ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 761/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC V.C.P. SRL Târgoviște a chemat în judecată M.E.F. - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, solicitând instanței să dispună suspendarea Deciziei nr. 5 din 15 ianuarie 2008 prin care pârâta a revocat autorizația de antrepozit fiscal nr. RO 0054310PP01 din 21 iulie 2005, precum și suspendarea Deciziei nr. 47 din 22 februarie 2008 prin care i s-a respins ca neîntemeiată plângerea prealabilă formulată împotriva Deciziei nr. 5 din 15 ianuarie 2008. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este titulara autorizației de antrepozit fiscal RO 0054310PP01 din 21 iulie 2005 emisă pentru producția de venituri liniștite.

Prin Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2008 Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal menționată. Reclamanta susține și faptul că măsura a fost întemeiată pe împrejurarea că societatea nu a înștiințat autoritatea fiscală competentă despre modificările aduse datelor inițiale în baza cărora a fost emisă autorizația de antrepozit fiscal, respectiv cele care se referă la schimbarea administratorului, imputându-i-se încălcarea art. 183 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 89 din 2 aprilie 2008 a admis în parte cererea de suspendare formulată de SC V.C.P.

SRL Târgoviște, dispunând suspendarea Deciziei nr. 5 din 5 ianuarie 2008 până la soluționarea irevocabilă a cauzei în fond. Totodată, a respins capătul de cerere privind suspendarea Deciziei nr. 47 din 22 februarie 2008, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004. Întrucât din Adresa nr. 1555 din 19 februarie 2008 emisă de I.T.M. Dâmbovita rezultă că societatea are 12 salariați cu contracte individuale de muncă s-a apreciat că prin revocarea autorizației este interzisă activitatea societății, ceea ce poate produce o pagubă iminentă cu posibilitatea intrării societății în încetare de plăți.

În ceea ce privește cererea care vizează suspendarea Deciziei nr. 47 din 22 februarie 2008 s-a statuat că aceasta este neîntemeiată întrucât prin acest act administrativ s-a soluționat plângerea prealabilă, iar în conținutul acestuia nu sunt dispoziții de natură a fi puse în executare, care să justifice suspendarea executării. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs M.E.F. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovita, invocând dispozițiile art. 3041, art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut, în esență, că sentința pronunțată de prima instanță, este susceptibilă de următoarele critici: Cererea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, însă instanța, a considerat că aceasta a fost formulată în temeiul art. 15 din aceeași lege, dispunând greșit suspendarea executării actului administrativ fiscal până la soluționarea irevocabilă a cauzei în fond, acordând în acest fel mai mult decât s-a cerut. O altă critică, vizează faptul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada susținerilor sale din care să rezulte că au fost îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 și anume: cazul bine justificat și paguba iminentă.

Se menționează că aceeași instanță a soluționat și fondul cauzei ce a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 226/42/2008, iar prin sentința nr. 98 din 7 aprilie 2008 a respins cererea intimatei-reclamante pe fond, reținând o situație de fapt corectă, însă în totală contradicție cu argumentele din sentința recurată. Intimata-reclamantă, SC V.C.P. SRL a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, menționând faptul că cererea de suspendare a fost formulată odată cu sesizarea instanței în vederea anulării actelor administrative și deci, după soluționarea plângerii prealabile, astfel că aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile art. 15 din lege.

Referitor la cea de-a doua critică a recurentei-pârâte, se apreciază că a fost făcută dovada celor două condiții cumulative, respectiv, cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, iar respingerea de prima instanță a cererii de anulare a actelor administrativ-fiscale, nu poate avea nicio influență asupra soluției pronunțate cu referire la cererea de suspendare ce a fost anterioară soluției pe fondul cauzei. Se precizează și faptul că nu există nicio contradicție între hotărârea referitoare la măsura provizorie și cea care vizează soluționarea cererii de anulare a actelor administrativ-fiscale.

Înalta Curte, analizând recursul formulat, în raport de motivele de recurs invocate, de actele și probele existente la dosarul cauzei, apreciază că recursul formulat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Cu privire la primul motiv de recurs, se reține faptul că acesta este nefondat, întrucât din formularea cererii de chemare în judecată, rezultă că aceasta a fost promovată după soluționarea plângerii prealabile. În notele scrise depuse ulterior la dosarul de fond, de către intimata-reclamantă, se invocă ca temei legal al cererii de suspendare, dispozițiile art. 15 și art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel că susținerile potrivit cărora instanța s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut sau a acordat mai mult decât s-a cerut, nu sunt fondate.

În ceea ce privește celălalt motiv de recurs, referitor la neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare prevăzute de art. 14, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat. Instanța de fond avea obligația să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și prevenirea producerii unei pagube iminente. Aprecierea instanței de fond în sensul că motivele de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă pentru anularea deciziilor contestate, constituie caz bine justificat, este greșită, întrucât acestea nu pot prin ele însele, fară a exista și alte probe, să dovedească existența cazului bine justificat.

Motivele de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă nu creează o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ-fiscal, avându-se în vedere definiția acordată de legiuitor în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 cazului bine justificat, ca fiind: „împrejurarea legată de starea de fapt și de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Mai mult, ambele părți, prin motivele de recurs și întâmpinare, au confirmat faptul că prin sentința nr. 98 din 7 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea reclamantei cu privire la anularea actelor administrativ-fiscale contestate și care formează obiectul cererii de suspendare în cauza de fată.

Prin urmare, în mod greșit s-a reținut de instanța de fond ca fiind îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat. În ceea ce privește paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil, se constată că instanța de fond a considerat că prin revocarea autorizației de antrepozit fiscal nr. RO 0054310PP01 din 21 iulie 2005 este interzisă desfășurarea activității societății, fapt care este de natură a produce o pagubă iminentă cu posibilitatea intrării societății în încetare de plăți. Imposibilitatea realizării obiectului principal de activitate, ca urmare a faptului că se constată neîndeplinirea anumitor cerințe impuse de legiuitor referitoare la desfășurarea activității de antrepozit fiscal, nu poate constitui o condiție de admisibilitate a cererii de suspendare, chiar în condițiile în care revocarea autorizației de antrepozit fiscal conduce la încetarea desfășurării activității.

Suspendarea actelor administrative reprezintă o situație de excepție, întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate, care determină principiul executării acestora din oficiu, ori a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput. În concluzie, a accepta desfășurarea unei activități care nu respectă cerințele impuse de legiuitor, doar pe considerentul că societatea ar putea intra în încetare de plăți, este contrară principiilor statului de drept, astfel că aspectele reținute de instanța de fond, referitoare la îndeplinirea condiției care vizează paguba iminentă, sunt greșite.

Avându-se în vedere cele reținute anterior, Înalta Curte apreciază că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 15 coroborate cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată prin Legea nr. 262/2007. În temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va admite recursul formulat de recurentul-pârât, se va casa sentința recurată, în sensul că se va respinge cererea de suspendare formulată de SC V.C.P. SRL, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de M.E.F. - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovita împotriva sentinței civile nr. 89 din 2 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată, în sensul că respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta SC V.C.P. SRL, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2009.