ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3852/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3852/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra
recursurilor civile de față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, la data de 29 noiembrie 2001,
reclamanții P.T., P.D.B., P.V.C. și J.H.A. au chemat în judecată pe pârâta SC
A. SA Cornățelu, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra
terenurilor seria aaa nr. 000 emis în favoarea pârâtei de Ministerul
Agriculturii și Alimentației; anularea Deciziei nr. 752 din 25 octombrie 2001,
prin care pârâta le-a respins cererea de restituire în natură a imobilului
compus din clădiri (conac și clădiri anexe) și teren în suprafață de 6,63 ha,
situat în comuna Contești, sat Bălteni, județul Dâmbovița; obligarea pârâtei la
restituirea în natură a imobilului preluat abuziv în proprietatea statului.
Cadrul procesual, din
punctul de vedere al părților, a fost extins ulterior, prin chemarea în
judecată, ca pârâți, a Băncii Internaționale a Religiilor - Sucursala
Târgoviște, prin lichidator judiciar SC R.V.A. SA București, în calitate de
beneficiară a ipotecii constituite de pârâta inițială asupra imobilului
litigios, a SC L. SRL, în calitate de dobânditoare de la BIR a unei părți din
imobilul litigios, precum și a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale,
în calitate de emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate
atacat.
Prin Sentința nr. 312
din 03 aprilie 2002, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a admis excepția
necompetenței materiale, invocată de pârâta SC A. SA cu privire la capătul de
cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate,
pe care l-a disjuns, declinându-și competența în favoarea Curții de Apel
Ploiești. Prin aceeași sentință s-au respins celelalte două capete de cerere
ale acțiunii.
Curtea de Apel
Ploiești, secția civilă, prin Decizia nr. 68 din 11 iulie 2002, a respins, ca
nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței sus-menționate.
Decizia curții de
apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți.
Prin Decizia nr. 4090
din 18 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de
proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată și sentința
de fond și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.
Pentru a decide
astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:
Reclamanții au
învestit instanța de fond cu soluționarea unei acțiuni având un obiect complex,
privind constatarea nulității unui certificat de atestare a dreptului de
proprietate, anularea deciziei de refuz a restituirii în natură a
nemișcătorului și, pe cale de consecință, predarea bunului către reclamanți.
Cel puțin pentru ultimele două capete de cerere, competența materială aparținea
tribunalului, ca instanță de fond și secției civile a curții de apel, în calea
de atac.
De observat, însă, că
reclamanții au formulat acțiunea în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile
Legii nr. 10/2001, urmărind, în principal, restituirea în natură a imobilului
pentru care, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obține desființarea
actului juridic de înstrăinare a imobilului de la stat către societatea pârâtă.
Întrucât, în speță,
instanța a fost învestită cu soluționarea unei cereri complexe, întemeiată pe
dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, competența materială aparține
tribunalului, ca instanță de fond, și curții de apel, în calea de atac, pentru
că, așa cum s-a arătat deja, reclamanții au formulat acțiunea în cadrul
procesual prevăzut de Legea nr. 10/2001 și cum urmăresc restituirea în natură a
nemișcătorului, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obține, pe cale
judecătorească, desființarea actului prin care o autoritate de stat a
înstrăinat imobilul sau o parte din el societății pârâte.
Deși certificatul de
atestare a dreptului de proprietate este un act emis de un organ central al
administrației de stat, nu este vorba despre nesocotirea unor norme de
competență materială prin care se realizează o delimitare de atribuții pe linie
verticală între instanțele judecătorești, intervenind o prorogare de competență,
potrivit art. 17 C. proc. civ., în virtutea căreia aceeași instanță este
competentă să soluționeze atât cererea având ca obiect nulitatea certificatului
de atestare a dreptului de proprietate, cât și capetele de cerere vizând
anularea deciziei emisă de persoana notificată și restituirea în natură a
nemișcătorului.
Datorită specificului
legii contenciosului administrativ, recurgerea la procedura administrativă
prevăzută de această lege ar lipsi de finalitate Legea nr. 10/2001, fiind
înlăturate rațiunea și spiritul ei, de reparațiune, de restituire a imobilelor,
în măsura în care cerințele acesteia, inclusiv în ceea ce privește
valabilitatea actelor juridice încheiate în cadrul procesului de privatizare,
ar fi întrunite.
Pe cale de
consecință, se impune reluarea judecății de către tribunal pe toate capetele de
cerere ale acțiunii.
În fond după casare,
Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a pronunțat Sentința nr. 964 din 18
octombrie 2007, prin care a dispus următoarele:
A respins excepția
necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea capătului de cerere
privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de
proprietate, excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la
celelalte capete de cerere, precum și excepția prematurității cererii, excepții
invocate de pârâta Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.
