ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2565/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia la 26 septembrie 2006, S.D., S.A. și S.L. au formulat, în contradictoriu cu Comisia județeană Ialomița pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, plângere împotriva deciziei din 9 august 2006, prin care aceasta a respins contestația împotriva deciziei Comisiei locale Amara. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 247/2005, susținându-se că prin actele depuse, a fost demonstrată întinderea dreptului de proprietate de 1,5 ha, aparținând autorului petenților, aprecierea în sens contrar a intimatelor (care a condus la respingerea cererii de reconstituire) fiind nejustificată.

Prin sentința civilă nr. 2133 din 21 noiembrie 2006, Judecătoria Slobozia a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomița, apreciind că acestuia îi aparține competența, în raport de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Astfel învestit, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a pronunțat sentința nr. 122/F din 8 februarie 2007, prin care a respins acțiunea formulată, reținând în considerentele soluției, că pentru a se obține restituirea unui imobil potrivit Legii nr. 10/2001, este necesar să fie urmată procedura prealabilă reglementată de acest act normativ. Cum reclamanții nu au făcut dovada transmiterii notificării, care declanșează procedura restituirii, devin incidente dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, referitoare la pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în justiție.

S-a reținut totodată că, potrivit dispozițiilor legale, notificarea trebuie adresată persoanei juridice deținătoare a imobilului revendicat și că în speță, această calitate de unitate deținătoare nu aparține celor două comisii funciare care se ocupă de reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole. În consecință, s-a considerat și că cererea este formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, temei pe care de asemenea, a fost respinsă acțiunea. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, care au susținut greșita soluționare a cauzei în absența lor, fără a li se da posibilitatea exercitării dreptului de apărare, precum și greșita stabilire a lipsei calității procesuale pasive a comisiilor de fond funciar.

Apelul a fost admis prin decizia nr. 574 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, desființată sentința atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a stabilit că în mod greșit prima instanță a apreciat asupra lipsei calității procesuale pasive a celor două intimate-pârâte. Aceasta, în condițiile în care reclamanții s-au adresat Comisiei județene de fond funciar Ialomița pentru restituirea unei suprafețe de teren de 1,5 ha, amplasat în zona Amara, teren arabil la momentul preluării. Ca atare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/1991, această instituție avea obligația soluționării cererii și deci, calitate procesuală pasivă.

S-a constatat că în mod greșit cererea nu a fost soluționată pe fondul ei, ci în temeiul unei excepții procesuale inaplicabile, tribunalul având obligația de a cerceta cererea de chemare în judecată în funcție de situația de fapt prezentată și de a califica temeiul juridic. Decizia a fost atacată cu recurs de către Comisia județeană de stabilire a dreptului de proprietate Ialomița, care a invocat aplicarea greșită a legii și incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a susținut că, deși instanța de apel a procedat corect atunci când a apreciat că litigiul dedus judecății se supune dispozițiilor legilor fondului funciar, stabilind astfel, calitate procesuală pasivă Comisiei, nu a dus consecințele acestei calificări până la capăt.

Astfel, conform art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, împotriva hotărârii comisiei județene se face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul. Prin urmare, competența soluționării cauzei în primă instanță aparține judecătoriei și nu tribunalului, așa cum în mod greșit a stabilit instanța de apel. Recursul este fondat. Apreciind asupra cadrului procesual, instanța de apel a avut în vedere în mod corect faptul că, fiind contestată o decizie a Comisiei județene de fond funciar, acesteia îi este justificată calitatea procesuală pasivă în cauză.

Față de obiectul învestirii instanței, calificarea juridică a pretențiilor (calificare ce incumbă instanței de judecată, atunci când ea este greșit realizată de către părți), trebuia făcută avându-se în vedere dispozițiile modificatoare ale Legii nr. 247/2005, care prin art. III din Titlul IV (privind modificarea și completarea legilor fondului funciar) a dat posibilitatea „persoanelor fizice și juridice să formuleze cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferențele de suprafață ce pot fi restituite, până la data de 30 noiembrie 2005”. În speță, reclamanții au formulat o astfel de cerere, la 30 noiembrie 2005 adresându-se Primăriei comunei Amara și solicitând restituirea unei suprafețe de 1,5 ha teren, conform dispozițiilor Legii nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 (filele 4, 5 fond).

Ulterior, nemulțumiți de modalitatea în care le-a fost soluționată cererea, au atacat în instanță decizia Comisiei județene de fond funciar. Ca atare, trimiterea pe care au făcut-o reclamanții în cuprinsul cererii de chemare în judecată, la dispozițiile Legii nr. 247/2005, trebuia înțeleasă (în funcție de obiectul litigiului) ca fiind cu referire la normele modificatoare conținute de aceasta în privința legilor fondului funciar (și nu la modificările aduse Legii nr. 10/2001). Deși impută instanței de fond faptul că nu a realizat o corectă calificare juridică a cererii, în funcție de pretențiile concrete deduse judecății, instanța de apel face aceeași greșeală, cu consecința determinării eronate a competenței de primă instanță.

Astfel, reținându-se existența calității procesuale pasive a comisiilor de fond funciar, ale căror decizii au fost contestate în instanță, concluzia în ce privește competența trebuia să se întemeieze pe dispozițiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. Potrivit textului menționat, împotriva hotărârii comisiei județene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul. Ca atare, pronunțând soluția de desființare a sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, instanța de apel a nesocotit dispozițiile menționate, ale art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. În consecință, recursul va fi admis și casată în parte decizia atacată, în sensul că trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță se va face la Judecătoria Slobozia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Ialomița împotriva deciziei nr. 574 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează în parte decizia, în sensul că trimite cauza spre rejudecare, Judecătoriei Slobozia. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2008.