ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 389/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 389/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția civilă, la data de

23 noiembrie 2005, contestatoarea C.E. a formulat, în contradictoriu cu

Primarul Comunei Slobozia Mândra, județul Teleorman, contestație împotriva

dispoziției de respingere a

notificării nr. 199

din 12 octombrie 2005, solicitând anularea acesteia, admiterea

notificării și restituirea în natură a suprafeței

de 1500 mp teren situat în intravilanul Comunei Slobozia Mândra județul

Teleorman.

Prin sentința civilă nr. 749 din 29 mai 2006, Tribunalul Teleorman, s

ecția civilă, a respins ca nefondată contestația

formulată de

contestatoarea C.E. împotriva

dispoziției de respingere a notificării nr. 199 din 12 octombrie 2005 emisă de

Primarul Comunei Slobozia

Mândra.

Împotriva sentinței pronunțată de tribunal a declarat apel

contestatoarea C.E., iar prin decizia civilă nr. 677 din 16 decembrie 2009,

Curtea de Apel București a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată

în sensul că a admis contestația formulată de către contestatoarea C.E.

împotriva dispoziției nr. 199 din 12 octombrie 2005 emisă de Primarul Comunei

Slobozia Mândra, a anulat dispoziția și a obligat pârâtul să emită o nouă

dispoziție pentru restituirea în natură a suprafeței de teren cerută prin

notificare.

Prin decizia nr. 5639 din 28 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost

admis recursul declarat de pârâta Primăria Comunei Slobozia Mandra împotriva

deciziei civile nr. 677 din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că, prin

dispoziția nr. 199 din 12 octombrie 2005 emisă de Primarul Comunei Slobozia

Mândra - contestată în prezentul litigiu - notificarea nr. 698/06 noiembrie 2001

formulată de petenta C.E. a fost respinsă pentru „lipsa actelor juridice care

să ateste preluarea abuzivă a imobilului”, respectiv a suprafeței de 1500 mp.

teren intravilan situat în Comuna Slobozia Mândra a cărei restituire s-a

solicitat prin notificare.

S-a constatat însă că, pentru a se verifica dacă terenul ce face

obiectul notificării și despre care reclamanta pretinde că a aparținut

autorilor săi, a fost sau nu preluat abuziv de către stat, este necesară

identificarea prealabilă a acestui teren.

Or, în cauză, regimul juridic al terenului nu a fost pe deplin

stabilit, înscrisurile la care face trimitere instanța de apel cuprinzând o

serie de neconcordanțe.

Astfel, în testamentul autorului reclamantei, Pândele Ionescu (înscris

aflat la fila 12 dosar primă instanță), se menționează la punctul 8 un teren în

suprafață de 1300 mp „plantat cu vie altoită, - pe rod - în vatra satului”,

indicându-se totodată vecinătățile terenului, pe când în notificarea formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta solicită restituirea în natură a unei

suprafețe de 1500 mp teren, deși indică aceleași vecinătăți.

În plus, așa cum rezultă din referatul Comisiei Locale pentru aplicarea

legilor fondului funciar aflat la fila 39 din dosarul tribunalului, reclamanta

a solicitat, în temeiul Legii nr. 247/2005 reconstituirea dreptului de

proprietate pentru suprafața de 13,5 mp. teren arabil, iar potrivit adresei de

la fila 46, „suprafața de 1.500 mp. este cuprinsă în suprafața totală de 11,64 ha, diferență pentru care s-a validat dreptul de proprietate."

Totodată, la fila 24 din dosarul instanței de apel se află titlul de

proprietate din 29 august 2006 emis pe numele reclamantei pentru o suprafață de

11,64 ha.

Mai mult, așa cum rezultă din înscrisurile de la filele 51-54 din

dosarul primei instanțe, reclamanta a mai formulat o notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001, adresată Ministerului Administrației și Internelor, pentru o

suprafață de teren de 2.400 mp, aflată pe raza aceleiași comune, notificare

soluționată prin decizia nr. 197 din 28 aprilie 2004.

Or, instanța de apel nu a efectuat cercetarea judecătorească necesară

pentru a identifica terenul care, potrivit testamentului invocat de reclamantă

a aparținut autorului său și la a cărui restituire se pretinde a fi

îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001. Totodată, nu a fost clarificată

împrejurarea dacă, prin contestația formulată, reclamanta a solicitat

restituirea unei suprafețe de teren care a făcut, anterior, obiectul Legii nr. 18/1991

sau al unei alte notificări soluționate în procedura Legii nr. 10/2001 prin

decizia nr. 197 din 28 aprilie 2004 emisă de Ministerului Administrației și

Internelor.