A admis cererea
formulată de reclamanți împotriva pârâților SC A. Cornățelu SA, prin lichidator
judiciar SC E. SA, BIR - Sucursala Târgoviște prin lichidator judiciar SC M.S.
SA, SC L. SRL și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale,
astfel cum a fost precizată la termenul din 11 octombrie 2007.
A constatat nulitatea
absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate
asupra terenurilor seria aaa, eliberat de Ministerul Agriculturii la data de 29
martie 1994.
A anulat Decizia nr.
752 din 25 octombrie 2001 emisă de pârâta SC A. Cornățelu SA, pe care a
obligat-o la restituirea în natură a imobilelor compuse din suprafața de 34.957
mp teren (varianta 4 a raportului de expertiză întocmit de expert D.M.) și a
celor două construcții aflate pe această suprafață de teren, astfel cum au fost
identificate de către expertul P.l.D. în raportul de expertiză, respectiv o
construcție din zid, parter și etaj, în care a funcționat sediul Fermei B. (C.)
și o construcție din 9 camere, 3 săli și 2 polate pe picioare din beton,
situate în comuna Contești, sat Bălteni, județul Dâmbovița.
A constatat că
reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii prin
echivalent pentru restul construcțiilor, în prezent demolate și identificate de
expertul constructor P.l.D. în expertiză, respectiv un patul de șipcă pentru
porumb de 50/3, un fânar cu stâlpi de lemn, acoperit cu țiglă de 30/5 ml, un
grajd cu 8 boxe și o cămară de locuit, un grajd cu 2 despărțituri și 2 camere
de locuit, un coteț pentru păsări din vârghii cu doc din plasă 5/6 m, în
interior 2 cotețe de pui, una remiză pentru mașini din scândură învelită cu
tablă 0/4 m, una remiză pentru mașini din scândură cu 3 încăperi 8/4 m, una
bucătărie de vară din vălătuci, deteriorată, 3 fânețe, un turn pentru apă din
zid, un bazin de apă.
A obligat pe aceeași
pârâtă la plata sumei de 1.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța
această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:
Excepția
necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea capătului de cerere
privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de
proprietate este neîntemeiată, cât timp această problemă a fost tranșată în mod
irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia de casare
nr. 4090 din 18 mai 2005.
Excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtei Ministerul Agriculturii și Dezvoltării
Rurale nu este nici ea întemeiată, întrucât această pârâtă este emitenta
certificatului de atestare a dreptului de proprietate a cărui nulitate a fost
solicitată de reclamanți.
De asemenea, este
neîntemeiată și excepția prematurității acțiunii, având în vedere obiectul
acesteia și dispozițiile legale aplicabile.
Pe fondul cauzei, s-a
reținut că reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituire în sensul Legii
nr. 10/2001, întrucât au făcut dovada că sunt moștenitorii defunctei E.P.,
proprietara imobilelor solicitate prin notificare, de la care respectivele
imobile au fost preluate de stat în anul 1949, fără titlu.
Certificatul de
atestare a dreptului de proprietate emis pe numele pârâtei este nul absolut în
limita suprafeței de teren în litigiu, deoarece a fost emis cu încălcarea
dispozițiilor imperative prevăzute de H.G. nr. 834/1991, în sensul că
documentația care a stat la baza emiterii lui a fost incompletă, lipsind actele
primare de proprietate; statul român nu a dobândit niciodată, în mod legal,
dreptul de proprietate asupra terenului litigios și, prin urmare, nici nu putea
să-l înstrăineze către pârâta SC A. Cornățelu SA.
În consecință, s-a
apreciat că Decizia nr. 752 din 25 octombrie 2001, prin care pârâta SC A.
Cornățelu SA a respins cererea de restituire a reclamanților, este nelegală, și
că astfel se impune anularea ei și restituirea în natură către reclamanți a
imobilelor solicitate, respectiv teren în suprafață de 34.957 mp, identificat
în varianta 4 a raportului de expertiză D.M., și cele două construcții aflate pe
acest teren, identificate de expertul P.l.D., urmând ca pentru restul
construcțiilor solicitate, în prezent demolate, să se constate dreptul
reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin Decizia nr. 115
din 11 aprilie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu
minori și de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâți
împotriva sentinței sus-menționate, sens în care s-au reținut următoarele:
O critică comună
tuturor apelurilor vizează greșita constatare a nulității absolute a
certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Această critică este
neîntemeiată, pentru că ceea ce are relevanță în aprecierea valabilității
certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu este faptul dacă la
emiterea acestui act documentația trebuia să conțină sau nu titlul de
proprietate al statului asupra terenului, ci acela că statul nu a dobândit
niciodată în mod legal dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate,
astfel că nu le putea înstrăina valabil, orice înstrăinare ulterioară fiind
lovită de nulitate absolută.
