ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 73/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 73/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 556 din 15

aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă,

a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu acești

pârâți, a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București și Primarul General al Municipiului București, a obligat pârâții să

acorde, reclamantei, măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr.

247, condiționat de restituirea de către reclamantă a sumei de 78.157 RON.

S-a reținut, în esență, sub aspectul chestiunilor

de fapt că reclamanta a făcut dovada că apartamentul în litigiu a fost proprietatea

sa, trecut cu plată în proprietatea statului ca efect a aplicării Decretului

nr. 223/1974, ulterior fiind vândut unor persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995.

Pentru apartamentul în discuție, reclamanta a încasat despăgubiri în cuantum de

78.157 RON.

În

drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 1 pct. 2

din Legea nr. 10/2001, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 168A din 11

aprilie 2012, Curtea Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, în rejudecare,

a

admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a constatat

că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent

pentru diferența dintre despăgubirea primită, actualizată cu coeficientul de actualizare

și valoarea de piață a apartamentului, în condițiile Legii nr. 247/2005, a menținut

restul dispozițiilor sentinței.

Excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâților Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost definitiv tranșată

prin decizia de casare, obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ., Înalta

Curte de Casație și Justiție stabilind că cele două pârâte nu au calitate procesuală

pasivă.

Al doilea motiv de apel vizând încălcarea

dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor art. 1.4

lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 este întemeiat,

în mod greșit tribunalul dispunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent,

condiționat de restituirea de către reclamantă a sumei de 78 157 RON, reprezentând

valoarea despăgubirilor primite. Constatând că imobilul a fost vândut în temeiul

Legii nr. 112/1995, instanța de fond a stabilit că, în conformitate cu dispozițiile

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii în echivalent, dar, în mod greșit a condiționat acordarea

acestor despăgubiri de restituirea sumei primite ca despăgubire.

Potrivit art. 1.4 lit. B teza a II-a din

H.G nr. 250/2007, în ipoteza în care locuința a fost legal înstrăinată către o terță

persoană, persoanei îndreptățite i se vor acorda celelalte măsuri reparatorii prevăzute

de lege; în cazul în care persoana a formulat cerere de plecare definitivă din țară

și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința către stat, se vor acorda persoanei

îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferența dintre

suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I

alin. (1) al titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, și valoarea de piață a locuinței,

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Curtea a constatat că instanța de fond

a soluționat pe fond notificarea reclamantei, fiind respectate astfel atât decizia

nr. XX/2007 cât și decizia nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea a constatat totodată că, în primul

ciclu procesual, în apel, au fost încuviințate atât proba cu expertiză tehnică construcții,

având ca obiect valoarea de piață a imobilului în litigiu, cât și proba cu expertiză

contabilă având ca obiectiv evaluarea prețului imobilului, primit cu titlu de despăgubire,

aferent perioadei 1983, la zi.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată și completată prin prevederile Legii nr. 247/2005,

Titlul VII, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă (situație

care se regăsește și în speța de față), măsurile reparatorii prin echivalent sub

forma despăgubirilor bănești vor fi stabilite de către Comisia Centrală, pe bază

de expertiză, realizată de evaluatori speciali desemnați, unităților deținătoare,

respectiv entităților investite cu soluționarea notificărilor, revenindu-le obligația

de a emite o dispoziție sau decizie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii

în această formă.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (4)-(7)

din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit că pe baza situației juridice a imobilului

pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale

procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării

legalității respingerii cererii de restituire în natură. Dacă se constată că în

mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, întreaga documentație

va fi transmisă, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea

întocmirii raportului de evaluare. În alin. (6) se prevede că după primirea dosarului,

evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate

și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest

raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile

de despăgubire. Rolul raportului de evaluarea întocmit de evaluatorii special desemnați

este important deoarece dispozițiile legale statuează că în baza acestuia Comisia

Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În

ceea ce privește căile de atac, prevederile art. 19 din Legea

nr. 247/2005, Titlul VII, stabilesc că, deciziile adoptate de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, legiuitorul recunoscând plângerii caracter

suspensiv în ceea ce privește exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de

despăgubire al titularului.

Cu privire la competența de soluționare

a plângerii, dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII,

prevăd că aceasta revine secției de contencios administrativ și fiscal a Curții

de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

tribunalul nu mai are competența de a stabili cuantumul despăgubirilor care se cuvin

persoanei îndreptățite, în cazul în care se reține în speță incidența dispozițiilor

Legii nr. 247/2005, despăgubirile fiind cuantificate de către evaluatori special

desemnați, iar orice contestație cu privire la acest aspect este supusă cenzurii

curții de apel în condițiile legii contenciosului administrativ.

Împotriva deciziei instanței de apel a

formulat cerere de recurs la data de 31 mai 2012, reclamanta M.I.M., prin care a

criticat-o sub următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

S-a susținut contradictorialitatea considerentelor

sentinței civile nr. 556 din 15 aprilie 2009 și nelegala soluționare a excepției

lipsei calității procesuale a statului, în condițiile în care instanța de apel s-a

limitat să constate că nu mai poate analiza lipsa calității procesuale a Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților atâta timp cât aceasta a fost soluționată in mod irevocabil de

Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual.