În aceste condiții, verificarea corectei aplicări a legii în controlul

judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului nu se poate realiza în

cauză, fiind necesar a se lămuri, cu prioritate situația de fapt.

Prin urmare, apreciind că situația de fapt nu a fost pe deplin

stabilită, Înalta Curte a admis recursul declarat, a casat decizia recurată și

a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, pentru a fi administrate

probele necesare pentru lămurirea aspectelor menționate în vederea

identificării exacte a terenului în litigiu și a regimului juridic aplicabil

acestuia.

În rejudecare, Curtea de Apel

București,

secția a IV-a civilă, pronunțând decizia nr. 46/ A din 1 februarie 2012, a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoarea C.E. împotriva sentinței civile nr. 749

din 29 mai 2006 a Tribunalului Teleorman.

Instanța de apel a reținut că, prin notificarea nr. 698 din 6 noiembrie

2001 apelanta - contestatoare a solicitat restituirea imobilului în suprafață

de 1500 mp situat în comuna Slobozia Mândra, învecinat la răsărit cu M.G. și

AC.D.P.R., la opus cu apa Siriului, la miazăzi cu moștenitoarea I.G. și la

miazănoapte cu moștenitorii Ion S., imobil despre care se pretinde că a fost

preluat abuziv de stat și care ar fi aparținut părinților petentei C.E., care

l-au dobândit prin testamentul bunicului Pandele Ionescu, testament autentificat

sub nr. x/1941 la Judecătoria Turnu Măgurele.

Verificând testamentul, se constată că vecinătățile terenului pretins

luat de stat în mod abuziv, corespunde cu terenul menționat la pct. 8 din

testament, respectiv cu un teren în suprafață de 1.300 mp.

Față de această constatare și de precizarea făcută prin reprezentant,

că de fapt contestatoarea a pretins terenul de 1.300 mp și că din eroare s-a

menționat 1.500 mp, instanța de apel a reținut că de fapt prin notificare s-a

pretins terenul în suprafață de 1.300 mp.

Un prim aspect pe care instanța l-a reținut din conținutul

testamentului și a mențiunilor de la terenul pretins a fost acela că, în cazul

acestui teren, testatorul nu a precizat actul de proprietate în temeiul căruia

a dobândit acest teren, deși în majoritatea celorlalte terenuri se arată expres

actul de proprietate în temeiul căruia terenul a fost dobândit.

Din actele de proprietate depuse la dosar, pe care instanța le-a

verificat, s-a constatat lipsa vreunui act de proprietate prin care să se fi

dobândit terenul în suprafață de 1.300 mp, aspect reținut și în expertiza

întocmită de expert A.C. În plus, în expertiză se arată că nu există vreun

înscris din care să rezulte că terenul se află în prezent în posesia statului.

De asemenea, în expertiză s-a reținut că terenul nu poate fi

identificat și că, în zonele indicate de apelanți, în prezent există

proprietăți particulare.

Din procesul verbal întocmit de expert, semnat de primar și de

reprezentantul apelantei, rezultă că reprezentantul apelantei a indicat terenul

ca fiind cel ocupat în prezent de numitul S.M., teren despre care primarul

comunei a afirmat că numitul S. îl deține din anul 1964.

Examinând vecinătățile terenului indicat de reclamant în anexa 1

întocmită de expert și comparând vecinătățile actuale ale imobilului cu

vecinătățile menționate în testament, instanța de apel a apreciat că nici acest

teren indicat nu este cel menționat la pct. 8 din testament, deoarece la apus

terenul trebuia să se mărginească cu apa Siriului. Or, în anexa 1 la apus vest

terenul numitului S.M. se învecinează cu drum sătesc, iar de la drumul sătesc

și până la apa Siriului mai este o lungime de teren de aproape 90 ml, aspect

care exclude identitatea terenului de 1.300 mp cu cel deținut de numitul S.M.,

chiar dacă într-o adresă a primarului comunei Slobozia nr. 954 din 14 iunie 2011

se susține că terenul deținut de numitul S.M. ar fi unul și același cu cel pretins

de apelanta contestatoare.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că nu există nicio probă

pertinentă și legală din care să rezulte identitatea dintre cele două terenuri.

