ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3852/2010

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel formulat de toți apelanții cu privire la constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Prin acest motiv de apel s-a contestat argumentul pentru care prima instanță a constatat nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acela că documentația depusă în vederea obținerii acestui act este incompletă, deoarece nu cuprinde actul primar de proprietate al statului. Instanța de apel reține că nu are nici un fel de relevanță juridică faptul dacă documentația trebuia să cuprindă sau nu titlul de proprietate al statului și cu toate acestea nu primește motivul de apel formulat în acest sens de toți pârâții. Mai mult, instanța de apel invocă o serie de argumente pe care nu le-a susținut nici una dintre părți cu privire la aspectul în discuție. În schimb, nu se pronunță cu privire la susținerile din apel în sensul că motivul de nulitate nu a fost invocat de reclamanți în concret și nici nu s-a făcut dovada că acesta a existat în momentul emiterii actului a cărui nulitate s-a solicitat.

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestui text legal, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în speță, deoarece regimul juridic al imobilului litigios este reglementat de Legea nr. 18/1991. Sub acest aspect nu are relevanță dacă terenul este situat în intravilan sau extravilan, relevant fiind că imobilele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 83/1949 și a Legii nr. 87/1945 cad sub incidența Legii nr. 18/1991, conform art. 39 din această lege. II. Recurenta-pârâtă SC L. SRL a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici: 1. Prin confirmarea soluției fondului de restituire în natură și a suprafeței de teren aferente celor două blocuri de locuințe dobândite de SC L. SRL prin act de adjudecare de la B.I.R., în favoarea căreia fuseseră ipotecate de SC A. SA, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea în natură numai a terenurilor libere, nu și a celor ocupate cu construcții noi, autorizate sau afectate de amenajări de utilitate publică. Cele două blocuri de locuințe adjudecate de SC L. SRL au fost edificate de pârâta SC A. SA, astfel că potrivit art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, suprafața de teren aferentă lor nu putea fi restituită în natură, ci numai prin echivalent. 2. Instanța de apel nu a motivat de ce a respins apelul pârâtei SC L., încălcând astfel dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în pronunțarea soluției. Dacă s-ar fi analizat cu atenție cauza, s-ar fi observat că o parte din terenul revendicat de reclamanți este ocupat de cele două blocuri cumpărate de SC L. și de utilitățile aferente acestora - conducte de canalizare și alimentare cu apă, astfel că respectivul teren nu putea fi restituit în natură. În consecință, recurenta-pârâtă a solicitat modificarea în parte a hotărârilor de fond și apel, în sensul omologării variantei 2 din raportul de expertiză D.M., care rezolvă în mod echitabil cererile tuturor părților. III. Recurentul-pârât Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a invocat motivele de casare și modificare prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii referitoare la faptul că prima instanță a respins excepția prematurității acțiunii fără a oferi o motivare a acestei soluții. 2. Instanța de apel a reținut în mod greșit nevalabilitatea titlului statului, în condițiile în care nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens. Aprecierea în sensul nevalabilității titlului statului este greșită, deoarece nu s-a dovedit în mod cert, pe bază de probe, faptul că antecesorii reclamanților făceau parte dintr-o categorie exceptată de la măsura preluării, spre a se putea reține aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Soluția de respingere a excepției de necompetență materială a tribunalului pe capătul de cerere în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost confirmată greșit în apel cu motivarea că, în raport de dispozițiile art. 17 C. proc. civ., operează o prorogare legală de competență materială în favoarea tribunalului, secția civilă. Prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat o competență materială specială în favoarea secției civile a tribunalului numai pentru contestația formulată de persoana îndreptățită împotriva deciziilor/dispozițiilor emise de unitatea deținătoare, nu și pentru acțiunile în anularea actelor de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad în sfera de reglementare a acestei legi și, cu atât mai puțin, pentru acțiunile în constatarea nulității unui act administrativ. Pentru aceste din urmă acțiuni, normele de competență au caracter absolut, ceea ce făcea inoperantă în speță prorogarea de competență prevăzută de art. 17 C. proc. civ. Dacă se va trece peste această critică, recurentul a solicitat să se constate că, față de dispozițiile legii speciale a contenciosului administrativ, capătul de cerere în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este inadmisibil, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii și pentru tardivitate.

În hotărârea de fond nu se arată, în concret, partea obligată la retrocedare, așa încât instanța de apel a respins greșit critica formulată pe acest aspect, validând o hotărâre ce nu poate fi pusă în executare în lipsa mențiunilor privind partea obligată.

