ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 73/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 556 din 15 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu acești pârâți, a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Primarul General al Municipiului București, a obligat pârâții să acorde, reclamantei, măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 247, condiționat de restituirea de către reclamantă a sumei de 78.157 RON.

S-a reținut, în esență, sub aspectul chestiunilor de fapt că reclamanta a făcut dovada că apartamentul în litigiu a fost proprietatea sa, trecut cu plată în proprietatea statului ca efect a aplicării Decretului nr. 223/1974, ulterior fiind vândut unor persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995. Pentru apartamentul în discuție, reclamanta a încasat despăgubiri în cuantum de 78.157 RON. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 168A din 11 aprilie 2012, Curtea Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în rejudecare, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența dintre despăgubirea primită, actualizată cu coeficientul de actualizare și valoarea de piață a apartamentului, în condițiile Legii nr. 247/2005, a menținut restul dispozițiilor sentinței. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost definitiv tranșată prin decizia de casare, obligatorie potrivit art. 315 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind că cele două pârâte nu au calitate procesuală pasivă. Al doilea motiv de apel vizând încălcarea dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 este întemeiat, în mod greșit tribunalul dispunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, condiționat de restituirea de către reclamantă a sumei de 78 157 RON, reprezentând valoarea despăgubirilor primite. Constatând că imobilul a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de fond a stabilit că, în conformitate cu dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, dar, în mod greșit a condiționat acordarea acestor despăgubiri de restituirea sumei primite ca despăgubire.

Potrivit art. 1.4 lit. B teza a II-a din H.G nr. 250/2007, în ipoteza în care locuința a fost legal înstrăinată către o terță persoană, persoanei îndreptățite i se vor acorda celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a formulat cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința către stat, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferența dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, și valoarea de piață a locuinței, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Curtea a constatat că instanța de fond a soluționat pe fond notificarea reclamantei, fiind respectate astfel atât decizia nr. XX/2007 cât și decizia nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea a constatat totodată că, în primul ciclu procesual, în apel, au fost încuviințate atât proba cu expertiză tehnică construcții, având ca obiect valoarea de piață a imobilului în litigiu, cât și proba cu expertiză contabilă având ca obiectiv evaluarea prețului imobilului, primit cu titlu de despăgubire, aferent perioadei 1983, la zi. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă (situație care se regăsește și în speța de față), măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești vor fi stabilite de către Comisia Centrală, pe bază de expertiză, realizată de evaluatori speciali desemnați, unităților deținătoare, respectiv entităților investite cu soluționarea notificărilor, revenindu-le obligația de a emite o dispoziție sau decizie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în această formă.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (4)-(7) din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit că pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură. Dacă se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, întreaga documentație va fi transmisă, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. În alin. (6) se prevede că după primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Rolul raportului de evaluarea întocmit de evaluatorii special desemnați este important deoarece dispozițiile legale statuează că în baza acestuia Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește căile de atac, prevederile art. 19 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, stabilesc că, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, legiuitorul recunoscând plângerii caracter suspensiv în ceea ce privește exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al titularului.

Cu privire la competența de soluționare a plângerii, dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, prevăd că aceasta revine secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. După intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, tribunalul nu mai are competența de a stabili cuantumul despăgubirilor care se cuvin persoanei îndreptățite, în cazul în care se reține în speță incidența dispozițiilor Legii nr. 247/2005, despăgubirile fiind cuantificate de către evaluatori special desemnați, iar orice contestație cu privire la acest aspect este supusă cenzurii curții de apel în condițiile legii contenciosului administrativ.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 31 mai 2012, reclamanta M.I.M., prin care a criticat-o sub următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: S-a susținut contradictorialitatea considerentelor sentinței civile nr. 556 din 15 aprilie 2009 și nelegala soluționare a excepției lipsei calității procesuale a statului, în condițiile în care instanța de apel s-a limitat să constate că nu mai poate analiza lipsa calității procesuale a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților atâta timp cât aceasta a fost soluționată in mod irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual.

