ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3371/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC I. SA cu sediul în Timișoara, a chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Timișoara, solicitând obligarea acesteia să elibereze calea de acces a parcelei top 2234 și la daune interese de 100 lei pe zi de întârziere. Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 2106 din 20 iunie 2006, a admis cererea reclamantei și a obligat pe pârâtă să elibereze calea de acces a parcelei top 2234 sub sancțiunea daunelor cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere. Instanța de fond a reținut, în esență, că pentru stabilirea căilor de acces la depozitele și atelierele de producție amplasate pe parcele 2234, 2236 și 2239 pârâtă și alte 5 societăți comerciale, între care și reclamanta, s-a încheiat o convenție care stipula că nu poate fi revocată decât printr-o altă convenție a tuturor părților.

A mai reținut că neplata cheltuielilor de reparații și întreținere a căilor de acces nu poate avea ca efect anularea convenției. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 227/ A din 14 decembrie 2006, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei considerând că prin convenție părțile au stabilit o cale de acces, așa încât este lipsită de relevanță existența unei alte soluții, convenția având putere de lege între părți. Împotriva deciziei astfel pronunțate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține în motivele de recurs, că instanțele nu au lămurit natura juridică a cauzei; obiectul pricinii fiind o pretinsă servitute de trecere nedovedită în condițiile art. 1169 C. civ., de competența instanțelor civile.

Instanțele nu au administrat proba cu expertiză topografică limitându-se la identificare topografică extrajudiciară. Mai susține recurenta că instanțele nu au analizat înscrisul de la dosar care privește căile de acces auto deși calea de acces pretinsă era o alee pietonală; convenția face referire la mai multe căi de acces către depozitele de materiale și stația de betoane iar planurile tehnice contrazic susținerea că aleea este identică cu căile de acces. În memoriul adresat instanței de recurs, recurenta solicită analizarea probatoriilor administrate, planșe, martori planul întocmit de primărie, fotografiile atașate, a convenției părților care în lipsa unei fișe explicite lasă loc de interpretare că toate căile de acces sunt drumuri de acces auto dar și a concluziilor instanței de apel ce a considerat că nu pot exista îndoieli asupra identității căii de acces.

Recursul este nefondat și va fi respins. Printr-o convenție încheiată la 16 martie 1993 s-au stabilit între părți căile de acces auto și modul de folosire al acestora la proprietățile societăților comerciale amplasate în parcelele 2234, 2236 și 2239, considerându-se că acestea sunt bunuri în folosință comună și nu se poate împiedica sub nici un motiv accesul celorlalți la proprietățile ce le dețin. Actul a fost semnat de reprezentanții societăților comerciale iar căile de acces reprezintă părți din patrimoniul acestora. Fiind în litigiu un fond de comerț, indiferent de drepturile reale ce se nasc din raporturile juridice încheiate de părți, ele fac obiectul unui litigiu comercial de competența instanțelor comerciale.

Administrarea probelor în procesul civil respectă același principiu al disponibilității iar părțile, folosind schițele de plan cadastrale și ale primăriei, nu au mai solicitat efectuarea unei expertize tehnice, instanțele de fond judicios constând probatoriul administrat suficient pentru dezlegarea pricinii. În privința insuficientei motivări a deciziei atacate, recurenta face referiri la situația de fapt reținută de instanța de apel, pe care însă instanța de recurs nu o poate cenzura, limitele acestei căi extraordinare de atac fiind stabilite de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. Greșita interpretare a actului dedus judecății evocată de recurentă nu este fondată. Prin convenția sus amintită au fost stabilite căile de acces auto ca bunuri în folosință comună, iar din schițele de plan avizate de Consiliul de Administrație al T.C.I.T.

– A.G. Timișoara, C.F. și D.U.C.J. Timiș rezultă existența căii de acces din Str. Ionescu de la Brad. Susținerea pârâtei referitoare la existența unei alei pietonale este infirmată de schițele de plan ce prevăd zone de parcare borne de delimitare a proprietăților și în special calea de acces, dar și de folosința îndelungată a acestuia. Invocarea pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., nu este susținută de nici unul dintre motivele de recurs; instanțele s-au pronunțat asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a acorda mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 227 din 14 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

În considerația dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., văzând culpa procesuală a recurentei, instanța o va obliga la plata cheltuielilor de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA Timișoara împotriva deciziei nr. 227 din 14 decembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat. Obligă recurenta la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimată. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 30 octombrie 2007.