Având în vedere că reclamanții au învestit instanța cu mai multe capete de cerere, aprecierea instanței de apel potrivit căreia M.A.D.R. are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece este emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu este justificată. Într-adevăr, M.A.D.R. are calitate procesuală pasivă numai pe capătul de cerere în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu și pe celelalte două capete de cerere, așa încât se impunea ca instanța de fond să menționeze în dispozitivul hotărârii că M.A.D.R. nu are calitate procesuală pasivă față de capetele 2 și 3 de cerere, deoarece nu este emitentul deciziei atacate și nici unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a menținut în mod nelegal soluția fondului de constatare a nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Prin emiterea acestui certificat s-a recunoscut un drept de proprietate în favoarea deținătorului terenului, potrivit Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 și Normelor metodologice de aplicare a acesteia. Având în vedere temeiul în baza căruia a fost emis, pentru constatarea nulității actului instanța avea obligația să-i verifice legalitatea prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la data emiterii. Potrivit dispozițiilor art. 1 coroborate cu cele ale art. 5 din H.G. nr. 834/1991 și cele ale Criteriilor nr. 2665/1992, M.A.D.R. este ministerul de resort care răspunde de organizarea acțiunilor de stabilire și evaluare a terenurilor, având competența de a emite certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru societățile comerciale din profilul său de activitate. Drept urmare, M.A.D.R. a emis certificatul în litigiu în condițiile și cu respectarea prevederilor art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 15/1990 și a celor anterior menționate. Principala condiție, din punct de vedere legal, pentru emiterea certificatului de atestare este aceea ca terenul să se afle în patrimoniul societății comerciale, condiție îndeplinită în speță. În consecință, certificatul atacat nu a fost emis prin fraudă la lege, M.A.D.R. nefolosind o dispoziție legală în scopul de a eluda o alta. În condițiile în care nu s-a invocat niciun motiv de nulitate și nu s-a dovedit că certificatul atacat a fost emis cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, soluția de constatare a nulității lui, pronunțată în cauză, este nelegală.

Instanța de apel a obligat în mod nelegal M.A.D.R. la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu s-a dovedit culpa acestei părți în emiterea actului anulat. Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul pârâtei SC A. SA: 1. Motivul de recurs vizând nepronunțarea instanței de apel asupra motivului comun tuturor apelurilor exercitate în cauză, cel relativ la constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate, este neîntemeiat. Din verificarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel a analizat cu prioritate motivul comun tuturor apelurilor, reținând că acesta este nefondat, cu motivarea că ceea ce are relevanță în aprecierea valabilității certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu este faptul dacă la emiterea acestui act documentația conținea sau nu titlul de proprietate al statului asupra bunurilor la care el se referă, ci acela că statul nu a dobândit niciodată, în mod legal, dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate, astfel că nu le putea înstrăina în mod valabil, orice înstrăinare ulterioară fiind lovită de nulitate absolută. În realitate, nemulțumirea recurenților este legată de modul de soluționare a motivului de apel în discuție, dar nici criticile formulate pe acest aspect nu sunt întemeiate. Împrejurarea că instanța de apel a considerat irelevant argumentul reținut la fond pentru admiterea cererii în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acela că documentația ce a stat la baza emiterii respectivului certificat nu cuprinde actul primar de proprietate al statului, însușindu-și practic punctul de vedere exprimat în apelurile pârâților, nu era de natură să conducă la admiterea apelurilor. Și aceasta pentru că instanța de apel, suplinind motivarea fondului, a reținut că motivul de nulitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate rezidă în nevalabilitatea titlului statului asupra terenurilor revendicate incluse certificatul atacat, motiv care, contrar celor susținute de recurentă, a fost invocat de reclamanți ca temei al cererii lor, conform precizării de la dosar. Prin urmare, nu se poate imputa instanței de apel nici faptul că și-ar fi întemeiat soluția pe argumente neinvocate de părți, respectiv că motivul de nulitate reținut nu ar fi fost invocat de reclamanți. Cât privește dovada acestui motiv, și anume nevalabilitatea titlului statului, ea reprezintă o chestiune de fapt definitiv stabilită, pe bază de probe, în etapele procesuale anterioare, și care astfel nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite cenzurarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. 