ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1719/2013

Prin Sentința civilă nr. 2406/C din 29 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul T.N. prin mandatar în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A, prin care a solicitat achitarea sumei stabilită de expropriator drept despăgubiri. Pentru a pronunța în acest mod, tribunalul a reținut următoarele: În fapt, reclamantul T.N. este proprietarul terenului arabil situat în intravilan, în suprafață totală de 4258 m.p., drept de proprietate dobândit cu titlu reconstituire, prin TP nr. 1888 din 24 august 2006, teren identificat prin nr. top 574, înscris în CF nr. 153 al localității Chișlaz, intabulat sub B 28 din coala funciară.

Pe acest teren se află o fundație de casă. Prin Hotărârea nr. 34 din data de 29 mai 2008, emisă de Comisia Județului Bihor pentru aplicarea Legii nr. 198 din 2004, s-a aprobat acordarea despăgubirii pentru imobilul reclamantului din cauza, T.N., situat în comuna Chișlaz, categoria de folosință arabil intravilan, număr cadastral 2601, parte din nr. top 574, în suprafață de 70 mp. din suprafața totală de 2640 m.p., pe care se află o fundație casă, cuantumul despăgubirilor stabilite fiind de 109.285,17 RON, echivalent a 29.765 euro. În cuprinsul hotărârii se menționează faptul că mandatara proprietarului a învederat comisiei că mandantul său nu este de acord cu despăgubirea propusă și condițiile exproprierii.

Cu toate aceasta, Hotărârea nr. 34 din data de 29 mai 2008, nu a fost atacată de către proprietarul terenului, iar prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată rezultă că nu se contestă cuantumul despăgubirii stabilite, reclamantul solicitând achitarea efectivă a sumei stabilite de către expropriator. În speță, în ceea ce îl privește pe reclamantul T.N., faza premergătoare a exproprierii propriu-zise a fost parcursă doar până la etapa emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, fără ca acestea să fi fost plătite și fără ca transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator să fi avut loc.

Terenul reclamantului este inclus în planul de expropriere în vederea realizării autostrăzii Borș - Cluj - Brașov, chiar dacă lucrările de construcție propriu-zise nu afectează în prezent terenul din litigiu, însă faptic, reclamantul este lipsit de uzul dreptului său de proprietate, ca urmare a amplasării unui stâlp de telecomunicații, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin Decizia Curții de Apel Oradea nr. 1885 din 2010. Totodată, este cert ca expropriatorul nu a achitat până în prezent sumele stabilite cu titlu despăgubire prin Hotărârea nr. 34 din 2008 și nu a operat nici transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator.

Prin prezenta cerere nu s-a solicitat însă tribunalului să se pronunțe asupra exproprierii terenului, ci obligarea pârâtei la plata efectivă a despăgubirilor, în cuantumul stabilit prin Hotărârea nr. 34 din 2008. însă, atâta timp cât exproprierea nu a fost dispusă iar transferul dreptului de proprietate la expropriator nu a avut loc, reclamantul este în continuare proprietarul de drept al terenului. Creanța sa rezultată din Hotărârea nr. 34 din 2008 nu este exigibilă, cât timp nici transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator nu a operat.

Pentru prejudiciile suferite prin folosința abuzivă a terenului identificat prin nr. top 574 înscris în CF nr. 153 Chișlaz, ca urmare a amplasării stâlpului de telecomunicație, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri privind folosul de tras nerealizat, începând cu luna martie 2006, până la plata efectivă a despăgubirilor care i se cuvin prin exproprierea terenului, în baza Deciziei Curții de Apel Oradea nr. 1885 din 2010. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul susținând că instanța de fond a confundat momentul exigibilității creanței cu cel al stingerii ei, creanța apelantului devenind exigibilă în termenul stipulat de lege - 90 zile de la data emiterii deciziei de expropriere, iar creanța se stinge în momentul plății, consemnării despăgubirilor la dispoziția expropriatorului.

