.D.G. și S.I.Ș. au chemat în judecată pe pârâții Spitalul

Rural Niculești și Direcția de Sănătate Publică Dâmbovița, solicitând

Tribunalului Dâmbovița obligarea pârâților la restituirea în natură, conform

Legii nr. 10/2001, a imobilului compus din teren în suprafață de 2,67 ha, 2

clădiri (secții medicale denumite „Interne” și „Pediatrie”) și diverse

construcții anexe.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că sunt moștenitorii defuncților dr. I.M. și A.M., care au cumpărat

imobilul (cu destinația de conac) prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 39878/1928, că imobilul a fost preluat de stat fără titlu

„după venirea comuniștilor”, în prezent are destinația de spital rural, iar la

notificările depuse conform Legii nr. 10/2001, pârâții chemați în judecată nu

au răspuns.

Tribunalul Dâmbovița, secția civilă,

prin sentința civilă nr. 3871 din 29 aprilie 2002, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Direcției de Sănătate Publică Dâmbovița și a

admis în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Rural Niculești,

pe care l-a obligat să restituie în natură reclamanților imobilele compuse din

două corpuri de clădire („Interne” și „Pediatrie”), precum și terenul aferent

în suprafață de 2,67 ha, astfel cum au fost identificate în expertiza și

schițele anexă întocmite de expert ing. A.D. în dosarul nr. 11024/2000 al

Judecătoriei Târgoviște, imobile situate în localitatea Movila, comuna Niculești,

județ Dâmbovița.

Având în vedere probatoriile

administrate în cauză, instanța a reținut că reclamanții au făcut dovada că

autorii lor au fost proprietarii imobilelor solicitate a le fi restituite,

preluate fără titlu, astfel că nu le sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, fiind îndreptățiți să primească în natură

imobilele, identificate prin expertiza întocmită în dosarul nr. 11024/2000 al

Judecătoriei Târgoviște.

A fost înlăturată apărarea

pârâtului, potrivit căreia nu are calitate de unitate deținătoare, prin

hotărârea Consiliului Local Niculești nr. 22/1999 imobilul a intrat în domeniul

public al comunei Niculești, cu motivarea că potrivit art. 6 din Legea nr.

213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ teritoriale bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, cu titlu valabil, situație ce nu regăsește în cauza de față, în

care imobilele au fost preluate fără titlu.

Apelul declarat împotriva sentinței

de către Spitalul Rural Niculești, prin care pârâtul a susținut că nu este

„deținător” al imobilului revendicat, proprietatea publică a comunei Niculești

conform Hotărârii nr. 22/1999 emisă de Consiliul Local al comunei Niculești în

baza Legii nr. 213/1998, și ca atare nu poate fi obligat să restituie un bun

proprietatea altuia, a fost respins ca nefondat, potrivit deciziei nr. 69 din

15 iulie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, în dosarul

nr. 4975/2002.

Instanța de apel a apreciat că

apelantul este persoana juridică în a cărei folosință se află imobilele

revendicate, iar potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001 notificarea se

adresează persoanei juridice deținătoare a imobilului.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelantul pârât Spitalul Rural Niculești.

În motivarea cererii de recurs,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost reiterată

excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată în fazele procesuale

anterioare în baza Hotărârii nr. 22/1999 a Consiliului Local Niculești prin

care imobilul în litigiu a fost trecut în domeniul public local. Recurentul

susține că această hotărâre administrativă nu este lipsită de eficiență

juridică, deoarece nu a fost anulată de către emitent și nici nu a fost

constatată nulitatea prin hotărâre judecătorească.

În recurs au fost depuse la dosar

H.G. nr. 867 din 16 august 2002 prin care imobilele în care își desfășoară

activitatea Spitalul Rural Niculești a fost trecut în domeniul public al

județului Dâmbovița și administrarea Consiliului județean Dâmbovița; Hot. nr.

23 din 25 august 2003 a Consiliului Local Niculești privind înființarea

Centrului de Asistență Medico-Social Niculești, instituție publică cu

personalitate juridică, prin reorganizarea Spitalului Rural Niculești, emisă în

baza O.G. nr. 70/2002; Hot. nr. 85 din 8 decembrie 2003 privind acordul

Consiliului județean Dâmbovița pentru trecerea din domeniul public al județului

Dâmbovița în domeniul public al localității Niculești a Spitalului Rural

Niculești (reorganizat în Centrul de Asistență Medico-Social Niculești).

În raport de actele administrative

menționate a fost inițial citat în cauză Consiliului județean Dâmbovița, cu

mențiunea de a preciza „dacă își însușește recursul declarat de Spitalul Rural

Niculești”, Consiliului județean comunicând instanței că nu își însușește

recursul declarat în cauză deoarece imobilul în litigiu a rămas inventariat în

domeniul public al comunei Niculești.