În cadrul apelului
declarat de lichidatorul judiciar al pârâtei B.I.R. s-a invocat și faptul că
terenurile nu ar fi trebuit retrocedate în natură, întrucât sunt instituite
ipoteci asupra lor. Și această critică este neîntemeiată, ipoteca neputând fi
calificată drept un impediment la restituire în sensul Legii nr. 10/2001.
Nici celelalte
critici din apelul pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu
pot fi primite.
Astfel, cât timp
această pârâtă este emitenta certificatului de atestare a dreptului de
proprietate a cărui nulitate s-a solicitat în cauză, legitimarea sa procesuală
pasivă este pe deplin justificată.
Pe de altă parte, nu
se poate reține că prin hotărârea atacată nu s-ar fi precizat pârâta obligată
la retrocedare, în dispozitivul acestei hotărâri fiind indicată expres unitatea
deținătoare obligată la retrocedare, respectiv pârâta SC A. SA.
În fine, și ultima
critică din apelul pârâtei SC A. SA este neîntemeiată, neputându-se reține
incidența în cauză a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, deoarece
suprafețele de teren în litigiu nu sunt situate în extravilan, ci în
intravilan, ceea ce rezultă indubitabil din procesul-verbal de identificare a
imobilelor din 8 martie 1949 și procesul-verbal de preluare a imobilelor din 23
mai 1949, fapt confirmat și prin adresa din 24 ianuarie 2005, emisă chiar de
către această pârâtă.
Decizia curții de
apel a fost atacată cu recurs de către pârâții SC A. SA, SC L. SRL și Ministerul
Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.
I. Recurenta-pârâtă
SC A. SA a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în
dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
Instanța de apel
nu s-a pronunțat asupra motivului de apel formulat de toți apelanții cu privire
la constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Prin acest motiv de
apel s-a contestat argumentul pentru care prima instanță a constatat nulitatea
certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acela că documentația
depusă în vederea obținerii acestui act este incompletă, deoarece nu cuprinde
actul primar de proprietate al statului.
Instanța de apel
reține că nu are nici un fel de relevanță juridică faptul dacă documentația
trebuia să cuprindă sau nu titlul de proprietate al statului și cu toate
acestea nu primește motivul de apel formulat în acest sens de toți pârâții.
Mai mult, instanța de
apel invocă o serie de argumente pe care nu le-a susținut nici una dintre părți
cu privire la aspectul în discuție. În schimb, nu se pronunță cu privire la
susținerile din apel în sensul că motivul de nulitate nu a fost invocat de
reclamanți în concret și nici nu s-a făcut dovada că acesta a existat în
momentul emiterii actului a cărui nulitate s-a solicitat.
Hotărârea recurată
a fost dată cu încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit acestui text
legal, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în speță, deoarece regimul juridic
al imobilului litigios este reglementat de Legea nr. 18/1991.
Sub acest aspect nu
are relevanță dacă terenul este situat în intravilan sau extravilan, relevant
fiind că imobilele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr.
83/1949 și a Legii nr. 87/1945 cad sub incidența Legii nr. 18/1991, conform
art. 39 din această lege.
II. Recurenta-pârâtă
SC L. SRL a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în
dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
Prin confirmarea
soluției fondului de restituire în natură și a suprafeței de teren aferente
celor două blocuri de locuințe dobândite de SC L. SRL prin act de adjudecare de
la B.I.R., în favoarea căreia fuseseră ipotecate de SC A. SA, instanța de apel
a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din
Legea nr. 10/2001, care permit restituirea în natură numai a terenurilor
libere, nu și a celor ocupate cu construcții noi, autorizate sau afectate de
amenajări de utilitate publică.
Cele două blocuri de
locuințe adjudecate de SC L. SRL au fost edificate de pârâta SC A. SA, astfel
că potrivit art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, suprafața de teren
aferentă lor nu putea fi restituită în natură, ci numai prin echivalent.
Instanța de apel
nu a motivat de ce a respins apelul pârâtei SC L., încălcând astfel
dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea
trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea
instanței în pronunțarea soluției.
Dacă s-ar fi analizat
cu atenție cauza, s-ar fi observat că o parte din terenul revendicat de
reclamanți este ocupat de cele două blocuri cumpărate de SC L. și de
utilitățile aferente acestora - conducte de canalizare și alimentare cu apă,
astfel că respectivul teren nu putea fi restituit în natură.