Instanța de recurs nu a soluționat calitatea

procesuală a statului iar o eventuala analogie făcută prin raportare la Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților nu justifică omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra

motivului de apel ce viza contradictorialitatea considerentelor, care a și justificat

casarea cu trimitere din primul ciclu procesual.

Instanța de apel nu a ținut cont că, între

data pronunțării deciziei instanței de apel și data pronunțării deciziei de casare,

a intrat în vigoare O.G nr. 4/2012 prin care procedurile speciale ale Legii nr.

247/2005 au fost suspendate. în aceste noi condiții, instanța avea obligația legală

de a analiza și de a dispune pe fondul cererii de despăgubiri conform principiului

cine poate mai mult, poate și mai puțin.

Astfel, dacă legea prevede în mod expres

ca instanțele au competenta de a analiza legalitatea și temeinicia tuturor operațiunilor

administrative ale procedurii speciale, suspendarea acestor proceduri instituie

obligația instanței de a judeca cauza, pe fond, în baza principiului conform căruia

judecătorului nu îi este îngăduit sa refuze judecarea sub cuvânt că legea nu prevede,

este întunecată sau neîndestulătoare - art. 1 C. civ.

Trimiterea către o procedură administrativă

suspendată legal la data judecării apelului, se constituie într-un refuz de aplicare

a legii și constituie o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Decizia nr.

XX/2007, pronunțata de Înalta Curtea de

Casație și Justiție, are rolul a institui pentru instanțele de judecata competenta

de a soluționa pe fond orice pretenție prevăzuta de Legea nr. 10/2001 ori de câte

ori procedurile administrative nu sunt finalizate de entitățile desemnate de lege.

Hotărârea pronunțata a încălcat prevederile

art. 11 și 20 din Constituția României și art. 4 C. civ., respectiv prevederile

art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Câtă vreme pretențiile recurentei se limitează la valoarea de 500.000 RON prevăzuta

de Titlul II al Legii nr. 247/2005, dreptul la despăgubiri determină protecția

și garanția dreptului la un proces echitabil și la apărarea dreptului de proprietate.

Instanța a omis din analiza sa motivul

de apel prin care s-a solicitat admiterea acțiunii ca efect al compensării legale

prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Atâta timp cât nu s-a pus în discuția părților

nici o excepție de necompetentă funcțională a instanței, obligația de soluționare

a tuturor cererilor cu care a fost investită instanța determină analiza aplicabilității

art. 22 din O.U.G nr. 81/2007, compensarea datoriilor reciproce intre părțile litigante.

Din moment ce legea și instanța de judecata

au determinat ca recurenta are o datorie de care se va tine cont la acordarea despăgubirii,

instanța de judecata avea obligația să procedeze la compensarea datoriilor reciproce

și să dispună asupra celei mai mari.

Recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Pe temeiul dispozițiilor a. 304 pct. 9

C. proc. civ., nu poate fi primită critica referitoare la nelegala soluționare a

excepției lipsei calității procesuale pasive a statului, prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților,

în condițiile în care, așa cum corect s-a și reținut, aceasta a fost soluționată

in mod irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu

procesual.

Instanța de apel a respectat astfel dispozițiile

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate precum și a necesității administrării de noi

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Pentru situația de fapt a cauzei pendinte,

necontestată -apartamentul în litigiu a fost proprietatea reclamantei, trecut cu

plată în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974, reclamanta a încasat

despăgubiri în cuantum de 78.157 RON, ulterior fiind vândut unor persoane fizice,

în baza Legii nr. 112/1995 - în mod corect s-a constatat incidența art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, conform cărora în ipoteza în care locuința respectivă

a fost înstrăinată legal către o terță persoană, se vor acorda persoanei îndreptățite

celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a făcut

cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința

sa către stat, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii

prevăzute de lege pentru diferența dintre suma primită, actualizată cu coeficientul

de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din O.U.G. nr. 184/2002,

și valoarea de piață a locuinței, stabilită potrivit standardelor internaționale

de evaluare.

Nu se justifică pretinsa omisiune a instanței

de apel de a se pronunța asupra contradictorialității considerentelor, care a justificat

casarea cu trimitere din primul ciclu procesual, cât timp rejudecarea a vizat punere

de acord a situației de fapt a cauzei cu dispozițiile legale incidente, într-un

context procesual configurat prin chiar intervenția instanței supreme (prin decizia

de casare pronunțată la data de 30 septembrie 2011).

Dat fiind faptul că momentul soluționării

pe fond a pretenției reclamantei se situează după intrarea în vigoare a Legii

nr. 247/2005, în cauză devin pe deplin aplicabile dispozițiile art. 16 și următoarele

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în ceea ce privește regimul stabilirii și plății

despăgubirilor. În același sens, au fost avute în vedere și dispozițiile deciziei

nr. LII din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Legea nr. 247/2005 prevede o procedură

specială obligatorie privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că procedura judiciară nu poate

suplini procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, deoarece în acest

fel s-ar eluda spiritul dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Prin decizia de casare s-a clarificat inclusiv

această chestiune reclamată, prin considerente foarte tranșante, respectiv s-a apreciat

că cele două proceduri nu pot fi urmate direct în instanță în același timp, având

în vedere caracterul lor distinct.