Un alt motiv de apel privește respingerea greșită a acțiunii pe considerentul că legea nu recunoaște expropriatului dreptul de a iniția procedura exproprierii și nici de a o urgenta, instanța neobservând că inițiativa exproprierii a aparținut autorităților abilitate care au stabilit inclusiv cuantumul despăgubirilor. Iar aceste despăgubiri au fost încasate de intimată încă din anul 2007 - alocate fiind prin H.G. nr. 742/2005 și H.G. nr. 698/2007 - și pe care trebuia să le plătească sau să le consemneze la bancă conform Legii nr. 198/2004, cea ce în speță nu s-a realizat nici după 5 ani. Cu privire la dobânda legală solicitată de la data de 28 august 2008 când trebuia intimata să facă plata despăgubirilor, aceasta este în întârziere conform legii, termenul fiind imperativ, iar banii alocați deja din 2007, și este fără dubiu că de la această dată intimata folosește fără drept suma de bani, care fiind purtătoare de fructe civile (dobânzi) acestea trebuiesc acordate.

Prin Decizia civilă nr. 57A din 30 octombrie 2012 Curtea de Apel Oradea a admis apelul și a schimbat sentința în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la suma de 29765 euro sau echivalentul în lei a acestei sume la data plății, cu plata dobânzii legale începând cu data de 28 august 2008 până la data plății efective, cu titlu de despăgubiri civile aferente terenului expropriat. În considerentele deciziei s-a reținut că procedura de expropriere se declanșează de către expropriator, de la aceasta derivă propunerea de expropriere, dar în condițiile în care aceasta s-a făcut, nu sunt incidente nici prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, neexistând practic în acest moment „opoziție" din partea expropriatului câtă vreme printr-o hotărâre anterioară irevocabilă i-a fost respinsă acțiunea.

În cazul în speță, s-a stabilit și cuantumul despăgubirilor, acceptat de expropriat, câtă vreme plata acestor despăgubiri constituie obiectul prezentei cereri. Suma reprezentând despăgubirile acordate prin Hotărârea nr. 34/2008 a fost consemnată într-adevăr la C.E.C. pe numele expropriatului dar fără posibilitatea de a beneficia de aceasta, poziția intimatei exprimată atât prin Adresa nr. 951 din 11 iunie 2011 emanată de la societatea civilă de avocați, cât și poziția exprimată de intimată prin reprezentantul legal cu Adresa nr. 60353 din 15 octombrie 2012, susțin aceeași poziție - despăgubirea se va elibera numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, conform art. 19 din Legea nr. 255/2010.

Este de observat aici că, în ceea ce privește art. 19 invocat de pârâtă, alineatul 1 prevede că plata despăgubirilor se face în baza cererilor adresate de titularul dreptului real, sau persoana interesată, iar în cauză reclamantul a făcut această dovadă. Sunt întemeiate criticile apelantului în acest sens, conform hotărârii recurate chiar de către intimați - pe data consemnării despăgubirilor operează de drept transferul dreptului de proprietate de la expropriat la Statul Român - așadar în aceste condiții terenul reclamantului a fost expropriat, transferul făcându-se de drept, iar reclamantul rămâne și fără teren și fără despăgubirile consemnate la CEC, dar nu la dispoziția reclamantului expropriat.

Este evident că acțiunea reclamantului este întemeiată, critica sentinței fiind fondată, aceasta cu atât mai mult cu cât suma fusese eliberată pentru intimată, încă în anul 2007. Și hotărârea judecătorească irevocabilă, anterioară, respectiv Decizia nr. 1885/2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea reține cu putere de lucru judecat, că atât exproprierea cât și transferul dreptului de proprietate privată în proprietate publică operează de drept de la data consemnări despăgubirilor pentru expropriere și la acea dată - 2010 - procedura de expropriere era avansată (și din motive economice nu se justifică revenirea terenului la starea inițială, cum solicită expropriatul).

Așadar, din probele administrate rezultă cu claritate că exproprierea s-a demarat din inițiativa expropriatorului, că a operat transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator la data consemnării despăgubirilor pe numele acestuia, dar fiind blocată eliberarea sumei de către intimată, expropriatul a rămas și fără proprietate privată și fără despăgubirile legale prevăzute, astfel cum am arătat atât în Constituția României și legile exproprierii precum și în art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Aceasta în condițiile în care intimata a încasat despăgubirile pentru imobilele ce se expropriază pe Tronsonul Autostrăzii Secțiunea II B ce privește și imobilul proprietatea reclamantului, prin H.G.