În consecință, recurenta-pârâtă
a solicitat modificarea în parte a hotărârilor de fond și apel, în sensul
omologării variantei 2 din raportul de expertiză D.M., care rezolvă în mod
echitabil cererile tuturor părților.
III. Recurentul-pârât
Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a invocat motivele de
casare și modificare prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., în
dezvoltarea cărora a formulat următoarele critici:
Instanța de apel
nu s-a pronunțat asupra criticii referitoare la faptul că prima instanță a
respins excepția prematurității acțiunii fără a oferi o motivare a acestei
soluții.
Instanța de apel a
reținut în mod greșit nevalabilitatea titlului statului, în condițiile în care
nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens. Aprecierea în sensul nevalabilității
titlului statului este greșită, deoarece nu s-a dovedit în mod cert, pe bază de
probe, faptul că antecesorii reclamanților făceau parte dintr-o categorie
exceptată de la măsura preluării, spre a se putea reține aplicabilitatea
dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Soluția de
respingere a excepției de necompetență materială a tribunalului pe capătul de
cerere în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a
fost confirmată greșit în apel cu motivarea că, în raport de dispozițiile art.
17 C. proc. civ., operează o prorogare legală de competență materială în
favoarea tribunalului, secția civilă.
Prin Legea nr.
10/2001 s-a reglementat o competență materială specială în favoarea secției
civile a tribunalului numai pentru contestația formulată de persoana
îndreptățită împotriva deciziilor/dispozițiilor emise de unitatea deținătoare,
nu și pentru acțiunile în anularea actelor de înstrăinare având ca obiect
imobile ce cad în sfera de reglementare a acestei legi și, cu atât mai puțin,
pentru acțiunile în constatarea nulității unui act administrativ.
Pentru aceste din
urmă acțiuni, normele de competență au caracter absolut, ceea ce făcea
inoperantă în speță prorogarea de competență prevăzută de art. 17 C. proc. civ.
Dacă se va trece
peste această critică, recurentul a solicitat să se constate că, față de
dispozițiile legii speciale a contenciosului administrativ, capătul de cerere
în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este inadmisibil,
pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii și pentru tardivitate.
În hotărârea de
fond nu se arată, în concret, partea obligată la retrocedare, așa încât
instanța de apel a respins greșit critica formulată pe acest aspect, validând o
hotărâre ce nu poate fi pusă în executare în lipsa mențiunilor privind partea
obligată.
Având în vedere că
reclamanții au învestit instanța cu mai multe capete de cerere, aprecierea
instanței de apel potrivit căreia M.A.D.R. are calitate procesuală pasivă în
cauză deoarece este emitentul certificatului de atestare a dreptului de
proprietate nu este justificată.
Într-adevăr, M.A.D.R.
are calitate procesuală pasivă numai pe capătul de cerere în nulitatea
certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu și pe celelalte două
capete de cerere, așa încât se impunea ca instanța de fond să menționeze în
dispozitivul hotărârii că M.A.D.R. nu are calitate procesuală pasivă față de
capetele 2 și 3 de cerere, deoarece nu este emitentul deciziei atacate și nici
unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
Instanța de apel a
menținut în mod nelegal soluția fondului de constatare a nulității
certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Prin emiterea acestui
certificat s-a recunoscut un drept de proprietate în favoarea deținătorului
terenului, potrivit Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 și Normelor
metodologice de aplicare a acesteia.
Având în vedere
temeiul în baza căruia a fost emis, pentru constatarea nulității actului
instanța avea obligația să-i verifice legalitatea prin raportare la
dispozițiile legale în vigoare la data emiterii.
Potrivit
dispozițiilor art. 1 coroborate cu cele ale art. 5 din H.G. nr. 834/1991 și
cele ale Criteriilor nr. 2665/1992, M.A.D.R. este ministerul de resort care răspunde
de organizarea acțiunilor de stabilire și evaluare a terenurilor, având
competența de a emite certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru
societățile comerciale din profilul său de activitate.
Drept urmare,
M.A.D.R. a emis certificatul în litigiu în condițiile și cu respectarea
prevederilor art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 15/1990 și a celor anterior
menționate.
Principala condiție,
din punct de vedere legal, pentru emiterea certificatului de atestare este
aceea ca terenul să se afle în patrimoniul societății comerciale, condiție
îndeplinită în speță.
În consecință,
certificatul atacat nu a fost emis prin fraudă la lege, M.A.D.R. nefolosind o
dispoziție legală în scopul de a eluda o alta.
În condițiile în care
nu s-a invocat niciun motiv de nulitate și nu s-a dovedit că certificatul
atacat a fost emis cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată,
soluția de constatare a nulității lui, pronunțată în cauză, este nelegală.