În plus, s-a constatat că în anul 1953 prin sentința civilă nr. 684 din

6 octombrie 1953 a fost trecut în proprietatea statului numai un teren în

suprafață de 1.500 mp pe care se află mai multe construcții, pe temeiul că

bunurile au fost părăsite de proprietar.

În anul 1997 s-a pronunțat sentința civilă prin care s-a admis acțiunea

reclamantei C.E. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și,

în consecință, s-au anulat un proces verbal de contravenție din 14 septembrie 1952

și adresa nr. 13.848/1953 emisă de Secția Financiară a fostului Raion Turnu

Măgurele care a stat la baza sentinței civile nr. 684 din 6 octombrie 1953 a

Tribunalului Popular al Raionului Turnu Măgurele.

Din considerentele sentinței rezultă că proprietarii imobilului I.C. și

M. preluat prin sentința civilă nr. 684 din 6 octombrie 1953 nu ar fi abandonat

acest imobil și ar fi fost izgoniți de către primar și alte persoane în mod

abuziv.

Rezultă că despre o preluare abuzivă se poate vorbi numai în cazul

imobilului ce a făcut obiectul sentinței civile nr. 684 din 6 octombrie 1953.

Curtea de apel a reținut că nu există probe despre o preluare abuzivă a

terenurilor înainte de pronunțarea acestei sentințe.

Din referatul întocmit de Primăria comunei Slobozia Mândra a rezultat

că în evidențele existente la Primărie și anume B.A.P. - ul din 1948 fila 3

poz. nr. 1 este înscris Ionescu P.C. cu teren de 21,6875 ha din care arabil 21,000 ha, vii - 0,1875 ha și curți 0,500 ha.

Din această suprafață de teren s-a reconstituit reclamantei prin titlul

din 23 noiembrie 1994 - 9 ha și 8.000 mp, iar prin titlul din 27 august 2006 - 11 ha și 6.400 mp, în total 21 ha și 4400 din suprafața totală de 21,6875 ha, operând o reducere de 2%.

Prin dispoziția de restituire în natură nr. 1476 din 13 octombrie 2006

emisă de Ministerul Administrației și Internelor s-a restituit în natură

reclamantei teren în suprafață de 625 mp și imobilul construcție în care a

funcționat Postul de Poliție.

În concluzie, rezultă că apelantei i s-au restituit în totalitate

suprafețele de teren cu care apărea înregistrată în evidențele Primăriei.

Referitor la posibilitatea ca suprafața pretinsă să fi fost inclusă în

suprafețele deja reconstituite, în raportul de expertiză se arată că în condițiile

în care apelantei i s-a restituit întreaga suprafață de teren care era în

evidențele primăriei exista probabilitatea ca suprafața de teren de 1300 să fie

inclusă în suprafețele de teren reconstituite.

Instanța de apel, față de adresa nr. 29 din 6 ianuarie 2006 a Primăriei

comunei Slobozia Mândra și având în vedere și motivul doi din apelul formulat,

precum și restituirea în totalitate a suprafeței cu care autorii apelantei erau

înregistrați în evidențele primăriei, a constatat că terenurile din intravilan

au fost incluse în terenurile reconstituite și care au fost acceptate de

apelanta reclamantă.

În această situație, s-a reținut că apelanta reclamantă nu mai poate

pretinde alte terenuri.

Prin urmare, în ce privește primul motiv de apel, în sensul reținerii

incidenței art. 8 din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că, într-adevăr, în mod

greșit, în paragraful penultim al considerentelor, instanța a reținut că

terenurile intravilane nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Această

greșeală nu este însă de natură a schimba soluția. Probabil instanța a dorit să

spună ceea ce rezultă din ultimul paragraf, în sensul că întreaga suprafață de

teren intravilan și extravilan a făcut obiectul retrocedărilor ca urmare a

aplicării Legilor nr. 18/1991 și 169/1999 iar în aceste condiții nu mai poate

solicita pe temeiul art. 8 din Legea nr. 10/2001 încă odată restituirea de

terenuri.