Prin încheiere interlocutorie,

pronunțată în condițiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ., Curtea a dispus

citarea în cauză în calitate de recurenți-pârâți a Centrului Medico-Social

Niculești (continuator al Spitalului Rural Niculești, a Consiliului Local

Niculești și a Primăriei comunei Niculești.

Recurentul Centrul Medico-Social

Niculești a depus în completarea motivului inițial de recurs precizări în

cuprinsul cărora a susținut nelegalitatea soluției de restituire în natură a

construcțiilor noi, edificate de recurent și a suprafețelor de teren aferente

acestora, a invocat prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au

fost modificate prin Legea nr. 247/2005, iar la termenul de dezbateri a depus

înscrisuri în raport cu care a susținut că reclamanții nu au calitate de

„persoane îndreptățite” în sensul Legii nr. 10/2001.

În condițiile în care, criticile

invocate peste termenul legal prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ.

vizează lipsa calității reclamanților de a pretinde măsurile reparatorii

reglementate de Legea nr. 10/2001 sau întinderea dreptului de proprietate

asupra imobilelor solicitate a fi restituite în natură, precum și incidența

Legii nr. 247/2005, act normativ de imediată aplicare, Curtea apreciază că

reprezintă motive de ordine publică [art. 306 alin. (2) C. proc. civ.].

Analizând actele și lucrările

dosarului, Curtea constată următoarele:

Motivul formulat de Spitalul Rural

Niculești, antecesorul Centrului Medico-Social Niculești, privind lipsa

calității procesuale pasive, de „unitate deținătoare” nu a mai fost susținut cu

ocazia dezbaterilor și nu este fondat.

Chiar dacă, la data promovării

cererii de chemare în judecată, față de Hotărârea nr. 22/1999 Consiliului Local

Niculești imobilul era atestat ca făcând parte din bunurile proprietatea

publică a localității, transmisiunile ulterioare, repetate, operate prin acte

administrative ce privesc atât titularul dreptului de administrare, precum și

reorganizarea Spitalului Rural Niculești în Centrului Medico-Social Niculești,

instituție publică cu personalitate juridică aflată, conform art. 1 din H.G.

nr. 412/2003 în subordinea autorităților administrației publice locale, exclud

incidența în cauză a motivului privind lipsa calității procesuale pasive.

Aceste transmisiuni intervenite în

cursul procesului, asociate cu introducerea în cauză în calitate de recurenți

pârâți a Consiliului Local Niculești și a Primăriei comunei Niculești, prin

primar, care și-au însușit această calitate (fila 142 dosar recurs), dispusă

prin încheierea interlocutorie, au generat o situație inedită din punct de

vedere procedural, respectiv introducerea în cauză, direct în recurs în

calitate de pârâtă și a altei persoane (unitatea administrativ teritorială)

decât cea chemată în judecată prin acțiunea introductivă.

Ineditul situației este însă

determinat și de impreciziunea actelor normative ale guvernului, în baza cărora

a fost înființat Centrul Medico-Social Niculești.

O.G. nr. 70/2002 privind

administrarea unităților sanitare publice de interes județean și local prevede

în art. 1 alin. (1) că terenurile și clădirile în care își desfășoară

activitatea unitățile sanitare de interes județean sau local fac parte din

domeniul public al unităților administrativ teritoriale și în administrarea,

după caz, a consiliilor județene sau a consiliilor locale.

H.G. nr. 412/2003 pentru aprobarea

Normelor privind organizarea, funcționarea și finanțarea unităților de

asistență medico-sociale prevede în art. 5 alin. (1) că bunurile (fără

distincție între bunurile imobile și cele mobile) „aflate în administrarea

unităților sanitare care se reorganizează trec în administrarea unităților de

asistență medico-sociale, conform protocolului de predare-primire încheiate

între acestea”, conferind astfel dreptul de administrare a bunurilor

proprietate publică ale unității administrativ teritoriale (inclusiv asupra

imobilelor) instituțiilor sanitare de interes public care au urmat procedura de

reorganizare reglementată prin aceste hotărâri de guvern.

Centrului Medico-Social Niculești a

fost înființat, prin reorganizarea Spitalului Rural Niculești, în baza art. 11

din O.G. nr. 70/2002, dar și a prevederilor H.G. nr. 412/2003 care îi conferă

nu doar un simplu drept de folosință asupra bunurilor afectate funcționării

sale ci chiar dreptul de administrare.

Or, în accepțiunea Legii nr. 10/2001

sintagma de „unitate deținătoare” desemnează și entitatea cu personalitate

juridică care administrează bunurile imobile proprietate publică a statului sau

a unităților administrativ-teritoriale.