Instanța de apel a
obligat în mod nelegal M.A.D.R. la plata cheltuielilor de judecată, în
condițiile în care nu s-a dovedit culpa acestei părți în emiterea actului
anulat.
Intimații-reclamanți
au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.
Examinând decizia
atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:
I. Cu privire la
recursul pârâtei SC A. SA:
Motivul de recurs
vizând nepronunțarea instanței de apel asupra motivului comun tuturor
apelurilor exercitate în cauză, cel relativ la constatarea nulității
certificatului de atestare a dreptului de proprietate, este neîntemeiat.
Din verificarea
considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel a analizat cu
prioritate motivul comun tuturor apelurilor, reținând că acesta este nefondat,
cu motivarea că ceea ce are relevanță în aprecierea valabilității
certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu este faptul dacă la
emiterea acestui act documentația conținea sau nu titlul de proprietate al
statului asupra bunurilor la care el se referă, ci acela că statul nu a
dobândit niciodată, în mod legal, dreptul de proprietate asupra terenurilor
revendicate, astfel că nu le putea înstrăina în mod valabil, orice înstrăinare
ulterioară fiind lovită de nulitate absolută.
În realitate,
nemulțumirea recurenților este legată de modul de soluționare a motivului de
apel în discuție, dar nici criticile formulate pe acest aspect nu sunt
întemeiate.
Împrejurarea că
instanța de apel a considerat irelevant argumentul reținut la fond pentru
admiterea cererii în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de
proprietate, acela că documentația ce a stat la baza emiterii respectivului
certificat nu cuprinde actul primar de proprietate al statului, însușindu-și
practic punctul de vedere exprimat în apelurile pârâților, nu era de natură să
conducă la admiterea apelurilor.
Și aceasta pentru că
instanța de apel, suplinind motivarea fondului, a reținut că motivul de
nulitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate rezidă în
nevalabilitatea titlului statului asupra terenurilor revendicate incluse
certificatul atacat, motiv care, contrar celor susținute de recurentă, a fost
invocat de reclamanți ca temei al cererii lor, conform precizării de la dosar.
Prin urmare, nu se
poate imputa instanței de apel nici faptul că și-ar fi întemeiat soluția pe
argumente neinvocate de părți, respectiv că motivul de nulitate reținut nu ar
fi fost invocat de reclamanți.
Cât privește dovada
acestui motiv, și anume nevalabilitatea titlului statului, ea reprezintă o
chestiune de fapt definitiv stabilită, pe bază de probe, în etapele procesuale
anterioare, și care astfel nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala
configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite cenzurarea unei hotărâri
numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Nici motivul de
recurs vizând pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea art. 8 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001 nu este întemeiat.
Astfel, este adevărat
că textul legal menționat exceptează de la aplicarea Legii nr. 10/2001
terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar
- Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările
ulterioare, numai că imobilul litigios nu face obiectul de reglementare al
legilor fondului funciar.
Conform situației de
fapt definitiv stabilite de instanțele anterioare, imobilul litigios este
situat în intravilan și este compus din conacul și terenul aferent acestuia,
preluate de la autoarea reclamanților în baza Decretului nr. 83/1949.
Regimul juridic al
acestui bun nu cade, însă, sub incidența art. 39 din Legea nr. 18/1991, cum
greșit pretinde recurenta.
Art. 39 din Legea nr.
18/1991 reglementează reconstituirea dreptului de proprietate exclusiv pentru
terenurile agricole trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului
nr. 83/1949, pe când terenul litigios nu este teren agricol, ci teren
intravilan aferent construcției.
Pe de altă parte,
textul art. 31 din Legea nr. 1/2000, care permitea restituirea în baza acestei
legi a construcțiilor de orice fel aparținând exploatațiilor agricole care au
fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, a
fost abrogat prin O.U.G. nr. 102/2001. O atare soluție legislativă are ca temei
tocmai ideea că, în cazul reglementat de acest text, sunt aplicabile
dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Rezultă, așadar, că
imobilul litigios nu face parte din categoriile de imobile exceptate de la
aplicarea Legii nr. 10/2001 prin art. 8 alin. (1).
Față de
considerentele prezentate, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile cazului
de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază
că recursul pârâtei SC A. SA este nefondat și îl va respinge în consecință,
conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. Cu privire la
recursul pârâtei SC L. SRL:
Motivul de recurs
vizând pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin.
(1) și (2) din Legea nr. 10/2001 nu este întemeiat.
