ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 742/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea precizată la 11 februarie 2008, reclamanta M.E.R. a solicitat anularea în parte a Hotărârii nr. 255 din 17 septembrie 2007 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, obligarea acestui pârât să aplice sancțiunea amenzii pentru pârâta P.G., constatarea unui tratament discriminatoriu față de ea a Consiliului Local Vadu Crișului și a Primăriei Vadu Crișului, ce constă în refuzul de a-i încheia un contract de închiriere pentru spațiul situat în Vadu Crișului, județul Bihor, sancționarea celor două autorități, precum și obligarea acestora la încheierea contractului de închiriere pentru acest spațiu.

În motivarea cererii precizate se arată că sancțiunea cu avertisment aplicată de pârât numitei P.G. nu corespunde gravității faptei. De asemenea, este nejustificat refuzul autorităților de a nu-i închiria spațiul solicitat, în condițiile în care există spații libere, centrul de permanență fiind desființat, iar handicapul său grav o îndreptățește să beneficieze cu prioritate de un spațiu cu destinație de locuință. Prin întâmpinare, pârâta P.G.A. a invocat excepția de nelegalitate a pct. 1 și 2 din Hotărârea atacată de reclamantă. Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 97/CA/2008 din 26 mai 2008 a respins excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 255 din 17 septembrie 2007 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării invocată de P.G.

Totodată, a respins acțiunea reclamantei M.E.R. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, P.G., Consiliul Local Vadu Crișului și Primăria Vadu Crișului. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că din probele administrate în cauză a rezultat că închiderea ușii, deși nu a fost făcută în scop vădit de discriminare, a avut efect discriminatoriu, fapt pentru care sancțiunea de avertisment este proporțională cu fapta săvârșită. Cât privește discriminarea pentru neînchirierea locuinței de serviciu a fostului medic, de către Consiliul Local Vadu Crișului și Primăria Vadu Crișului, s-a constatat că această locuință este rezervată pentru închiriere medicilor, în scopul atragerii lor în comună, iar această justificare este obiectivă și rezonabilă.

S-a statuat că reclamanta nu se află în situație analoagă sau comparabilă cu situația medicilor și nu a reușit să facă dovada că s-ar fi închiriat spații în incinta dispensarului la alte persoane decât medici, astfel că nu a existat o faptă de discriminare. Referitor la excepția de nelegalitate invocată s-a reținut că în mod corect s-a constatat existența unei discriminări, în raport cu art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Anularea sancțiunii aplicate nu poate fi analizată în cadrul excepției invocate întrucât aceasta se încadrează în netemeinicia actului, ori pe calea excepției se poate analiza doar legalitatea hotărârii emise. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta M.E.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut în esență, că recursul său vizează doar greșita soluționare a cauzei cu referire la existența unui tratament discriminatoriu manifestat de către Consiliul Local Vadu Craiului și Primăria Vadu Crișului, constând în refuzul încheierii unui contract de închiriere pentru un spațiu situat în Vadu Crișului, județul Bihor, în raport de dispozițiile art. 10 lit. c) din O.G. nr. 137/2000, art. 6 lit. e) și art. 20 din Legea nr. 448/2006. Se precizează că este o persoană cu handicap care este îndreptățită la închirierea unui spațiu cu destinație de locuință în cadrul clădirii dispensarului uman, întrucât există încăperi neocupate de medici, iar refuzul autorităților nu are o justificare obiectivă dictată de un scop legitim.

Se susține că autoritățile locale nu au stabilit criteriile de prioritate pentru închirierea de locuințe persoanelor cu handicap, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 448/2004. De asemenea, destinația de „locuință a medicului” notată în cartea funciară pentru dispensarul comunal, nu are suport legal. Înalta Curte, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recurenta-reclamantă se consideră discriminată de Primăria și Consiliul Local al comunei V.C., prin faptul că i se refuză închirierea unei camere în imobilul unde își desfășoară profesia de tehnician dentar, ce a servit drept locuință pentru un medic și familia acestuia, până în anul 2007. Aceste autorități își motivează refuzul prin faptul că în același corp de clădire cu a dispensarului uman este și „locuința medicului”, iar această destinație a fost înscrisă și în cartea funciară, în anul 2000, fiind folosită numai de către medicii din comună în acest scop, nefiind închiriată niciodată altor persoane. În art. 6 lit. e) din Legea nr. 448/2006 este menționat dreptul la locuință al persoanei cu handicap, iar în art. 20 din aceeași lege se detaliază modul de asigurare a accesului acestor persoane la obținerea unei astfel de locuințe.

Însă, dispozițiile art. 20 acordă prioritate persoanelor cu handicap pentru închirierea, la nivelurile inferioare, a suprafețelor locative cu destinația de locuințe, fără a fi incluse în această categorie și locuințele de serviciu, rezervate închirierii numai de către anumite persoane ce desfășoară anumite categorii de servicii. Potrivit adreselor din 17 mai 2008, și din 14 iunie 2007, camera pentru care se solicită încheierea contractului de închiriere are destinația de spațiu de locuit pentru medici. În mod corect instanța de fond a reținut că recurenta-reclamantă nu se află în situație analoagă sau comparabilă cu situația medicilor, neexistând vreo dovadă că s-ar fi închiriat spații cu destinația de locuință în incinta dispensarului altor persoane decât acestora, pentru a se reține discriminarea.

Art. 10 lit. c) al O.G. nr. 137/2000 definește ca și contravenție discriminarea prin „refuzul de a vinde sau de a închiria un teren sau imobil cu destinație de locuință, cu excepția situației în care această restrângere este justificată de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”. Rezervarea unei locuințe de serviciu pentru medici este justificată de un scop legitim, respectiv acela de a asigura cetățenilor din comună un serviciu medical permanent, care se poate realiza prin punerea la dispoziția medicilor a unei astfel de locuințe, ca mijloc de a-i atrage și de a-i face stabili în acea comunitate.

După cum se constată, recurentei-reclamante i-au fost concesionate conform contractului nr. 213 din 17 ianuarie 2005, 2 încăperi din clădirea dispensarului uman pentru desfășurarea profesiei de tehnician dentar în cadrul cabinetului individual D., aplicându-i-se același tratament cu al medicilor în ceea ce privește spațiile cu această destinație, astfel că nu se întrevede în nici un fel vreo intenție de o discriminare. Faptul că unii medici au asigurate locuințe de serviciu în incinta dispensarului uman, alții nu au înțeles să solicite, iar ca urmare a pensionării unui medic, locuința folosită de acesta a rămas liberă începând cu anul 2007, nu o îndreptățește pe recurenta - reclamantă la închiriere, cât timp aceasta are destinația de locuință de serviciu pentru medici, încă din 2000, această destinație nu a fost schimbată niciodată până la această dată, iar aceasta nu are calitatea de medic.

Soluția pronunțată este în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant în interpretarea art. 14 din C.E.D.O., a statuat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Dreptul de a nu fi discriminat este încălcat când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile (ex. cauza T. contra Greciei, din 6 aprilie 2000, cauza G. contra Austriei, din 16 septembrie 1996). După cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu se găsește într-o situație analoagă cu a unui medic, pentru a-i fi închiriată locuința destinată numai acestei ultime categorii profesionale, existând și o justificare obiectivă, astfel că nu se poate reține fapta de discriminare în raport de art. 10 lit. c) din O.G.

nr. 137/2000. Prin urmare, în raport de cele reținute, de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.E.R. împotriva sentinței civile nr. 97 din 26 mai 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2009.