nr. 698/2007, Hotărârea nr. 34 de aprobare a despăgubirilor pentru reclamant fiind emisă al 29 mai 2008, iar suma consemnată la CEC. la 6 februarie 2012, dar neachitată reclamantului nici la această dată, așadar la mai bine de 3 ani de la demararea procedurilor de expropriere. Reclamantul este îndreptățit nu numai la plata despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 34/2008 care a rămas definitivă, nefiind atacată de expropriat și nici revocată de expropriator, ci, și la plata dobânzilor legale pentru această sumă, câtă vreme aceasta este purtătoare de fructe civile, respectiv dobândă, Hotărârea nr. 34/2008 fiind emisă sub imperiul Legii nr. 198/2004 (abrogată prin Legea nr. 222/2010) intimata fiind pusă în întârziere.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: - greșit a apreciat instanța că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010, cererea depusă de reclamant nu este însoțită de actele doveditoare; - cererea de achitare a despăgubirilor în euro echivalează cu o majorare a cuantumului oferit; - termenul de 90 de zile prevăzut de art. 21 din Legea nr. 255/2010 operează doar între instituțiile statului, nefiind un termen instituit în favoarea titularului dreptului de despăgubire; - instanța a încălcat dispozițiile art. 1088 și 1079 C. civ.

întrucât pârâta nu are calitate de debitor față de reclamant, iar acordarea daunelor interese este nelegală pentru că pârâta nu a fost pusă în întârziere la expirarea termenului de 90 de zile; - instanța a încălcat și dispozițiile art. 129 C. proc. civ. întrucât nu și-a exercitat rolul activ decurgând din aprecierea eronată a probelor. Recursul nu este fondat. Dispozițiile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 au incidență doar în situația în care titularul dreptului nu este de acord cu suma stabilită drept despăgubire de expropriator. Or, în speță, reclamantul nu a solicitat majorarea, ci doar plata sumei propuse, aspect ce rezultă din cererea depusă de mandatarul reclamantului prin care se cere deblocarea sumei respective consemnată la CEC.

Ca atare, în mod corect, instanța a stabilit că aceste dispoziții legale nu au incidență în cauză. Referitor la suma de 29.764 euro, cerută drept despăgubire, este de menționat că reclamantul a susținut constant, pe parcursul derulării procesului, că solicitarea plății acesteia nu reprezintă o majorare a despăgubirii oferite de expropriator, explicând că cei 29.765 euro reprezintă echivalentul sumei propuse de 109.285,17 RON, la data emiterii hotărârii de expropriere. În consecință, nu se poate reține nici cea de-a doua critică inserată în motivarea recursului potrivit căreia cererea de achitare a sumei în euro ar reprezenta o majorare a cuantumului oferit de expropriator.

Conform dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 255/2010, în termen de cel mult 90 de zile de la data emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, expropriatorul efectuează, prin transfer bancar sau numerar, plata despăgubirii către titularii drepturilor de proprietate asupra imobilelor expropriate. Din interpretarea acestui text legal rezultă că legiuitorul a instituit, printr-o normă cu caracter imperativ, o obligație în sarcina expropriatorului care trebuie îndeplinită în termenul expres stipulat. De remarcat este faptul că acestei obligații îi corespunde dreptul corelativ al expropriatului de a încasa despăgubirile. În urma acestei analize, este evident că termenul de cel mult 90 zile, nu operează între instituțiile statului, cum susține recurenta, ci în favoarea expropriatului.

Ca urmare a nerespectării acestui termen imperativ de 90 de zile, recurenta este de drept pusă în întârziere și a fost obligată, corect, potrivit art. 1088 și 1079, la plata de daune interese pentru neexecutare. Ultima critică inserată în motivarea recursului privitoare la încălcarea rolului activ la judecătorului decurgând din aprecierea eronată a probelor nu poate fi supusă analizei instanței de recurs pentru că punctul 10 al art. 304 C. proc. civ., în care s-ar putea încadra, a fost abrogat prin Legea nr. 219/2005. Având în vedere aceste considerente recursul se privește nefondat și va fi respins. În temeiul art. 274 C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 274,78 RON către intimat, reprezentând cheltuielile de deplasare dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva Deciziei nr. 57A din 30 octombrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Obligă recurenta la plata sumei de 274,78 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant T.N. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2013. Procesat de GGC - DG