Suprafața de teren
pentru care recurenta-pârâtă SC L. SRL invocă restituirea în natură cu
încălcarea art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 este cea ocupată de
cele două blocuri de locuințe, dobândite de ea prin act de adjudecare de la
Banca Internațională a Religiilor - Sucursala Târgoviște, creditoare ipotecară
a unității deținătoare a imobilului litigios, SC A. SA.
Este vorba despre
suprafața de teren de 4.295 mp, conform precizării făcute în scris de recurentă
la solicitarea instanței de recurs, aflată la fila 92 dosar recurs.
Expertiza D.M., la
care recurenta face trimitere pentru identificarea suprafeței de teren de 4.295
mp, a stabilit că această suprafață face parte din proprietatea revendicată de
reclamanți și că în prezent ea este aferentă blocurilor achiziționate de SC L.
SRL de la B.I.R.
Situația actuală a
terenului de 4.295 mp, aceea de teren ocupat cu construcții, nu împiedică,
însă, restituirea lui în natură din perspectiva dispozițiilor art. 10 alin. (1)
și (2) din Legea nr. 10/2001, cum greșit pretinde recurenta.
Aceasta deoarece,
prin dispozițiile legale enunțate sunt exceptate de la restituirea în natură
terenurile ocupate cu construcții noi, cu condiția ca acestea să fie
autorizate, condiție neîndeplinită în speță.
Astfel, la dosar nu
există o autorizație de construire privind cele două construcții dobândite de
recurentă, despre care aceasta pretinde că au fost edificate de unitatea
deținătoare a terenului revendicat, respectiv de SC A. SA, situație în care
restituirea în natură a terenului aferent acestora nu încalcă dispozițiile art.
10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.
Indiferent dacă pe
terenul de 4.295 mp există sau nu utilitățile pretinse de recurentă, respectiv
conducte de canalizare și alimentare cu apă aferente celor 2 construcții, cât
timp acestea din urmă nu sunt autorizate, întregul teren aferent lor este supus
restituirii în natură, astfel cum rezultă din interpretarea per a contraria a
dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.
În contextul arătat,
soluția de restituire în natură către reclamanți și a terenului aferent celor
două construcții dobândite de recurentă, pronunțată la fond și menținută în
apel, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a legii, ceea ce face inoperant
cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a
criticat hotărârea instanței de apel și pentru că aceasta n-ar cuprinde
motivele pe care se sprijină soluția de respingere a apelului său.
Sub acest aspect,
este de observat că în apelul pârâtei SC L. SRL s-au invocat două motive de
nelegalitate, unul relativ la soluția de constatare a nulității certificatului
de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele pârâtei SC A. SA, iar
celălalt la soluția de restituire în natură a suprafeței de teren de 4.295 mp,
pe care sunt amplasate cele două blocuri de locuit dobândite de ea prin act de
adjudecare de la B.I.R.
Din considerentele
deciziei recurate rezultă că numai primul motiv de apel, comun tuturor
apelurilor exercitate în cauză, a fost analizat de instanță, nu și cel de-al
doilea.
Nemotivarea soluției
prin raportare și la motivul vizând legalitatea restituirii în natură a
suprafeței de 4.295 mp nu justifică, însă, modificarea deciziei recurate în
baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care soluția de restituire
în natură a suprafeței de 4.295 mp este legală, potrivit argumentelor
prezentate în cadrul analizei primului motiv de recurs, care suplinesc
motivarea instanței de apel.
Pe cale de
consecință, recursul formulat de pârâta SC L. SRL urmează a fi respins ca
nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la
recursul pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale:
Susținerea
recurentei potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii
din apelul său vizând nemotivarea de către prima instanță a soluției de
respingere a excepției prematurității acțiunii este reală.
O atare omisiune nu
este, însă, de natură a conduce la modificarea soluției pronunțate în cauză,
care, fiind corectă, se impune a fi menținută pentru argumentele ce se vor
arăta în continuare, în suplinirea motivării instanțelor anterioare.
Excepția
prematurității acțiunii, invocată de pârâtul M.A.D.R. pe ideea că reclamanții
nu au urmat procedura prealabilă obligatorie a Legii nr. 10/2001, a fost
respinsă de prima instanță. Soluția este corectă, deoarece promovarea acțiunii
deduse judecății s-a făcut după epuizarea procedurii prealabile a Legii nr.
10/2001, decizia contestată în prezenta cauză, respectiv Decizia nr. 752 din 25
octombrie 2001, fiind emisă de pârâta SC A. SA în soluționarea notificării de
restituire formulată de reclamanți cu respectarea prevederilor Legii nr.
10/2001.