Instanța de recurs nu a soluționat calitatea procesuală a statului iar o eventuala analogie făcută prin raportare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu justifică omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra motivului de apel ce viza contradictorialitatea considerentelor, care a și justificat casarea cu trimitere din primul ciclu procesual. Instanța de apel nu a ținut cont că, între data pronunțării deciziei instanței de apel și data pronunțării deciziei de casare, a intrat în vigoare O.G nr. 4/2012 prin care procedurile speciale ale Legii nr. 247/2005 au fost suspendate. în aceste noi condiții, instanța avea obligația legală de a analiza și de a dispune pe fondul cererii de despăgubiri conform principiului cine poate mai mult, poate și mai puțin.

Astfel, dacă legea prevede în mod expres ca instanțele au competenta de a analiza legalitatea și temeinicia tuturor operațiunilor administrative ale procedurii speciale, suspendarea acestor proceduri instituie obligația instanței de a judeca cauza, pe fond, în baza principiului conform căruia judecătorului nu îi este îngăduit sa refuze judecarea sub cuvânt că legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare - art. 1 C. civ. Trimiterea către o procedură administrativă suspendată legal la data judecării apelului, se constituie într-un refuz de aplicare a legii și constituie o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil. Decizia nr. XX/2007, pronunțata de Înalta Curtea de Casație și Justiție, are rolul a institui pentru instanțele de judecata competenta de a soluționa pe fond orice pretenție prevăzuta de Legea nr. 10/2001 ori de câte ori procedurile administrative nu sunt finalizate de entitățile desemnate de lege.

Hotărârea pronunțata a încălcat prevederile art. 11 și 20 din Constituția României și art. 4 C. civ., respectiv prevederile art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Câtă vreme pretențiile recurentei se limitează la valoarea de 500.000 RON prevăzuta de Titlul II al Legii nr. 247/2005, dreptul la despăgubiri determină protecția și garanția dreptului la un proces echitabil și la apărarea dreptului de proprietate. Instanța a omis din analiza sa motivul de apel prin care s-a solicitat admiterea acțiunii ca efect al compensării legale prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Atâta timp cât nu s-a pus în discuția părților nici o excepție de necompetentă funcțională a instanței, obligația de soluționare a tuturor cererilor cu care a fost investită instanța determină analiza aplicabilității art. 22 din O.U.G nr. 81/2007, compensarea datoriilor reciproce intre părțile litigante.

Din moment ce legea și instanța de judecata au determinat ca recurenta are o datorie de care se va tine cont la acordarea despăgubirii, instanța de judecata avea obligația să procedeze la compensarea datoriilor reciproce și să dispună asupra celei mai mari. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Pe temeiul dispozițiilor a. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită critica referitoare la nelegala soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a statului, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile în care, așa cum corect s-a și reținut, aceasta a fost soluționată in mod irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual.

Instanța de apel a respectat astfel dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., conform cărora "hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și a necesității administrării de noi probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Pentru situația de fapt a cauzei pendinte, necontestată -apartamentul în litigiu a fost proprietatea reclamantei, trecut cu plată în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974, reclamanta a încasat despăgubiri în cuantum de 78.157 RON, ulterior fiind vândut unor persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995 - în mod corect s-a constatat incidența art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform cărora în ipoteza în care locuința respectivă a fost înstrăinată legal către o terță persoană, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferența dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din O.U.G.

nr. 184/2002, și valoarea de piață a locuinței, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Nu se justifică pretinsa omisiune a instanței de apel de a se pronunța asupra contradictorialității considerentelor, care a justificat casarea cu trimitere din primul ciclu procesual, cât timp rejudecarea a vizat punere de acord a situației de fapt a cauzei cu dispozițiile legale incidente, într-un context procesual configurat prin chiar intervenția instanței supreme (prin decizia de casare pronunțată la data de 30 septembrie 2011). Dat fiind faptul că momentul soluționării pe fond a pretenției reclamantei se situează după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în cauză devin pe deplin aplicabile dispozițiile art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în ceea ce privește regimul stabilirii și plății despăgubirilor.

În același sens, au fost avute în vedere și dispozițiile deciziei nr. LII din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Legea nr. 247/2005 prevede o procedură specială obligatorie privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Prin decizia de casare s-a clarificat inclusiv această chestiune reclamată, prin considerente foarte tranșante, respectiv s-a apreciat că cele două proceduri nu pot fi urmate direct în instanță în același timp, având în vedere caracterul lor distinct.