În concluzie, instanța de apel a reținut că apelanta a primit întreaga

suprafață de teren și, mai mult, a acceptat primirea de terenuri în extravilan.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal,

reclamanta C.E. - decedată în cursul soluționării

recursului, calitatea sa procesuală fiind preluată de moștenitoarea G.C.E.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că în mod greșit

instanța de apel a apreciat că nu există identitate între terenul solicitat și

terenul învederat ca aparținând numitului S.M., deoarece la vest nu se

învecinează cu apa Siului, ci cu un drum sătesc, până la apa Siului fiind o

distanță de 90 ml.

Astfel, recurenta a susținut că aceste aspecte reținute de instanță

sunt combătute de celelalte înscrisuri aflate la dosar, cât și de adresele emise

de intimată și de răspunsurile acesteia la interogatoriu, așa cum rezultă din

adresa nr. 954 din 14 iunie 2011, răspunsul la interogatoriu din Dosarul nr. 7593/2/2006

al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, răspunsul nr. 954 din 14

iunie 2011 la solicitarea referitoare la situația juridică a terenului.

Recurenta a învederat că, de la data întocmirii testamentului inițial

(1941) și până la momentul efectuării expertizei (2011) au trecut 70 de ani,

configurația locului putând suferi anumite modificări pe latura de vest, unde între

timp s-a realizat un drum sătesc (prin simpla străbatere repetată a locului de

către localnici) între teren și apa Siului.

Recurenta a susținut că, din coroborarea înscrisurilor, a

recunoașterilor intimatei, cât și a raportului de expertiză, instanța poate

ajunge la concluzia că există identitate între terenul solicitat și cel

menționat în testamentul din 1941 la poziția nr. 8.

Cea de-a doua critică adusă deciziei din apel a vizat motivarea

instanței cu privire la împrejurarea că nu există indicii ale unor preluări

abuzive.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că la dosar au fost depuse

înscrisuri din anul 1953 (sentința civilă nr. 684 din 06 octombrie 1953) și

1955 (proces-verbal) din care rezultă că au fost trecute definitiv în

proprietatea statului și atribuite cu titlu gratuit Sfatului popular al com.

Slobozia Mandra toate bunurile ce au fost proprietatea lui C.P.I., fiind

enumerate o serie de bunuri, dar care nu cuprindeau toată averea acestuia.

În acest sens, a invocat și sentința civilă nr. 4148/1997 a Judecătoriei

sector 3 București, arătând că, de vreme ce instanța a apreciat, în mod

irevocabil, că autorii recurentei au fost izgoniți abuziv din localitate, iar

imobilul ce face obiectul prezentului litigiu este localizat în „vatra satului”,

rezultă că au fost deposedați abuziv de toate imobilele aflate în zona com.

Slobozia Mandra, iar motivarea instanței de apel cu privire la împrejurarea că nu

s-a menționat expres imobilul în litigiu nu are niciun fundament legal și nici

interpretare logică.

La termenul de judecată din data de 31 ianuarie 2013

instanța a invocat, din oficiu,

excepția

nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc.

civ.

Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate,

Înalta Curte

reține următoarele:

Conform art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.,

cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C.

proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ.,

iar articolul 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu

a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2),

care se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea

motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de

art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul

formulării unor critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat

hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.

Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice

nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate

examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă

încadrarea în art. 304 C. proc. civ.

Or, în speță, nu numai că recurenta nu s-a conformat

exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând,

decât formal, motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., pe care și-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să

poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau

modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă

judecății, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunțate în apel și

nici nu se arată în ce constă nelegalitatea și indicarea temeiului de drept,

respectiv care sunt textele de lege încălcate sau aplicate greșit, prin

raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță,

în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele

instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în

recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are

loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind

legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către

recurentă constă, practic, într-o înșiruire de afirmații, care, nefiind

structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul

dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru

exercitarea controlului judiciar în recurs.

Or, condiția legală a dezvoltării

motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și

încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Nici criticile formulate de recurentă care vizează situația

de fapt și modul în care instanța de apel a făcut aprecierea probelor

administrate în cauză nu pot fi primite.

Astfel, modul în care instanța de judecată a făcut

aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea

probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304

C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Față de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1)

C. proc. civ., se va constata nul

recursul

declarat de reclamanta C.E. - decedată, continuat de moștenitoarea G.C.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta C.E. decedată,

continuat de moștenitoarea G.C.E. împotriva deciziei nr. 46/ A din 1 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie

2013.