ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1789/2009

Asupra recursului de față :

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei

Buftea, reclamanta SC H. SRL BAIA MARE a solicitat instanței ca prin hotărârea

ce o va pronunța să constate inexistența dreptului pârâtei SC M.E. SRL

MOGOȘOAIA de a solicita reclamantei suma de 231.309,96 lei. În motivarea

cererii, reclamanta a arătat că a fost obligată prin somație de plată, să

plătească suma sus menționată pârâtei, însă această procedură nu are autoritate

de lucru judecat asupra fondului cauzei. În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., H.G. 610 /1992 și O.G. nr. 78/2000.

Judecătoria Buftea, a analizat cu precădere excepția

necompetenței materiale a judecătoriei, raportat la art. 2 pct. 1 lit. a) C.

proc. civ. raportat la art. 4 și art. 7 C. com. și prin sentința civilă nr.

2254 din 29 aprilie 2008 a admis această excepție și a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin

sentința comercială nr. 7474 din 16 iunie 2008 a respins acțiunea formulată de

reclamantă.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că prin

sentința comercială nr. 3453 din 24 octombrie 2007 privind emiterea somației de

plată, pronunțată de Tribunalul Maramureș, societatea SC H. SRL a fost obligată

să plătească societății pârâte SC M.E. SRL suma de 23.130,28 lei, reprezentând

penalități de întârziere aferente facturilor achitate cu întârziere pentru

vânzări de medicamente în perioada 2006-2007. Prin sentința nr. 168 din 4

februarie 2008, aceeași instanță a respins cererea în anulare. Potrivit O.G.

nr. 5/2001, ordonanța privind somația de plată are autoritate de lucru judecat

cu privire la o altă somație cu același obiect, calea specială de atac în

această situație fiind acțiunea în anulare. În consecință, în situația în care

reclamanta nu a depus la dosarul cauzei dovezi pentru a demonstra fondul

raporturilor juridice dintre părți, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termen legal

reclamanta, iar Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin

decizia comercială nr. 431 din 3 octombrie 2008 a anulat ca insuficient timbrat

apelul declarat de reclamantă, aplicând cererii de apel sancțiunea prevăzută de

art. 20 pct. 3 din Legea nr. 146/1997.

Decizia Curții de Apel a fost recurată de către reclamanta

SC H. SRL BAIA MARE, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. Prin cererea de recurs a solicitat admiterea recursului,

casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului pe

fond.

În dezvoltarea în fapt a recursului s-a susținut că instanța

de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 20 pct. 1 și 3 din Legea nr.

146/1997 și dispozițiile O.G. nr. 32/1995 referitoare la timbrul judiciar.

Astfel, în cazul taxei judiciare de timbru, sancțiunea aplicabilă

este anularea cererii, pe când în cazul lipsei timbrului judiciar sancțiunea

este răspunderea potrivit legii a magistratului care a primit și înregistrat

cererea.

Pe de altă parte, invocă aplicarea dispozițiilor art. 20

alin. (5) din Legea nr. 146/1997, privind darea în debit a recurentei cu suma

reprezentând timbrul judiciar.

Recurenta reclamantă, prin înscrisul existent la fila 19 a

dosarului de recurs, a solicitat să se ia act de înțelegerea amiabilă a

părților, sens în care a depus la dosarul cauzei ,,convenția” încheiată între

părți.

Recursul este nefondat.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului prin prisma

motivului de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat

la soluția instanței de apel, de anulare a cererii de apel ca insuficient

timbrată, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală, pentru

următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 146/1997, cererea

de apel se timbrează cu 50% din taxa datorată pentru cererea sau acțiunea

neevaluabilă în bani, soluționată de prima instanță. Alături de taxa judiciară

de timbru, se datorează și timbru judiciar, conform art. 1 alin. (3) din Normele

metodologice nr. 2083 din 2 decembrie 1997 pentru aplicarea O.G. nr. 32/1995

privind timbrul judiciar.

În speța de față, din înscrisul existent la fila 20 a

dosarului de apel, rezultă că reclamanta SC H. SRL BAIA MARE a fost legal

citată pentru termenul de judecată din data de 3 octombrie 2008, cu mențiunea a

achita taxele judiciare de timbru aferente cererii de apel, satisfăcând cerința

depunerii la dosarul cauzei a taxei judiciare de timbru, fără aplicarea

timbrului judiciar de 15 bani.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997,

netimbrarea cererii de apel, atrage sancțiunea anulării cererii.

Răspunzând criticilor recurentei referitor la aplicarea

sancțiunii nulității cererii de apel, datorită nedepunerii timbrului judiciar

solicitat de către instanță, Înalta Curte constată că în conținutul sintagmei

de taxe judiciare de timbru este cuprinsă atât suma reprezentând taxă judiciară

de timbru cât și timbrul judiciar aferent cererii. Distincția pe care o face

recurenta, privind aplicarea unei sancțiuni diferențiate în situația

constatării lipsei taxei judiciare de timbru sau a timbrului judiciar este

greșită, întrucât în situațiile în care se percepe taxa de timbru, pe cerere se

aplică și timbrul judiciar mobil, iar sancțiunea aplicabilă este cea prevăzută

de art. 20 alin. (39 din Legea nr. 146/1997 și art. 35 alin. (59 din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997.

Trimiterea recurentei la art. 11 din Normele Metodologice

2083/1997 este lipsită de relevanță, întrucât acest articol nu reglementează

sancțiunea aplicabilă unei cereri netimbrate sau insuficient timbrate, această

sancțiunea fiind prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997,

aplicabilă în situația constatării neîndeplinirii ambelor sau uneia dintre

obligații.

De asemenea, invocarea dispozițiilor art. 20 alin. (5) din

Legea nr. 146/1997, privind posibilitatea instanței de control judiciar de a da

în debit partea care nu a achitat taxa de timbru corespunzătoare nu este

incidentă în cauză întrucât instituția dării în debit se referă la ipoteza în

care o taxă judiciară de timbru nu a fost corect stabilită și nu la situația în

care aceasta a fost corect stabilită, dar neachitată.

Pe cale de consecință, aplicarea sancțiunii prevăzută de

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru a

fost corect aplicată reclamantei, împrejurarea invocată de către recurentă

nefiind demonstrată.

În ceea ce privește convenția depusă la dosarul

cauzei, care atestă înțelegerea părților asupra fondului cauzei deduse

judecății, aceasta nu prezintă relevanță asupra soluționării cererii de recurs,

în situația în care nu s-a formulat de către recurentă o cerere privind

renunțarea la judecată, în temeiul art. 246 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC H. SRL

BAIA MARE împotriva deciziei comerciale nr. 431 din 3 octombrie 2008 a Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2009.