ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 321/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

3940/2003, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,

reclamantul S.I., personal și în numele SC S. SRL, pe care o reprezintă în

calitate de administrator, fiind și unic asociat, a formulat, în contradictoriu

cu pârâtul Consiliul Concurenței, plângere împotriva deciziei Președintelui

Consiliului Concurenței nr. 470 din 17 noiembrie 2003, prin care i s-a respins

sesizarea formulată, pe motiv că nu prezintă suficient temei de fapt și de

drept pentru a justifica intervenția Consiliului Concurenței, aspectele

semnalate neintrând sub incidența Legii concurenței nr. 21/1996.

A solicitat, totodată, să îi fie

recunoscut dreptul protejat de lege, de pornire a unei investigații de către

Consiliul Concurenței, pentru anularea efectelor înțelegerilor convenite de

terți care au condus la perturbarea și degradarea relațiilor comerciale

stabilite de SC S. SRL, cu SC L. SRL, în data de 1 iulie 2002 și la sustragerea

ilegală a sumei de 1.129.924.006,15 lei din contul SC S. SRL, în data de 3

octombrie 2002.

S-au solicitat și daune morale în

valoare de 30 miliarde lei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că prin sesizarea formulată, a solicitat intervenția Consiliului

Concurenței, pentru anularea efectelor înțelegerii convenite în cursul lunii

septembrie 2002, între reprezentanții sucursalei din Râmnicu Vâlcea a B.T. SA

Cluj Napoca și administratorul SC L. SRL Râmnicu Vâlcea, urmărindu-se prin

această intervenție și obținerea de probe noi care să-l ajute să apere ulterior

în justiție, interesele economice legitime ale SC S. SRL și implicit, ale

asociatului unic S.I., probe cum ar fi, de exemplu, obținerea unui punct de

vedere din partea reprezentanților Ministerului Finanțelor Publice și Băncii

Naționale a României.

S-a invocat încălcarea dispozițiilor

art. 5 și 6 din Legea concurenței nr. 21/1996.

Dat fiind că prin decizia

Președintelui Consiliului Concurenței nr. 470 din 17 noiembrie 2003, comunicată

la 22 noiembrie 2003, i s-a adus la cunoștință că sesizarea nu prezintă

suficient temei de fapt și de drept pentru a justifica intervenția Consiliului

Concurenței, reclamantul a apreciat că este netemeinic și nelegal, refuzul

autorității pârâte de a se implica în investigarea cazului de imixtiune

nelegală a B.T. SA Cluj-Napoca, sucursala Râmnicu Vâlcea, în derularea

obligațiilor comerciale legale ale clienților băncii.

Pârâtul Consiliul Concurenței a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca nefondată și

menținerea deciziei nr. 470/2003, ca temeinică și legală.

Prin sentința civilă nr. 342 din 18

februarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că prin decizia contestată, Președintele Consiliului

Concurenței a reținut în mod corect că plângerea formulată de SC S. SRL se

referă, de fapt, la o încălcare a obligațiilor contractuale convenite între

părți, precum și la o eventuală „înțelegere” între bancă și client, în sensul

nerespectării reglementărilor emise de Banca Națională a României, și nu ca o

practică anticoncurențială incriminată de art. 5 din Legea concurenței nr.

21/1996.

Aspectele semnalate în sesizare, nu

au prezentat suficient temei de fapt și de drept pentru a justifica intervenția

Consiliului Concurenței, ele neprezentând indiciile unei înțelegeri

anticoncurențiale ori abuz de poziție dominantă.

Împotriva sentinței au declarat

recurs, reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și

susținând că a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că s-a

încălcat principiul contradictorialității, pârâta abia în concluziile scrise

exprimându-și punctul de vedere cu privire la daunele morale și materiale

solicitate de reclamanți, iar instanța nu a avut rol activ, pentru că nu a

solicitat pârâtei, întreaga documentație ce a stat la baza emiterii actului

atacat.

În al doilea rând, se critică

hotărârea, ca fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a

legii, nu s-a făcut de către instanță, o corectă aplicare a Legii concurenței

nr. 21/1996, situația de fapt stabilită fiind eronată.

Motivele de recurs se încadrează în

prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Analizând recursul formulat, prin

prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale aplicabile,

Curtea îl va respinge, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

La data de 1 iulie 2002, între SC S.