Modificările legislative, chiar în considerarea normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, sunt la latitudinea exclusivă a autorității legiuitoare, componentă a puterii de stat, și nu a instanței de judecată. Hotărârea pronunțată nu poate fi criticată pe temeiul prevederilor art. 6 din Convenție, întrucât tocmai în considerarea noțiunii de proces echitabil, ce presupune cu necesitate ca o instanță de judecată să examineze în mod real problemele care i-au fost supuse atenției, au fost configurate circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, începând cu aspectele referitoare la investirea instanței, până la chestiunile ce țin de fondul raportului juridic dedus judecății -stabilirea deplină a situației de fapt, identificarea corectă a textului de lege incident cauzei, respectarea întocmai a procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, inclusiv sub aspectul competenței instanțelor de judecată.

Criticile referitoare la necesitatea aplicării deciziilor instanței de contencios european, respectiv a principiilor Convenției, nu pot fi reținute, întrucât se urmărește înlăturarea de la aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pe considerentul că procedura referitoare la acordarea de despăgubirilor nu este una eficientă, și, totodată, modificarea normei naționale, a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul obligării directe a unității deținătoare la acordarea de despăgubiri, ceea ce înseamnă o nouă procedură de acordare a despăgubirilor.

În privința jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a efectelor ei asupra valorificării drepturilor reclamantei, s-a reținut corect că aceasta nu poate conduce la crearea de norme juridice interne, printr-o interpretare extensivă a considerentelor unei decizii emise de instanța europeană, cât timp aceste considerente trebuie citite exclusiv în lumina situației de fapt concrete deduse judecății, de la caz la caz. Din punct de vedere jurisdicțional, preeminența normei internaționale față de norma națională contrară are ca efect imediat înlăturarea acesteia din urmă și aplicarea directă a celei dintâi, iar nu modificarea/completarea legii naționale de către instanțe, de o manieră menită a-i asigura efecte compatibile cu drepturile subiective protejate prin Convenție.

Realizarea coerenței între legislația internă și tratatele și convențiile internaționale la care România constituie atributul exclusiv al autorității legiuitoare. Convenția și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul obligării unei entități juridice să îndeplinească obligații care potrivit legii interne sunt de competența altei instituții. Nu se poate contesta faptul că privarea de proprietate impune statului obligația de a-l despăgubi pe fostul proprietar sau moștenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului preluat în mod abuziv, dar modalitatea concretă de plată este reglementată de dispozițiile legale în vigoare, ce se impun a fi respectate.

Intrarea în vigoare a O.G nr. 4/2012, prin care procedurile speciale ale Legii nr. 247/2005 au fost suspendate, nu schimbă cu nimic soluția pronunțată, întrucât vizează o chestiune - "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente - ce excede competenței instanței învestite. Pentru aceleași considerente nu pot fi analizate criticile referitoare la incidența art. 22 din O.U.G. nr. 81/2007, privind compensarea datoriilor reciproce intre părțile litigante, cu atât mai mult cu cât această critică a fost formulată omisso medio.

Faptul că instanța de judecată a respectat, la momentul pronunțării deciziei, dispozițiile legii speciale, refuzând astfel să-și depășească propriile atribuții jurisdicționale, nu înseamnă că aceasta a nesocotit principiului conform căruia judecătorului nu îi este îngăduit sa refuze judecarea sub cuvânt ca legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare - art. 1 C. civ.. Instanța de apel nu a omis din analiza sa motivul de apel prin care s-a solicitat admiterea acțiunii ca efect al compensării legale prevăzute de art. 16 în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci s-a conformat întocmai dispozițiilor acestuia, constatând calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența dintre despăgubirea primită, actualizată cu coeficientul de actualizare și valoarea de piață a apartamentului, în condițiile Legii nr. 247/2005.

Instanța anterioară nu a pus în discuția părților nici o excepție de necompetentă funcțională a instanței, față de cadrul procesual de învestire și prescripțiile legale identificate ca fiind incidente în cauză, și redate în expunerea de motive. Chiar dacă recurenta-reclamantă a formulat critici întemeiate în mod formal și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din expunerea de motive nu rezultă invocarea vreunui act juridic (în înțelesul lui de negotium iuris), interpretat greșit de către instanță, dându-i-se conținutului acestuia o semnificație contrară celei impuse de natura actului. Au fost invocate și dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fără ca acestea să aibă acoperire în expunerea de motive a cererii de recurs.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.I.M. împotriva deciziei nr. 168A din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013.