Critica vizând
greșita stabilire a nevalabilității titlului statului aduce în discuție modul
de apreciere a probelor de către instanța de apel, în condițiile în care
recurentul a invocat în susținerea ei că nu s-a făcut nicio dovadă în acest
sens, respectiv nu s-a dovedit exceptarea autorilor reclamanților de la măsura
preluării.
Or, o atare critică
nu poate fi analizată în recurs, deoarece nu se încadrează în nici unul din
cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C.
proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Modul în care
instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză și a stabilit pe
baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie în prezent motiv de
recurs, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr.
138/2000.
Față de actuala
configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în
recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de
recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin
hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în
realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin
raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.
Critica vizând
necompetența instanțelor civile în soluționarea cererii în constatarea
nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu poate fi
primită, în condițiile în care chestiunea instanței competente pe această
cerere a fost tranșată în mod irevocabil prin decizia de casare pronunțată în
recursul din primul ciclu procesual al cauzei, fapt corect reținut și de
instanța de apel.
Potrivit art. 315
alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanței de recurs este
obligatorie pentru judecătorii fondului asupra problemelor de drept dezlegate,
așa încât, în rejudecarea cauzei, în mod corect instanța de trimitere,
respectiv tribunalul, secția civilă, a procedat la judecarea cererii în
nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, conformându-se
astfel Deciziei de casare nr. 4090 din 18 mai 2005 a Înaltei Curți, prin care
s-a stabilit în favoarea sa competența materială de soluționare și a acestei
cereri, în virtutea dispozițiilor art. 17 C. proc. civ.
În justificarea
competenței de primă instanță a tribunalului, secția civilă în soluționarea
cererii în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate,
Înalta Curte a reținut că reclamanții au formulat acțiunea în cadrul procesual
al Legii nr. 10/2001, urmărind, în principal, restituirea în natură a
imobilului pentru care, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obține,
pe cale de judecată, desființarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului
de la stat către societatea pârâtă, respectiv că cererea în nulitatea
certificatului de atestare a dreptului de proprietate se încadrează în
dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, vizând desființarea unui act juridic
prin care o autoritate de stat a înstrăinat imobilul sau o parte din el
societății pârâte. În aceste condiții, deși certificatul atacat este un act
emis de un organ al administrației de stat, nu este vorba despre nesocotirea
unor norme de competență materială prin care se realizează o delimitare de
atribuții pe linie verticală între instanțele judecătorești, intervenind o
prorogare de competență, potrivit art. 17 C. proc. civ., ceea ce are drept
consecință faptul că aceeași instanță este competentă să soluționeze atât
cererea având ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului de
proprietate, cât și capetele de cerere vizând anularea deciziei emisă de
persoana notificată și restituirea în natură a nemișcătorului. În plus, Înalta
Curte a reținut că datorită specificului legii contenciosului administrativ,
recurgerea la procedura administrativă prevăzută de această lege ar lipsi de
finalitate Legea nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind aplicabilă raportului
juridic dedus judecății.
Rezultă că instanța
de recurs a stabilit și cadrul în care instanța de trimitere va judeca cererea
în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectiv
cel al Legii nr. 10/2001, iar nu al Legii contenciosului administrativ, or față
de această dezlegare obligatorie a instanței de recurs, excepțiile
inadmisibilității și tardivității cererii în nulitatea certificatului de
atestare a dreptului de proprietate, invocate în prezentul recurs, nu pot fi
primite, fiind susținute în raport de o lege inaplicabilă raportului juridic
dedus judecății, și anume legea contenciosului administrativ.
Contrar
susținerilor din recurs, instanța de apel a reținut corect că în dispozitivul
hotărârii de fond este individualizată partea obligată la restituire, respectiv
parata SC A. Cornățelu SA.
Astfel, în paragraful
4 al dispozitivului hotărârii de fond se menționează: "Anulează Decizia
nr. 752 din 25 octombrie 2001 emisă de pârâta SC A. Cornățelu SA și dispune
obligarea acesteia la restituirea în natură (...)".
Aceste dispoziții ale
instanței de fond sunt, deci, neechivoce în sensul că partea obligată la
restituire este pârâta SC A. Cornățelu SA, așa încât criticile formulate pe
acest aspect în recurs sunt neîntemeiate.
Nici criticile
privind greșita dezlegare a excepției lipsei calității procesuale pasive a
pârâtului M.A.D.R. nu sunt întemeiate.
În acest sens, este
de observat că pârâtul M.A.D.R. a fost chemat în judecată numai pe capătul de
cerere în constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de
proprietate al cărui emitent este, așa încât verificarea calității procesuale
pasive în cauză a acestui pârât nu se putea face decât prin raportare la acest
capăt de cerere, iar nu și la celelalte capete de cerere, opuse altor pârâți.