SRL, în calitate de vânzător și SC L. SRL, în calitate de cumpărător, s-a

încheiat un precontract de vânzare-cumpărare a unor imobile (construcții și

teren) situate în Râmnicu Vâlcea, pentru care s-a achitat o parte din preț,

diferența urmând a fi achitată la momentul încheierii actului autentic de

înstrăinare, moment stabilit la data la care SC S. SRL urma să-și realizeze

obligațiile de plată către B.T. (activele supuse vânzării fiind ipotecate în

favoarea acestei bănci).

La data de 3 octombrie 2002,

administratorul SC L. SRL a plătit din contul societății sale deschis la B.T. SA Cluj-Napoca, diferența de preț de 1.130.000.000 lei, către SC S. SRL, un extras de

cont, fiind înmânat administratorului SC S. SRL, moment la care acesta a

refuzat semnarea contractului de vânzare-cumpărare.

Considerând că au fost încălcate

unele prevederi ale Legii concurenței nr. 21/1996 - art. 5 alin. (1) lit. g) și

art. 6 lit. c) și g) din lege, de către B.T., reclamantul S.I., personal și în

numele societății ce o administra, a formulat o sesizare către Consiliul

Concurenței, cerându-i să intervină pentru a investiga înțelegerile convenite

între reprezentanții sucursalei din Râmnicu Vâlcea a B.T. SA Cluj-Napoca și

administratorul SC L. SRL Râmnicu Vâlcea, procedându-se la anularea efectelor

acestei înțelegeri.

În temeiul art. 46 alin. (2) din

Legea Concurenței nr. 21/1996, sesizarea a fost respinsă de Consiliul

Concurenței, pe motiv că nu prezenta suficiente temeiuri de fapt și de drept,

pentru a justifica intervenția Consiliului Concurenței și a dispune pornirea

unei investigații.

Pentru intervenția autorității de

concurență, era necesar ca problemele sesizate și care urmau a fi analizate, să

intre sub incidența prevederilor Legii nr. 21/1996, și anume, să fie încălcate

prevederile art. 5 alin. (1), art. 6, art. 13 și art. 16 din lege.

Or, art. 5 din lege se referă la

interzicerea unor practici care împiedică sau denaturează concurența pe piața

românească, art. 6 din lege interzice folosirea unor poziții dominante care pot

afecta comerțul sau prejudicia pe consumatori, iar art. 13 și 16 din aceeași

lege, vizează cazurile de concentrare economică.

Față de obiectul reglementării Legii

nr. 21/1996, în mod corect a apreciat Consiliul Concurenței că cele semnalate

de SC S. SRL nu prezentau relevanță din punct de vedere al legislației

concurenței și nu se regăsesc în nici una din prevederile legii, pentru a

constitui motiv de pornire a unei investigații.

Faptele semnalate de recurent sunt

mai degrabă încălcări ale obligațiilor contractuale existente între cele două

societăți comerciale și, eventual, nemulțumiri legate de o posibilă

nerespectare de către B.T., a unor reguli prudențiale emise de Banca Națională

a României.

Așa zisa „înțelegere” între bancă și

administratorul L., pe care o reclamă recurentul, nu reprezintă o „înțelegere

pe verticală”, în sensul Legii concurenței nr. 21/1996, ea fiind de fapt o

cerere de anulare a ordinului de plată, formulată de SC L. SRL și acceptată de

bancă, pe motiv că reprezenta o plată nedatorată, din moment ce contractul de

vânzare-cumpărare nu s-a mai încheiat.

Așadar, în mod corect a stabilit

instanța de fond că decizia nr. 470 din 17 noiembrie 2003, emisă de

Președintele Consiliului Concurenței, este legală și temeinică, hotărârea fiind

dată cu aplicarea corectă a legii și după administrarea tuturor probelor

necesare soluționării cauzei, instanța dovedindu-și rolul său activ.

De fapt, atât din acțiunea

formulată, cât și din motivele de recurs, rezultă că recurentul-reclamant a

încercat să-și rezolve anumite diferende de natură comercială, prin intervenția

Consiliului Concurenței, scopul fiind acela de a obține „probe noi, în vederea

unei ulterioare apărări în justiție a intereselor economice legitime”.

Sentința atacată fiind legală și

temeinică și neexistând motive de casare sau modificare dintre cele prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., urmează ca Înalta Curte de Casație și Justiție să

respingă recursul, ca nefondat, cu aplicarea și a art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.I.,

personal și pentru SC S. SRL Râmnicu Vâlcea, împotriva sentinței nr. 342 din 18

februarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 februarie 2006.