2. Nici motivul de recurs vizând pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este întemeiat. Astfel, este adevărat că textul legal menționat exceptează de la aplicarea Legii nr. 10/2001 terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar - Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, numai că imobilul litigios nu face obiectul de reglementare al legilor fondului funciar. Conform situației de fapt definitiv stabilite de instanțele anterioare, imobilul litigios este situat în intravilan și este compus din conacul și terenul aferent acestuia, preluate de la autoarea reclamanților în baza Decretului nr. 83/1949. Regimul juridic al acestui bun nu cade, însă, sub incidența art. 39 din Legea nr. 18/1991, cum greșit pretinde recurenta. Art. 39 din Legea nr. 18/1991 reglementează reconstituirea dreptului de proprietate exclusiv pentru terenurile agricole trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, pe când terenul litigios nu este teren agricol, ci teren intravilan aferent construcției. Pe de altă parte, textul art. 31 din Legea nr. 1/2000, care permitea restituirea în baza acestei legi a construcțiilor de orice fel aparținând exploatațiilor agricole care au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 102/2001. O atare soluție legislativă are ca temei tocmai ideea că, în cazul reglementat de acest text, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001. Rezultă, așadar, că imobilul litigios nu face parte din categoriile de imobile exceptate de la aplicarea Legii nr. 10/2001 prin art. 8 alin. (1). Față de considerentele prezentate, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei SC A. SA este nefondat și îl va respinge în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. II. Cu privire la recursul pârâtei SC L. SRL: 1. Motivul de recurs vizând pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 nu este întemeiat. Suprafața de teren pentru care recurenta-pârâtă SC L. SRL invocă restituirea în natură cu încălcarea art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 este cea ocupată de cele două blocuri de locuințe, dobândite de ea prin act de adjudecare de la Banca Internațională a Religiilor - Sucursala Târgoviște, creditoare ipotecară a unității deținătoare a imobilului litigios, SC A. SA. Este vorba despre suprafața de teren de 4.295 mp, conform precizării făcute în scris de recurentă la solicitarea instanței de recurs, aflată la fila 92 dosar recurs. Expertiza D.M., la care recurenta face trimitere pentru identificarea suprafeței de teren de 4.295 mp, a stabilit că această suprafață face parte din proprietatea revendicată de reclamanți și că în prezent ea este aferentă blocurilor achiziționate de SC L. SRL de la B.I.R. Situația actuală a terenului de 4.295 mp, aceea de teren ocupat cu construcții, nu împiedică, însă, restituirea lui în natură din perspectiva dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, cum greșit pretinde recurenta. Aceasta deoarece, prin dispozițiile legale enunțate sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile ocupate cu construcții noi, cu condiția ca acestea să fie autorizate, condiție neîndeplinită în speță. Astfel, la dosar nu există o autorizație de construire privind cele două construcții dobândite de recurentă, despre care aceasta pretinde că au fost edificate de unitatea deținătoare a terenului revendicat, respectiv de SC A. SA, situație în care restituirea în natură a terenului aferent acestora nu încalcă dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Indiferent dacă pe terenul de 4.295 mp există sau nu utilitățile pretinse de recurentă, respectiv conducte de canalizare și alimentare cu apă aferente celor 2 construcții, cât timp acestea din urmă nu sunt autorizate, întregul teren aferent lor este supus restituirii în natură, astfel cum rezultă din interpretarea per a contraria a dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. În contextul arătat, soluția de restituire în natură către reclamanți și a terenului aferent celor două construcții dobândite de recurentă, pronunțată la fond și menținută în apel, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a legii, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Recurenta a criticat hotărârea instanței de apel și pentru că aceasta n-ar cuprinde motivele pe care se sprijină soluția de respingere a apelului său. Sub acest aspect, este de observat că în apelul pârâtei SC L. SRL s-au invocat două motive de nelegalitate, unul relativ la soluția de constatare a nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele pârâtei SC A. SA, iar celălalt la soluția de restituire în natură a suprafeței de teren de 4.295 mp, pe care sunt amplasate cele două blocuri de locuit dobândite de ea prin act de adjudecare de la B.I.R. Din considerentele deciziei recurate rezultă că numai primul motiv de apel, comun tuturor apelurilor exercitate în cauză, a fost analizat de instanță, nu și cel de-al doilea. Nemotivarea soluției prin raportare și la motivul vizând legalitatea restituirii în natură a suprafeței de 4.295 mp nu justifică, însă, modificarea deciziei recurate în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care soluția de restituire în natură a suprafeței de 4.295 mp este legală, potrivit argumentelor prezentate în cadrul analizei primului motiv de recurs, care suplinesc motivarea instanței de apel. Pe cale de consecință, recursul formulat de pârâta SC L. SRL urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 3. Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale: 1. Susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii din apelul său vizând nemotivarea de către prima instanță a soluției de respingere a excepției prematurității acțiunii este reală. O atare omisiune nu este, însă, de natură a conduce la modificarea soluției pronunțate în cauză, care, fiind corectă, se impune a fi menținută pentru argumentele ce se vor arăta în continuare, în suplinirea motivării instanțelor anterioare. Excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtul M.A.D.R. pe ideea că reclamanții nu au urmat procedura prealabilă obligatorie a Legii nr. 10/2001, a fost respinsă de prima instanță. Soluția este corectă, deoarece promovarea acțiunii deduse judecății s-a făcut după epuizarea procedurii prealabile a Legii nr. 10/2001, decizia contestată în prezenta cauză, respectiv Decizia nr. 752 din 25 octombrie 2001, fiind emisă de pârâta SC A. SA în soluționarea notificării de restituire formulată de reclamanți cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001. 2. Critica vizând greșita stabilire a nevalabilității titlului statului aduce în discuție modul de apreciere a probelor de către instanța de apel, în condițiile în care recurentul a invocat în susținerea ei că nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens, respectiv nu s-a dovedit exceptarea autorilor reclamanților de la măsura preluării. Or, o atare critică nu poate fi analizată în recurs, deoarece nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie în prezent motiv de recurs, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. 3. Critica vizând necompetența instanțelor civile în soluționarea cererii în constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu poate fi primită, în condițiile în care chestiunea instanței competente pe această cerere a fost tranșată în mod irevocabil prin decizia de casare pronunțată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei, fapt corect reținut și de instanța de apel. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanței de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului asupra problemelor de drept dezlegate, așa încât, în rejudecarea cauzei, în mod corect instanța de trimitere, respectiv tribunalul, secția civilă, a procedat la judecarea cererii în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, conformându-se astfel Deciziei de casare nr. 4090 din 18 mai 2005 a Înaltei Curți, prin care s-a stabilit în favoarea sa competența materială de soluționare și a acestei cereri, în virtutea dispozițiilor art. 17 C. proc. civ. În justificarea competenței de primă instanță a tribunalului, secția civilă în soluționarea cererii în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Înalta Curte a reținut că reclamanții au formulat acțiunea în cadrul procesual al Legii nr. 10/2001, urmărind, în principal, restituirea în natură a imobilului pentru care, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obține, pe cale de judecată, desființarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului de la stat către societatea pârâtă, respectiv că cererea în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate se încadrează în dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, vizând desființarea unui act juridic prin care o autoritate de stat a înstrăinat imobilul sau o parte din el societății pârâte. În aceste condiții, deși certificatul atacat este un act emis de un organ al administrației de stat, nu este vorba despre nesocotirea unor norme de competență materială prin care se realizează o delimitare de atribuții pe linie verticală între instanțele judecătorești, intervenind o prorogare de competență, potrivit art. 17 C. proc. civ., ceea ce are drept consecință faptul că aceeași instanță este competentă să soluționeze atât cererea având ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cât și capetele de cerere vizând anularea deciziei emisă de persoana notificată și restituirea în natură a nemișcătorului. În plus, Înalta Curte a reținut că datorită specificului legii contenciosului administrativ, recurgerea la procedura administrativă prevăzută de această lege ar lipsi de finalitate Legea nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind aplicabilă raportului juridic dedus judecății. Rezultă că instanța de recurs a stabilit și cadrul în care instanța de trimitere va judeca cererea în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectiv cel al Legii nr. 10/2001, iar nu al Legii contenciosului administrativ, or față de această dezlegare obligatorie a instanței de recurs, excepțiile inadmisibilității și tardivității cererii în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, invocate în prezentul recurs, nu pot fi primite, fiind susținute în raport de o lege inaplicabilă raportului juridic dedus judecății, și anume legea contenciosului administrativ. 4. Contrar susținerilor din recurs, instanța de apel a reținut corect că în dispozitivul hotărârii de fond este individualizată partea obligată la restituire, respectiv parata SC A. Cornățelu SA. Astfel, în paragraful 4 al dispozitivului hotărârii de fond se menționează: "Anulează Decizia nr. 752 din 25 octombrie 2001 emisă de pârâta SC A. Cornățelu SA și dispune obligarea acesteia la restituirea în natură (...)". Aceste dispoziții ale instanței de fond sunt, deci, neechivoce în sensul că partea obligată la restituire este pârâta SC A. Cornățelu SA, așa încât criticile formulate pe acest aspect în recurs sunt neîntemeiate. 