De aceea, în mod
corect instanțele anterioare și-au motivat soluția de respingere a excepției
lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.D.R. exclusiv prin raportare
la capătul de cerere în constatarea nulității certificatului de atestare a
dreptului de proprietate (soluție necontestată în recurs), fiind greșită
susținerea recurentului în sensul că această excepție trebuia admisă pe
capetele de cerere 2 și 3, având ca obiect constatarea nulității Deciziei nr.
752 din 25 octombrie 2001, emisă de pârâta SC A. Cornățelu SA în soluționarea
notificării reclamanților, respectiv obligarea acestei pârâte la restituirea în
natură a imobilului preluat abuziv de stat, solicitat prin notificare.
Motivul de recurs
formulat pe aspectul nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate
este neîntemeiat.
Astfel, este adevărat
că, în conformitate cu dispozițiile art. 1 coroborate cu cele ale art. 5 alin.
(1) din H.G. nr. 834/1991, pârâtul M.A.D.R. avea competența emiterii
certificatului atacat, numai că, în speță, nulitatea acestui act nu a fost
constatată pe motiv de necompetență a emitentului, așa încât criticile
formulate în acest sens sunt lipsite de pertinență.
De asemenea,
nulitatea certificatului atacat nu a fost constată nici pentru fraudă la lege,
așa încât nici criticile formulate pe acest aspect nu sunt pertinente.
Nulitatea
certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de pârâtul M.A.D.R.
în favoarea pârâtei SC A. Cornățelu SA a fost justificată de instanța de apel
pe nevalabilitatea titlului statului asupra terenului preluat de la autoarea
reclamanților, inclus în actul atacat.
Contrar susținerilor
recurentului, lipsa titlului statului a fost invocată expres de reclamanți ca
temei al cererii lor în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de
proprietate atacat, conform precizării de la dosar, iar acest motiv avea
relevanță în aprecierea valabilității actului atacat din perspectiva
principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl
are (nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet), principiu a
cărui aplicare a fost corect făcută de către instanța de apel atunci când a
confirmat hotărârea fondului pe aspectul constatării nulității parțiale a
certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
În acest sens, este
de observat că pârâta SC A. Cornățelu SA, fostă unitate economică de stat,
reorganizată ca societate comercială în baza Legii nr. 15/1990, a dobândit
terenul litigios de la stat.
Or, în speță, a fost
definitiv stabilită nevalabilitatea titlului statului asupra terenului
litigios, astfel că în virtutea principiului potrivit căruia nimeni nu poate
transmite un drept pe care nu îl are, statul nu a putut transmite, în mod
valabil, terenul litigios în patrimoniul societății pârâte.
Nevalabilitatea
acestei transmisiuni echivalează, din punct de vedere juridic, cu inexistența
terenului litigios în patrimoniul societății pârâte și, implicit, cu
neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 pentru
emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, situație față
de care soluția de constatare a nulității acestui act, în limita dreptului
recunoscut reclamanților, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a
dispozițiilor legale și principiilor de drept enunțate.
În fine, nici critica
privind greșita obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată în
apel nu este întemeiată.
Potrivit
dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții
va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
La baza obligației de
plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, dedusă din expresia
"partea care cade în pretenții", cuprinsă în dispozițiile
sus-menționate.
A cădea în pretenții,
deci a fi în culpă procesuală, înseamnă a pierde procesul, fiind în această
situație și pârâtul M.A.D.R., al cărui apel a fost respins ca nefondat.
În atare condiții,
dispunând obligarea apelantului-pârât M.A.D.R. la plata cheltuielilor de
judecată către intimații-reclamanți, instanța de apel a pronunțat o soluție cu
aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie.
Având în vedere
considerentele expuse, Înalta Curte urmează a reține că hotărârea recurată a
fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate de pârâtul
M.A.D.R. și fără încălcarea competenței altei instanțe.
În consecință,
nefiind îndeplinite condițiile cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304
pct. 9 și 3 C. proc. civ., în care se încadrează criticile din recursul
pârâtului M.A.D.R. (pct. 8 al art. 304 fiind indicat numai formal, câtă vreme
nu a fost dezvoltată nicio critică care să se subsumeze ipotezei pe care el o
reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, iar nu
a înscrisurilor probatorii administrate), Înalta Curte va respinge recursul
acestei părți, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondate, recursurile declarate de pârâții SC A. SA, prin lichidator judiciar
SPRL P. și V., SC L. SRL și M.A.D.R. împotriva Deciziei nr. 115 din 11 aprilie
2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de
familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 18 iunie 2010.
Procesat
de GGC - NN