ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 277/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Ialomița, la data de 29 martie 2007, reclamantele V.L. și F.O.C. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Slobozia, prin primar și SC V.S. SA, solicitând să se constate că Statul Român a preluat imobilul - teren intravilan, în suprafață de 10.000 mp, situat în str. Viilor, municipiul Slobozia, fără titlu valabil, precum și obligarea celei de a doua pârâte să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest teren.

Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Local Slobozia a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii, cauzată de lipsa fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului agricol în temeiul Legii nr. 18/1991, astfel că nu se punea problema identității între terenul trecut în registrul agricol, asupra căruia dreptul de proprietate a fost reconstituit și terenul revendicat, în legătură cu care prima instanță a reținut corect că nu s-a obținut titlu de proprietate de către reclamante nici pe dreptul comun, nici în baza legilor speciale reparatorii.

Instanța de apel a mai reținut că reclamanta nu a indicat în acțiune titlul de proprietate al autorului său, că dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, preluate de la acesta din urmă, a fost reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, pe numele apelantei reclamante, că în speță nu s-a exhibat vreun titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 10/2001 și că o acțiune în revendicare nu poate fi admisă pe baza simplei afirmații că autorul ar fi avut, pe lângă terenurile agricole și un teren intravilan. Din această perspectivă, instanța de apel a motivat că este inutil să se analizeze în cauză valabilitatea titlului de proprietate prezentat de către pârâta SC V.S. SA (certificatul de atestare al dreptului de proprietate) Decizia pronunțată de instanța de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanta V.L., în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului, printr-o prima critică, recurenta reclamantă reproșează instanței de apel că nu s-a pronunțat asupra primului petit al acțiunii care a vizat nevalabilitatea titlului Statului Român pentru terenul în suprafață de 10.000 mp, situat în municipiul Slobozia, str. Viilor. Printr-o altă critică, recurenta reclamantă susține că în mod greșit atât tribunalul cât și instanța de apel au apreciat că pârâtul Consiliul Local Slobozia nu are calitate procesuală pasivă în cauză, arătând că, imediat după anul 1990, această instituție avea calitatea de titulară a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Recurenta reclamantă mai reproșează instanței de apel că în mod greșit a reținut că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, arătând că instanța trebuia să țină seama de faptul că autorul ei a deținut tern conform filei din registrul agricol.

Cu privire la dovada dreptului de proprietate, recurenta reclamantă susține că alături de proba cu înscrisuri, testimonială și cu expertiză mai există și prezumțiile, arătând în acest sens că dacă autorul său nu ar fi fost proprietar la momentul preluării imobilului acesta nu ar fi putut fi înscris în Registrul agricol. Recursul este nefondat. Deși recurenta reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct.7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea au fost invocate doar formal, fără a fi dezvoltate argumente în susținerea acestui motiv de nelegalitate, astfel încât recursul nu va putea fi analizat pe acest temei. De asemenea, cele dezvoltate de recurentă cu titlu de motive de recurs nu susțin critici din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., ceea ce decurge din observarea obiectului cererii de chemare în judecată care nu privește valabilitatea sau interpretarea unui act juridic civil care să fi fost greșit deslușit de instanța de apel prin schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; prin urmare, nici acest motiv de recurs nu își găsește corespondent în criticile cu care instanța de recurs este învestită, astfel că această cale de atac nu poate fi evaluată pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită în baza probatoriului administrat în cauză.

Sub aspectul calității procesuale pasive a Consiliului local Slobozia, se constată că în mod corect ambele instanțe au reținut că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Aceasta, întrucât, acțiunea în revendicare este o acțiune reală, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. Altfel spus, prin acțiunea în revendicare, o persoană cere să i se recunoască injustiție dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Este o acțiune petitorie, ce tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate prin care se urmărește predarea posesiei unui lucru, iar din această particularitate rezultă că acțiunea în revendicare se îndreaptă împotriva celui care deține materialmente lucrul revendicat.

Or, în cauză, așa cum s-a constatat că terenul revendicat se află în proprietatea pârâtei SC I.I. SRL și nu a Consiliului Local Slobozia. Prin urmare, critica recurentei reclamante pe acest aspect este neîntemeiată. Nu poate fi primită nici critica privind nepronunțarea instanțelor de fond asupra primului petit al acțiunii care a vizat nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului revendicat. Astfel, prima instanță a fost învestită atât cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, cat și, în prealabil, cu o acțiune în constatare, reclamanta întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile dreptului comun. Întrucât s-a invocat drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către stat a imobilului solicitat, instanțele au analizat cauza pe fond și, constatând că reclamanta nu a făcut dovada, în condițiile prevăzute de art. 1169 C. civ., a dreptului de proprietate pe care îl pretinde, au respins acțiunea ca neîntemeiată.

Netemeinicia acțiunii a vizat ambele capete de cere, întrucât soluționarea acțiunii în revendicare presupune compararea tuturor titlurilor opuse de părți, ceea ce înseamnă că au fost analizate atât titlul reclamantei cât și titlul pârâtului. De altfel, cererea de constatare a nevalabilității preluării de către stat a imobilului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la dezideratul ultim al restabilirii încălcării dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea obținerii rezultatului final, respectiv al unei reparații (prin predarea posesiei, în ipoteza acțiunii în revendicare) pentru bunul preluat de stat. Tocmai de aceea, contextul în care trebuie să fie soluționat acest capăt de cerere este comun cererii în revendicare pe care urmărește să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său - acțiunea în revendicare - prin care reclamanta a înțeles să-și valorifice pretențiile.

În acest sens și potrivit considerentelor anterior expuse, împrejurarea că instanțele nu au analizat în mod distinct cele două capete de cerere, nu poate fi asimilată unei nepronunțări asupra nevalabilității titlului statului, astfel încât nici această critică nu poate fi reținută. Nefondată este și susținerea recurentei reclamante în sensul că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu cu fila din registrul agricol.

Astfel, instanța de apel, constând, în baza actelor depuse la dosar, că între terenul trecut în registrul agricol, asupra căruia i-a fost reconstituit reclamantei dreptul de proprietate, în baza Legii nr, 18/1991, și terenul revendicat nu există identitate, precum și faptul că pentru terenul din litigiu reclamanta nu a exhibat vreun titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 10/2001, a reținut că o acțiune în revendicare nu poate fi admisă pe simpla afirmație că autorul ar fi avut, pe lângă terenurile agricole, și un teren intravilan. Or, situația de fapt stabilită, rezultată din dovezile administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, in condițiile art. 304 C. proc.

civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce vizează legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., ce permiteau instanței de recurs să cenzureze modul in care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat in cauză, au fost in mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, înalta Curte poate verifica numai modul in care, la situația de fapt stabilită, instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile legale incidente. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, de vreme ce pe baza interpretării materialului probator administrat în cauză, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, dispozițiile legale incidente în cauză au fost corect aplicate.

În consecință, față de cele expuse, nefiind prezente motivele de recurs invocate și nici incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.L. împotriva deciziei nr. 853/ A din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2013.