ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 617/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrata la 8 iunie 2007 la Curtea de Apel București, reclamantul B.A. a chemat în judecata pe parații A.N.V. si M.E.F. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța sa fie obligați pârâții la plata primelor de concediu aferente anilor 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflație până la data plații efective și obligarea paratului M.E.F. la alocarea fondurilor necesare plații sumelor. În fapt. reclamantul a arătat că are calitatea de funcționar public în cadrul B.V. București Sud, iar potrivit art. 34 din Legea nr. 188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Ulterior, printr-o serie de ordonanțe de urgență, s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol. Astfel, prin art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001 s-a dispus suspendarea aplicării acestui drept până la 01 ianuarie 2002: prin art. 1 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 a fost suspendată acordarea primei până la 31 decembrie 2002; prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 a fost suspendată acordarea sumei până la 31 decembrie 2003; prin art. 9 pct. 7 din Legea 507 2003 pană la 31 decembrie 2004; prin art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004 până la 31 decembrie 2005; prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 până la 31 decembrie 2006. S-a susținut că suspendarea nu echivalează cu stingerea dreptului, fiind o măsura cu caracter temporar și nu permanent.

Reclamantul a invocat faptul că începând cu data de 1 ianuarie 2007 se naște dreptul funcționarilor de a solicita și primi prima de vacanță pe anii cât a fost suspendată succesiv. Prin sentința civilă nr. 2196 din 19 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a admis cererea reclamantului B.A. în contradictoriu cu pârâții A.N.V. și M.E.F. A obligat pârâții la plata către reclamant a sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu aferentă anilor 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006 actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.

Pentru a pronunța această soluție, Instanța de Fond a reținut cu privire la excepția prescripției dreptului de a cere plata primelor de concediu aferente perioadei 2001 - 2003 că această excepție este neîntemeiată, deoarece dreptul s-a născut la data de 1 ianuarie 2007, dată la care acesta nu a mai fost suspendat prin nici un act normativ. Nici un termen de prescripție nu poate curge atâta timp cât dreptul respectiv nu s-a născut sau este afectat de o condiție sau un termen suspensiv, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. Pe fondul cauzei, s-a reținut că întrucât de la data de 1 ianuarie 2007 nu s-a mai dispus suspendarea dispozițiilor referitoare la prima de concediu, reclamantul este în drept să solicite primele de concediu pe perioada anterioară încetării efectelor suspendării.

Instanța a apreciat că nu se poate reține apărarea pârâților în sensul că suspendarea unui drept are consecință anularea lui. Împotriva sentinței civile sus menționate au declarat recurs atât M.E.F. cât și A.N.V. În recursul său, M.E.F. a motivat că nu s-a avut în vedere faptul că acordarea primei de concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001 - 2006 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă. S-a mai susținut că au fost ignorate și prevederile Constituției României, potrivit cărora măsurile de protecție socială sunt stabilite prin lege și tot legiuitorul are posibilitatea de a suspenda acordarea acestora și că nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

În recursul său, A.N.V. a reiterat prescripția dreptului de a cere plata drepturilor salariale reprezentând primele de vacanță aferente perioadei 2001 - 2003. Pe fondul cauzei s-a motivat că prin bugetul de stat pe anul 2004 nu s-au putut suporta cheltuieli cu primele de concediu și că în anul 2004 prevederile referitoare la primele de concediu nu au fost în vigoare și deci pe anul 2004 funcționarii publici nu au avut dreptul la prime de concediu. S-a susținut că nu este vorba de o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci de inexistența dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată. Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cu privire la excepția dreptului de a cere plata primelor de concediu aferentă perioadei 2001 - 2003, Instanța de Fond a reținut în mod corect că această excepție este neîntemeiată deoarece dreptul s-a născut la data de 1 ianuarie 2007, dată la care acesta nu a mai fost suspendat prin nici un act normativ. Nici un termen de prescripție nu poate curge atâta timp cât dreptul respectiv nu s-a născut sau este afectat de o condiție sau un termen suspensiv, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of.

nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată, se vor respinge recursurile declarate în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de A.N.V. și de M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 2196 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 februarie 2008.