Impreciziunea și imprevizibilitatea

actelor normative menționate justifică în prezenta cauză aprecierea că au

calitate de „unitate deținătoare” atât Centrul Medico-Social Niculești, cât și

unitatea administrativ teritorială (denumită în mod uzual, dar și în cuprinsul

Legii speciale de reparație, art. 20 alin. (3) din Lege „primărie”).

La termenul de dezbateri, recurentul

a invocat lipsa calității reclamanților de „persoane îndreptățite”, respectiv

lipsa calității procesuale active de a pretinde restituirea imobilului.

În susținerea motivului de ordine

publică, a depus contractul de schimb autentificat sub nr. 1924/1941 intervenit

între Primăria comunei Vulpești, județul Ilfov și bunicii reclamanților (I. și

A.M.) cu privire la două suprafețe de teren (7489 mp terenul oferit la schimb

de primărie și 7493 mp terenul familiei M.) în scopul (art. 4 alin. 2 din

contract) ca pe terenul primit A. și I.M. „să construiască un așezământ de

binefacere, care să cuprindă o cantină școlară, un dispensar, o baie populară

și dacă mijloacele vor permite, un mic orfelinat de copii)”.

De asemenea, a fost depus contractul

autentificat sub nr. 1166/1945, „act de comodat”, prin care moștenitoarele

defunctului I.M. au dat în folosință Ministerului Sănătății și Ocrotirilor

Sociale, pe durată de 29 de ani începând de la 23 aprilie 1943, cu titlu

gratuit, imobilul construcție, a cărui compunere este consemnată în cuprinsul

contractului, edificat pe terenul primit în cadrul schimbului imobiliar

efectuat în anul 1941, instituindu-se și anumite condiții legate de menținerea

caracterului de utilitate publică, denumirea așezământului șa.

Prin concluziile scrise formulate de

intimatul reclamant S.I.Ș., acesta nu a contestat că, în realitate titlurile

care atestă dreptul de proprietate al autorilor asupra imobilului solicitat în

procedura Legii nr. 10/2001, sunt cele depuse de recurent la termenul de

dezbateri (contractul de schimb și cel de comadat) și nu titlurile invocate

inițial prin notificare și care au fost avute în vedere de instanțele

anterioare.

Susținerea recurentului, în sensul

că actul juridic autentificat sub nr. 1166/1945, contrar denumirii, act de comodat,

prin clauzele pe care le cuprinde relevă voința comodanților de a dona

comunității așezământul medico-social, nu este întemeiată.

Contractul de donație, reprezentând

o liberalitate, dacă nu există certitudinea că părțile au convenit o

liberalitate, un transfer de proprietate cu titlu gratuit, nu pot fi aplicabile

regulile prevăzute pentru liberalități care, fiind excepționale, sunt supuse

unei interpretări restrictive.

Potrivit art. 979 C. civ. termenii susceptibili

de două înțelesuri se interpretează în înțelesul ce se potrivește mai mult cu

natura contractului iar, conform art. 983 C. civ., când există îndoială, convenția

se interpretează în favoarea celui ce se obligă.

Or, în prezenta cauză, actul juridic

nu numai că este expres denumit „act de comodat” dar cuprinde și clauze

specifice (art. 1560 C. civ.) acestui tip de contract, respectiv perioada de

timp pentru care s-a convenit între părțile contractante remiterea spre

folosință gratuită a imobilului, clauzele la care face referire recurentul

nepermițând, având în vedere regulile de interpretare menționate, aprecierea că

natura juridică a convenției este aceea a unui contract de donație.

În consecință, intimații reclamanți

sunt persoane îndreptățite, în calitate de moștenitori ai proprietarilor

deposedați abuziv prin nerestituirea imobilului la expirarea termenului

prevăzut în contractul de comodat, discutabilă fiind întinderea și felul

măsurilor reparatorii ce li se cuvin a fi acordate în temeiul legii speciale de

reparație.

În condițiile în care în cuprinsul

contractului de comodat se compune dintr-un singur corp de clădire alcătuit

„dintr-un total de 22 camere (…)”, se impune suplimentarea probatoriului,

efectuarea unei expertize de specialitate pentru identificarea și

individualizarea clădirii proprietatea autorilor reclamanților, în raport de

titlurile de proprietate depuse în cadrul probei cu înscrisuri (art. 305 C.

proc. civ.) în etapa procesuală a recursului, în limitele căreia se justifică

restituirea în natură conform prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 astfel

cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 și a art. 10 din

același act normativ.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) și a dispozițiilor art. 314 C. proc.

civ., Curtea urmează să admită recursul, să caseze decizia atacată și să

trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

Spitalul Rural Niculești, continuat de Centrul de Asistență Medico-Social

Niculești, Consiliul local Niculești și Primăria Comunei Niculești împotriva

deciziei nr. 69 din 15 iulie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare

la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie

2007.