ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3549/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă din 2 iunie 2005, reclamantul Municipiul Galați a chemat în judecată pe pârâta C.N.C.F. C.F.R. S.A. București, sucursala Regională C.F.R. Galați, pentru a fi obligată să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Galați. Motivând acțiunea, reclamantul a susținut că imobilul a fost cumpărat de Primăria Galați la 16 februarie 1907 și, prin decizia nr. 95 din 7 mai 1968 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului Galați, a fost transmis în administrarea Direcției Regionale C.F.R. Galați, aflându-se în prezent în posesia pârâtei. În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 480 C. civ., susținând că este adevăratul proprietar al imobilului, iar dreptul de administrare transmis pârâtei a conferit acesteia doar atributul posesiei.

În raport cu valoarea obiectului litigiului de 15.910.000.000 lei stabilită la nivelul anului 2003 și cu dispozițiile de drept procesual din materia competenței instanțelor judecătorești, Judecătoria Galați, învestită de reclamant, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Galați, sens în care a pronunțat sentința civilă nr. 6338 din 30 noiembrie 2005. Judecând fondul în primă instanță, Tribunalul Galați, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 838/C din 21 iunie 2006, prin care a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în Galați. Apelul declarat de C.N.C.F. C.F.R. SA București, Sucursala Regională C.F.R.

Galați, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 375/A din 31 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă. Pârâta a declarat recurs susținând că instanțele au încălcat normele de drept din art. 1895 C. civ. coroborat cu art. 1858 pct. 4 C. civ. privitoare la prescripția achizitivă și au respins greșit excepția lipsei calității procesuale active a Municipiului Galați. Cu privire la fondul pricinii, recurenta a susținut că instanțele au încălcat prevederile art. 5 și art. 20 din Legea nr. 15/1990. Încadrând susținerile în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea acțiunii introdusă contra sa de către reclamant.

Examinând recursul astfel motivat, Înalta Curte constată cele ce succed. Nu se contestă în acest proces faptul că imobilul a fost dobândit de reclamant, că însuși reclamantul a transmis la un moment dat dreptul de administrare directă, existent și recunoscut de lege la acea vreme, precum și faptul că pârâta s-a transformat din unitate economică de stat în regie autonomă în temeiul art. 1 din Legea nr. 15 din 7 august 1990. Dreptul de administrare directă pe care îl avea reclamantul la momentul transmiterii lui către pârâtă a fost un drept specific perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și avea regimul juridic al unui drept real de natură civilă constând în capacitatea unei instituții sau organizații a statului socialist de a întrebuința și, într-o anumită măsură, de a dispune de un bun repartizat din fondul unitar al proprietății socialiste de stat.

Caracteristic acelei perioade este faptul că bunurile proprietate socialistă de stat erau cuprinse în patrimoniul statului ca obiect al dreptului de proprietate socialistă de stat și, în același timp, și în patrimoniul unor organizații socialiste de stat ca obiect al dreptului de administrare de stat. Considerațiile de mai sus referitoare la perioada 1945-1989 sunt esențiale pentru legala soluționare a pricinii de față. În primul rând, cele arătate denotă că reclamantul a pierdut la un moment în favoarea statului dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, păstrând în patrimoniul său numai acel drept de administrare directă pe care l-a transmis apoi pârâtei cu respectarea legislației în vigoare la acea vreme.

Ulterior însă, Legea nr. 15 din 7 august 1990 a transformat dreptul de administrare directă conferit unor unități economice de stat în drept de proprietate, dispunând prin art. 5 alin. (1): „Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său”. Așadar, dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu a fost preluat de către stat și transmis pârâtei prin voința legii, astfel că reclamantul nu are un titlu de proprietate actual și opozabil pârâtei, iar pârâta îi opune tocmai un astfel de titlu. În consecință, acțiunea în revendicare fundamentată pe prevederile art. 480 C. civ. nu poate fi primită în speță, asemenea acțiune fiind numai la îndemâna proprietarului neposesor în contra posesorului neproprietar.

Hotărând contrariul, instanța de fond și cea din apel au încălcat esențial legea, ceea ce constituie caz de recurs în înțelesul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. având drept consecință casarea hotărârilor nelegale în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Sunt totodată incidente dispozițiile art. 314 C. proc. civ., conform cu care Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Căzând astfel în pretențiile deduse judecății, și în concordanță cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată pe care pârâta a dovedit că le-a făcut în toate gradele de jurisdicție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de C.N.C.F. C.F.R. SA București, sucursala Regională CFR Galați împotriva deciziei nr. 375/A din 31 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 838 din 21 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Galați, secția civilă, iar pe fond respinge acțiunea introdusă de reclamantul Municipiul Galați, prin Primar, împotriva pârâtei C.N.C.F. C.F.R. S.A. București, sucursala regională C.F.R. Galați. Obligă pe reclamantul municipiul Galați să plătească pârâtei de mai sus suma de 38.195,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2007.