5. Nici criticile privind greșita dezlegare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.D.R. nu sunt întemeiate. În acest sens, este de observat că pârâtul M.A.D.R. a fost chemat în judecată numai pe capătul de cerere în constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate al cărui emitent este, așa încât verificarea calității procesuale pasive în cauză a acestui pârât nu se putea face decât prin raportare la acest capăt de cerere, iar nu și la celelalte capete de cerere, opuse altor pârâți. De aceea, în mod corect instanțele anterioare și-au motivat soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.D.R. exclusiv prin raportare la capătul de cerere în constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate (soluție necontestată în recurs), fiind greșită susținerea recurentului în sensul că această excepție trebuia admisă pe capetele de cerere 2 și 3, având ca obiect constatarea nulității Deciziei nr. 752 din 25 octombrie 2001, emisă de pârâta SC A. Cornățelu SA în soluționarea notificării reclamanților, respectiv obligarea acestei pârâte la restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de stat, solicitat prin notificare. 6. Motivul de recurs formulat pe aspectul nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate este neîntemeiat. Astfel, este adevărat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1 coroborate cu cele ale art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991, pârâtul M.A.D.R. avea competența emiterii certificatului atacat, numai că, în speță, nulitatea acestui act nu a fost constatată pe motiv de necompetență a emitentului, așa încât criticile formulate în acest sens sunt lipsite de pertinență. De asemenea, nulitatea certificatului atacat nu a fost constată nici pentru fraudă la lege, așa încât nici criticile formulate pe acest aspect nu sunt pertinente. Nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de pârâtul M.A.D.R. în favoarea pârâtei SC A. Cornățelu SA a fost justificată de instanța de apel pe nevalabilitatea titlului statului asupra terenului preluat de la autoarea reclamanților, inclus în actul atacat. Contrar susținerilor recurentului, lipsa titlului statului a fost invocată expres de reclamanți ca temei al cererii lor în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate atacat, conform precizării de la dosar, iar acest motiv avea relevanță în aprecierea valabilității actului atacat din perspectiva principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are (nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet), principiu a cărui aplicare a fost corect făcută de către instanța de apel atunci când a confirmat hotărârea fondului pe aspectul constatării nulității parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate. În acest sens, este de observat că pârâta SC A. Cornățelu SA, fostă unitate economică de stat, reorganizată ca societate comercială în baza Legii nr. 15/1990, a dobândit terenul litigios de la stat. Or, în speță, a fost definitiv stabilită nevalabilitatea titlului statului asupra terenului litigios, astfel că în virtutea principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are, statul nu a putut transmite, în mod valabil, terenul litigios în patrimoniul societății pârâte. Nevalabilitatea acestei transmisiuni echivalează, din punct de vedere juridic, cu inexistența terenului litigios în patrimoniul societății pârâte și, implicit, cu neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, situație față de care soluția de constatare a nulității acestui act, în limita dreptului recunoscut reclamanților, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale și principiilor de drept enunțate. 7. În fine, nici critica privind greșita obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată în apel nu este întemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La baza obligației de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, dedusă din expresia "partea care cade în pretenții", cuprinsă în dispozițiile sus-menționate. A cădea în pretenții, deci a fi în culpă procesuală, înseamnă a pierde procesul, fiind în această situație și pârâtul M.A.D.R., al cărui apel a fost respins ca nefondat. În atare condiții, dispunând obligarea apelantului-pârât M.A.D.R. la plata cheltuielilor de judecată către intimații-reclamanți, instanța de apel a pronunțat o soluție cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte urmează a reține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate de pârâtul M.A.D.R. și fără încălcarea competenței altei instanțe. În consecință, nefiind îndeplinite condițiile cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și 3 C. proc. civ., în care se încadrează criticile din recursul pârâtului M.A.D.R. (pct. 8 al art. 304 fiind indicat numai formal, câtă vreme nu a fost dezvoltată nicio critică care să se subsumeze ipotezei pe care el o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, iar nu a înscrisurilor probatorii administrate), Înalta Curte va respinge recursul acestei părți, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.