ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 742/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea precizată la 11 februarie 2008,

reclamanta M.E.R. a solicitat anularea în parte a Hotărârii nr. 255 din 17

septembrie 2007 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

obligarea acestui pârât să aplice sancțiunea amenzii pentru pârâta P.G.,

constatarea unui tratament discriminatoriu față de ea a Consiliului Local Vadu

Crișului și a Primăriei Vadu Crișului, ce constă în refuzul de a-i încheia un

contract de închiriere pentru spațiul situat în Vadu Crișului, județul Bihor,

sancționarea celor două autorități, precum și obligarea acestora la încheierea

contractului de închiriere pentru acest spațiu.

În motivarea cererii

precizate se arată că sancțiunea cu avertisment aplicată de pârât numitei P.G. nu

corespunde gravității faptei.

De asemenea, este

nejustificat refuzul autorităților de a nu-i închiria spațiul solicitat, în

condițiile în care există spații libere, centrul de permanență fiind

desființat, iar handicapul său grav o îndreptățește să beneficieze cu prioritate

de un spațiu cu destinație de locuință.

Prin întâmpinare, pârâta P.G.A.

a invocat excepția de nelegalitate a pct. 1 și 2 din Hotărârea atacată de

reclamantă.

Curtea de Apel Oradea,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 97/CA/2008 din 26 mai 2008 a respins excepția de nelegalitate a

Hotărârii nr. 255 din 17 septembrie 2007 emisă de Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării invocată de P.G.

Totodată, a respins acțiunea

reclamantei M.E.R. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării, P.G., Consiliul Local Vadu Crișului și Primăria Vadu

Crișului.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că din probele administrate în cauză a rezultat că

închiderea ușii, deși nu a fost făcută în scop vădit de discriminare, a avut

efect discriminatoriu, fapt pentru care sancțiunea de avertisment este

proporțională cu fapta săvârșită.

Cât privește discriminarea

pentru neînchirierea locuinței de serviciu a fostului medic, de către Consiliul

Local Vadu Crișului și Primăria Vadu Crișului, s-a constatat că această

locuință este rezervată pentru închiriere medicilor, în scopul atragerii lor în

comună, iar această justificare este obiectivă și rezonabilă.

S-a statuat că reclamanta nu

se află în situație analoagă sau comparabilă cu situația medicilor și nu a

reușit să facă dovada că s-ar fi închiriat spații în incinta dispensarului la

alte persoane decât medici, astfel că nu a existat o faptă de discriminare.

Referitor la excepția de nelegalitate

invocată s-a reținut că în mod corect s-a constatat existența unei

discriminări, în raport cu art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Anularea sancțiunii aplicate

nu poate fi analizată în cadrul excepției invocate întrucât aceasta se

încadrează în netemeinicia actului, ori pe calea excepției se poate analiza

doar legalitatea hotărârii emise.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta M.E.R., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Recurenta a susținut în

esență, că recursul său vizează doar greșita soluționare a cauzei cu referire

la existența unui tratament discriminatoriu manifestat de către Consiliul Local

Vadu Craiului și Primăria Vadu Crișului, constând în refuzul încheierii unui

contract de închiriere pentru un spațiu situat în Vadu Crișului, județul Bihor,

în raport de dispozițiile art. 10 lit. c) din O.G. nr. 137/2000, art. 6 lit. e)

și art. 20 din Legea nr. 448/2006.

Se precizează că este o

persoană cu handicap care este îndreptățită la închirierea unui spațiu cu

destinație de locuință în cadrul clădirii dispensarului uman, întrucât există

încăperi neocupate de medici, iar refuzul autorităților nu are o justificare

obiectivă dictată de un scop legitim.

Se susține că autoritățile

locale nu au stabilit criteriile de prioritate pentru închirierea de locuințe

persoanelor cu handicap, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 448/2004.

De asemenea, destinația de

„locuință a medicului” notată în cartea funciară pentru dispensarul comunal, nu

are suport legal.