Modificările legislative, chiar în considerarea

normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, sunt la latitudinea exclusivă

a autorității legiuitoare, componentă a puterii de stat, și nu a instanței de judecată.

Hotărârea pronunțată nu poate fi criticată

pe temeiul prevederilor art. 6 din Convenție, întrucât tocmai în considerarea noțiunii

de proces echitabil, ce presupune cu necesitate ca o instanță de judecată să examineze

în mod real problemele care i-au fost supuse atenției, au fost configurate circumstanțele

particulare ale cauzei pendinte, începând cu aspectele referitoare la investirea

instanței, până la chestiunile ce țin de fondul raportului juridic dedus judecății

-stabilirea deplină a situației de fapt, identificarea corectă a textului de lege

incident cauzei, respectarea întocmai a procedurii administrative de acordare a

despăgubirilor, inclusiv sub aspectul competenței instanțelor de judecată.

Criticile referitoare la necesitatea aplicării

deciziilor instanței de contencios european, respectiv a principiilor Convenției,

nu pot fi reținute, întrucât se urmărește înlăturarea de la aplicare a Titlului

VII al Legii nr. 247/2005, pe considerentul că procedura referitoare la acordarea

de despăgubirilor nu este una eficientă, și, totodată, modificarea normei naționale,

a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul obligării directe a unității

deținătoare la acordarea de despăgubiri, ceea ce înseamnă o nouă procedură de acordare

a despăgubirilor.

În

privința jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

și a efectelor ei asupra valorificării drepturilor reclamantei, s-a reținut corect

că aceasta nu poate conduce la crearea de norme juridice interne, printr-o interpretare

extensivă a considerentelor unei decizii emise de instanța europeană, cât timp aceste

considerente trebuie citite exclusiv în lumina situației de fapt concrete deduse

judecății, de la caz la caz.

Din punct de vedere jurisdicțional, preeminența

normei internaționale față de norma națională contrară are ca efect imediat înlăturarea

acesteia din urmă și aplicarea directă a celei dintâi, iar nu modificarea/completarea

legii naționale de către instanțe, de o manieră menită a-i asigura efecte compatibile

cu drepturile subiective protejate prin Convenție. Realizarea coerenței între legislația

internă și tratatele și convențiile internaționale la care România constituie atributul

exclusiv al autorității legiuitoare.

Convenția și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul obligării unei entități

juridice să îndeplinească obligații care potrivit legii interne sunt de competența

altei instituții.

Nu se poate contesta faptul că privarea

de proprietate impune statului obligația de a-l despăgubi pe fostul proprietar sau

moștenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului

preluat în mod abuziv, dar modalitatea concretă de plată este reglementată de dispozițiile

legale în vigoare, ce se impun a fi respectate.

Intrarea în vigoare a O.G nr. 4/2012, prin

care procedurile speciale ale Legii nr. 247/2005 au fost suspendate, nu schimbă

cu nimic soluția pronunțată, întrucât vizează o chestiune - "Regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea

nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele

măsuri adiacente - ce excede competenței instanței învestite.

Pentru aceleași considerente nu pot fi

analizate criticile referitoare la incidența art. 22 din O.U.G. nr. 81/2007, privind

compensarea datoriilor reciproce intre părțile litigante, cu atât mai mult cu cât

această critică a fost formulată omisso medio.

Faptul că instanța de judecată a respectat,

la momentul pronunțării deciziei, dispozițiile legii speciale, refuzând astfel să-și

depășească propriile atribuții jurisdicționale, nu înseamnă că aceasta a nesocotit

principiului conform căruia judecătorului nu îi este îngăduit sa refuze judecarea

sub cuvânt ca legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare - art. 1

C. civ..

Instanța de apel nu a omis din analiza

sa motivul de apel prin care s-a solicitat admiterea acțiunii ca efect al compensării

legale prevăzute de art. 16 în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci s-a conformat

întocmai dispozițiilor acestuia, constatând calitatea reclamantei de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența dintre despăgubirea primită,

actualizată cu coeficientul de actualizare și valoarea de piață a apartamentului,

în condițiile Legii nr. 247/2005.

Instanța anterioară nu a pus în discuția

părților nici o excepție de necompetentă funcțională a instanței, față de cadrul

procesual de învestire și prescripțiile legale identificate ca fiind incidente în

cauză, și redate în expunerea de motive.

Chiar dacă recurenta-reclamantă a formulat

critici întemeiate în mod formal și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., din expunerea de motive nu rezultă invocarea vreunui act juridic (în înțelesul

lui de negotium iuris), interpretat greșit de către instanță, dându-i-se conținutului

acestuia o semnificație contrară celei impuse de natura actului.

Au fost invocate și dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ., fără ca acestea să aibă acoperire în expunerea de motive a

cererii de recurs.

Pentru toate aceste considerente de fapt

și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.I.M. împotriva deciziei nr. 168A din

11 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013.