ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 591/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2177 din 9 septembrie 2008 Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamanților N.E.M., D.R., Ș.D., S.V.N., D.I., C.M.A.E., B.L., C.F., C.C., B.G., D.A.L., S.F., P.F.S., L.T., I.I., E.L., C.I., M.C., V.P., B.R., E.M., I.M., Ț.B., C.D., C.G., C.R., L.D., L.A. formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și cu chematul în garanție M.E.F., a obligat pârâtul să plătească reclamanților primele de vacanță pentru perioada octombrie 2004 – decembrie 2006, actualizate; a respins cererea de plată a cheltuielilor de judecată, precum și cea de chemare în garanție formulată de pârât.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit art. 34 lit. f) din Legea 293/2004 funcționarul public din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor are dreptul la „primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu pe lângă drepturile salariate aferente lunii care se efectuează concediul”. S-a mai reținut că prin Decizia 23 din 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că magistrații și personalul auxiliar beneficiază de primă de vacanță pentru perioada în care legislația a prevăzut acest drept chiar dacă dispozițiile legale au fost în mod succesiv suspendate. Instanța supremă a arătat că „efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv”.

În aceeași decizie, instanța supremă a arătat că „dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 33/2001, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 386/2001, precum și cele ale Legii nr. 743/2001 (acte de suspendare a dreptului magistraților și personalului auxiliar la primă de vacanță.) au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru beneficiarii prevederii legale sus-menționate, a cărei punere în aplicare a fost suspendată sau amânată prin acte normative temporare, emise datorită unor condiții financiare deosebite." Instanța de fond a mai apreciat că același raționament juridic trebuie aplicat și în cazul funcționarilor publici cu statut special, constatând că suspendările succesive ale dreptului la primă de vacanță au avut ca efect întreruperea prescripției dar nu au dus la stingerea dreptului ci, după încetarea efectelor actelor de suspendare se impunea plata retroactivă a acestor drepturi.

Termenul de prescripție trebuie calculat de la data ultimei suspendări întrucât doar la acea dată se putea formula o acțiune pentru plata primelor de vacanță. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, instanța de fond a respins-o, apreciind că M.E.F. nu este garantul obligațiilor bugetare ale altor instituții care au calitate de ordonatori principali de credite. Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Justiției, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond în mod greșit a admis acțiunea pentru perioada 2004 - 2005 reclamanților ale căror raporturi de muncă cu Ministerul Justiției a început numai din anul 2006. Recurentul precizează faptul că intimații - reclamanți Ț.B., C.D., C.R., L.D., au raporturi de muncă cu Ministerul Justiției numai din anul 2006, iar prin hotărârea pronunțată instanța a dispus obligarea la plata primelor de concediu pentru anii 2004 – 2005, perioadă în care aceștia nu au avut raporturi de muncă cu această instituție. Pe de altă parte, intimata - reclamantă L.A. a fost transferată la Administrația Națională a Penitenciarelor începând cu data de 15 iulie 2005, astfel că prin hotărârea pronunțată în mod greșit s-a dispus obligarea Ministerului Justiției la plata primei de concediu începând cu această dată.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Din actele dosarului rezultă fără putință de tăgadă că reclamanții Ț.B., C.D., C.R., L.D., au raporturi de muncă cu Ministerul Justiției numai din anul 2006, iar prin hotărârea pronunțată instanța de fond în mod greșit a dispus obligarea pârâtului la plata primelor de concediu pentru anii 2004 – 2005, deoarece în această perioadă aceștia nu au avut raporturi de muncă cu această instituție. De asemenea, intimatei-reclamante L.A. i-au încetat raporturile de muncă prin transfer la Administrația Națională a Penitenciarelor începând cu data de 15 iulie 2005, astfel că prin hotărârea pronunțată în mod greșit s-a dispus obligarea Ministerului Justiției la plata primei de concediu începând cu această dată.

Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 34 lit. f) din Legea nr. 293/2004 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și 3 C. proc.

civ., recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată în parte, în sensul respingerii pretențiilor formulate de reclamanții Ț.B., C.D., C.R., L.D., pentru perioada anilor 2004 - 2005 și de reclamanta L.A. pentru perioada iulie 2005 - 2006, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.J., împotriva sentinței civile nr. 2177 din 9 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în parte, în sensul respingerii pretențiilor formulate de reclamanții Ț.B., C.D., C.R., L.D., pentru perioada anilor 2004-2005 și de reclamanta L.A. pentru perioada iulie 2005 - 2006. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2009.