Înalta Curte, analizând recursul

formulat în raport de motivele invocate, de înscrisurile care există la dosarul

cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat

pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recurenta-reclamantă se

consideră discriminată de Primăria și Consiliul Local al comunei V.C., prin

faptul că i se refuză închirierea unei camere în imobilul unde își desfășoară

profesia de tehnician dentar, ce a servit drept locuință pentru un medic și

familia acestuia, până în anul 2007.

Aceste autorități își

motivează refuzul prin faptul că în același corp de clădire cu a dispensarului

uman este și „locuința medicului”, iar această destinație a fost înscrisă și în

cartea funciară, în anul 2000, fiind folosită numai de către medicii din comună

în acest scop, nefiind închiriată niciodată altor persoane.

În art. 6 lit. e) din Legea nr.

448/2006 este menționat dreptul la locuință al persoanei cu handicap, iar în art.

20 din aceeași lege se detaliază modul de asigurare a accesului acestor persoane

la obținerea unei astfel de locuințe.

Însă, dispozițiile art. 20

acordă prioritate persoanelor cu handicap pentru închirierea, la nivelurile

inferioare, a suprafețelor locative cu destinația de locuințe, fără a fi

incluse în această categorie și locuințele de serviciu, rezervate închirierii

numai de către anumite persoane ce desfășoară anumite categorii de servicii.

Potrivit adreselor din 17

mai 2008, și din 14 iunie 2007, camera pentru care se solicită încheierea

contractului de închiriere are destinația de spațiu de locuit pentru medici.

În mod corect instanța de

fond a reținut că recurenta-reclamantă nu se află în situație analoagă sau

comparabilă cu situația medicilor, neexistând vreo dovadă că s-ar fi închiriat

spații cu destinația de locuință în incinta dispensarului altor persoane decât

acestora, pentru a se reține discriminarea.

Art. 10 lit. c) al O.G. nr. 137/2000

definește ca și contravenție discriminarea prin „refuzul de a vinde sau de a

închiria un teren sau imobil cu destinație de locuință, cu excepția situației

în care această restrângere este justificată de un scop legitim, iar metodele

de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”.

Rezervarea unei locuințe de

serviciu pentru medici este justificată de un scop legitim, respectiv acela de

a asigura cetățenilor din comună un serviciu medical permanent, care se poate

realiza prin punerea la dispoziția medicilor a unei astfel de locuințe, ca

mijloc de a-i atrage și de a-i face stabili în acea comunitate.

După cum se constată,

recurentei-reclamante i-au fost concesionate conform contractului nr. 213 din

17 ianuarie 2005, 2 încăperi din clădirea dispensarului uman pentru

desfășurarea profesiei de tehnician dentar în cadrul cabinetului individual D.,

aplicându-i-se același tratament cu al medicilor în ceea ce privește spațiile

cu această destinație, astfel că nu se întrevede în nici un fel vreo intenție

de o discriminare.

Faptul că unii medici au

asigurate locuințe de serviciu în incinta dispensarului uman, alții nu au

înțeles să solicite, iar ca urmare a pensionării unui medic, locuința folosită

de acesta a rămas liberă începând cu anul 2007, nu o îndreptățește pe recurenta

- reclamantă la închiriere, cât timp aceasta are destinația de locuință de

serviciu pentru medici, încă din 2000, această destinație nu a fost schimbată

niciodată până la această dată, iar aceasta nu are calitatea de medic.

Soluția pronunțată este în

acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod

constant în interpretarea art. 14 din C.E.D.O., a statuat că diferența de

tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații

analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare

rezonabilă și obiectivă.

Dreptul de a nu fi

discriminat este încălcat când statele tratează în mod diferit persoane aflate

în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile (ex.

cauza T. contra Greciei, din 6 aprilie 2000, cauza G. contra Austriei, din 16

septembrie 1996).

După cum s-a arătat,

recurenta-reclamantă nu se găsește într-o situație analoagă cu a unui medic,

pentru a-i fi închiriată locuința destinată numai acestei ultime categorii

profesionale, existând și o justificare obiectivă, astfel că nu se poate reține

fapta de discriminare în raport de art. 10 lit. c) din O.G. nr. 137/2000.

Prin urmare, în raport de

cele reținute, de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu

cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.E.R. împotriva sentinței civile nr. 97 din 26 mai 2008 a Curții de Apel

Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2009.