ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3371/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3371/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC I. SA cu
sediul în Timișoara, a chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Timișoara,
solicitând obligarea acesteia să elibereze calea de acces a parcelei top 2234
și la daune interese de 100 lei pe zi de întârziere.
Tribunalul Timiș, prin
sentința civilă nr. 2106 din 20 iunie 2006, a admis cererea reclamantei și a obligat pe pârâtă să elibereze calea de acces a parcelei top 2234 sub sancțiunea
daunelor cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere.
Instanța de fond a reținut,
în esență, că pentru stabilirea căilor de acces la depozitele și atelierele de
producție amplasate pe parcele 2234, 2236 și 2239 pârâtă și alte 5 societăți
comerciale, între care și reclamanta, s-a încheiat o convenție care stipula că
nu poate fi revocată decât printr-o altă convenție a tuturor părților. A mai
reținut că neplata cheltuielilor de reparații și întreținere a căilor de acces
nu poate avea ca efect anularea convenției.
Curtea de Apel Timișoara,
prin decizia civilă nr. 227/ A din 14 decembrie 2006, a respins, ca nefondat,
apelul pârâtei considerând că prin convenție părțile au stabilit o cale de
acces, așa încât este lipsită de relevanță existența unei alte soluții,
convenția având putere de lege între părți.
Împotriva deciziei astfel
pronunțate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3,
7, 8 și 9 C. proc. civ.
Recurenta susține în
motivele de recurs, că instanțele nu au lămurit natura juridică a cauzei;
obiectul pricinii fiind o pretinsă servitute de trecere nedovedită în
condițiile art. 1169 C. civ., de competența instanțelor civile.
Instanțele nu au administrat
proba cu expertiză topografică limitându-se la identificare topografică
extrajudiciară.
Mai susține recurenta că
instanțele nu au analizat înscrisul de la dosar care privește căile de acces
auto deși calea de acces pretinsă era o alee pietonală; convenția face referire
la mai multe căi de acces către depozitele de materiale și stația de betoane
iar planurile tehnice contrazic susținerea că aleea este identică cu căile de
acces.
În memoriul adresat
instanței de recurs, recurenta solicită analizarea probatoriilor administrate,
planșe, martori planul întocmit de primărie, fotografiile atașate, a convenției
părților care în lipsa unei fișe explicite lasă loc de interpretare că toate
căile de acces sunt drumuri de acces auto dar și a concluziilor instanței de
apel ce a considerat că nu pot exista îndoieli asupra identității căii de
acces.
Recursul este nefondat și va
fi respins.
Printr-o convenție încheiată
la 16 martie 1993 s-au stabilit între părți căile de acces auto și modul de
folosire al acestora la proprietățile societăților comerciale amplasate în
parcelele 2234, 2236 și 2239, considerându-se că acestea sunt bunuri în
folosință comună și nu se poate împiedica sub nici un motiv accesul celorlalți
la proprietățile ce le dețin.
Actul a fost semnat de
reprezentanții societăților comerciale iar căile de acces reprezintă părți din
patrimoniul acestora.
Fiind în litigiu un fond de
comerț, indiferent de drepturile reale ce se nasc din raporturile juridice
încheiate de părți, ele fac obiectul unui litigiu comercial de competența instanțelor
comerciale.
Administrarea probelor în
procesul civil respectă același principiu al disponibilității iar părțile,
folosind schițele de plan cadastrale și ale primăriei, nu au mai solicitat
efectuarea unei expertize tehnice, instanțele de fond judicios constând
probatoriul administrat suficient pentru dezlegarea pricinii.
În privința insuficientei
motivări a deciziei atacate, recurenta face referiri la situația de fapt
reținută de instanța de apel, pe care însă instanța de recurs nu o poate cenzura,
limitele acestei căi extraordinare de atac fiind stabilite de pct. 1 - 9 ale art.
304 C. proc. civ.
Greșita interpretare a
actului dedus judecății evocată de recurentă nu este fondată. Prin convenția sus
amintită au fost stabilite căile de acces auto ca bunuri în folosință comună,
iar din schițele de plan avizate de Consiliul de Administrație al T.C.I.T. – A.G.
Timișoara, C.F. și D.U.C.J. Timiș rezultă existența căii de acces din Str.
Ionescu de la Brad.
Susținerea pârâtei
referitoare la existența unei alei pietonale este infirmată de schițele de plan
ce prevăd zone de parcare borne de delimitare a proprietăților și în special
calea de acces, dar și de folosința îndelungată a acestuia.
Invocarea pct. 6 al art. 304
C. proc. civ., nu este susținută de nici unul dintre motivele de recurs; instanțele
s-au pronunțat asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a acorda
mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.
Așa fiind, în temeiul
dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va
respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 227 din 14
decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.
În considerația
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., văzând culpa procesuală a recurentei,
instanța o va obliga la plata cheltuielilor de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâta SC S. SA Timișoara împotriva deciziei nr. 227 din 14 decembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la 2000 lei
cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința
publică, astăzi 30 octombrie 2007.