ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1194/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1194/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București,

reclamanții F.M., M.B., S.C.M.C., G.G., T.V., L.L., M.I., T.V., F.M., Ș.I., N.L.

și D.G. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei

Administrative, I.G.P.R., D.G.P.M.B., I.P.J. Ilfov și Ministerul Economiei și Finanțelor

obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2004-2006

actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății

efective iar Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății

sumelor cuvenite.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că sunt funcționari publici cu statut special în cadrul Ministerului

Internelor și Reformei Administrative – D.G.P.M.B., iar Legea nr. 188/1999 prevede

că „Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă

egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează

separat”.

Ulterior, printr-o serie

de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12

alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002,

art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui

articol cu privire la prima de concediu.

În fine, se mai arată

că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale

art. 53 din Constituția României.

D.G.P.M.B. a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive referitor la reclamanții D.G. și N.L. și pe fond

a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Pârâtul I.G.P.R., prin

întâmpinare a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Ministerul Internelor

și Reformei Administrative a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, formulând

o cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Prin Încheierea din 212

martie 2007 a fost respinsă excepția invocată de pârâtul I.G.P.R.

Prin sentința civilă

nr. 1954 din 18 iulie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios,

administrativ și fiscal, a admis excepția privind lipsa calității procesuale pasive

invocată de pârâta D.G.P.M.B. în ceea ce privește pe reclamanții D.G. și N.L. și

pe cale de consecință: a respins acțiunea reclamanților D.G. și N.L. în contradictoriu

cu pârâta D.G.P.M.B., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă; a admis acțiunea reclamanților F.M., M.B., N.L., S.C., M.C.,

D.G., G.G., T.V., L.L., M.I., T.V., L.L., F.M., Ș.I. în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Administrației și Internelor, I.G.P.R., D.G.P.M.B. și I.P.J. Ilfov cu

precizarea de la ordinul 1 în ce privește pârâtul D.G.P.M.B. și în consecință, a

obligat pârâții la plata către reclamanți a primelor de concediu pe anii 2004, 2005

și 2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului la data

plății efective; a obligat pârâtul Ministerul Administrației și Internelor să cuprindă

în bugetul propriu sumele respective; a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice, și pe cale de consecință a obligat chematul în garanție, să

vireze către Ministerul Administrației și Internelor sumele necesare plății primelor

de concediu.

Prin încheierea pronunțată

la data de 21 martie 2007, a fost respinsă excepția invocată de pârâtul I.G.P.R.

În temeiul art. 137

alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepțiile invocate de pârâți,

Curtea a reținut următoarele:

În ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive invocate de D.G.P.M.B. în contradictoriu cu reclamanții

D.G. și N.L., aceasta este întemeiată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală pasivă

presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același

raport juridic.

Or, în cauza dedusă judecății,

D.G.P.M.B., în ce privește cererea celor doi reclamanți, nu poate avea calitatea

de pârât, aceștia neavând raporturi de serviciu cu pârâta.

Referitor la cererea de

chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de pârâtul Ministerul

Internelor și Reformei Administrative, aceasta urmează a fi admisă, fiind întrunite

condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 60 C. proc. civ., coroborate cu prevederile

art. 4 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice.

Pe fondul pricinii,Curtea,

analizând probele administrate în cauză, retine că reclamanții au făcut dovada calității

de funcționari publici, cu statut special aceștia desfășurându-se activitatea în

cadrul instituției publice pârâte.

Pe baza interpretării

dispozițiilor legale aplicabile în cauză, Curtea de Apel București, a constatat

că acțiunea este întemeiată, în ce privește primele de concediu pentru următoarele

considerente:

Conform art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999, „funcționarul public, are dreptul pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu, care se impozitează separat".

Prin O.U.G. nr. 33/2001

aplicarea prevederilor legale sus menționate a fost suspendată, termenul de suspendare

fiind prelungit succesiv prin legi ale bugetului ulterioare, până la 31

decembrie 2006.

Instanța de fond a reținut

că măsura suspendării drepturilor salariale nu poate avea ca efect decât amânarea

punerii în aplicare a dispozițiilor legale, deoarece suspendarea nu este echivalentă

cu abrogarea pe termen limitat a legii, ci cu lipsa temporară a dreptului însuși.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții N.L. și D.G. și Ministerul Economiei și Finanțelor,

criticând-o pentu nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304

pct. 9 și cele ale art. 304

1

C. proc. civ.

În motivare recurenții

D.G. și N.L. au arătat că în mod greșit instanța de fond le-a respins acțiunea având

în vedere întâmpinarea formulată de D.G.P.M.B. potrivit căreia această instituție

nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește pe reclamanți întrucât reclamantul

D.G. a fost încadrat la D.G.P.M.B. la data de 20 iulie 2005 iar reclamantul N.L.

a fost încadrat la D.G.P.M.B. la data de 15 ianuarie 2006.

Reclamanții apreciază

că instanța de fond trebuia să soluționeze cererea lor prin obligarea pârâților

la plata sumei reprezentând prima de vacanță pentru anii 2005 și 2006 pentru D.G.

și pentru anul 2006 către N.L., având în vedere că aceștia au început raporturile

de muncă la data de 20 iulie 2005 și respectiv 15 ianuarie 2006.

Ministerul Economiei și

Finanțelor critică hotărârea instanței de fond și invocă în motivare excepția lipsei

calității procesuale pasive a chematului în garanție - Ministerul Economiei și Finanțelor

arătând că în mod greșit instanța de fond a reținut că poate fi obligat ca și chemat

în garanție să vireze către Ministerul Internelor și Reformei Administrative fondurile

necesare achitării drepturilor de natură salarială solicitate de reclamanți.

Se arată că pronunțarea

unei hotărâri prin care Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat la alocarea

fondurilor către Ministerul Internelor ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002,

prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția în

imposibilitatea executării acestei hotărâri (decizia finala privind conținutul bugetului

nu aparține instituției). Aceasta este și rațiunea pentru care la art. 5 alin.

(1) lit. f) din H.G. nr. 386/2006 se prevede că "În îndeplinirea atribuțiilor

sale, Ministerul Economiei și Finanțelor este autorizat să refuze cererile de finanțare

de la bugetul de stat, de suplimentare și de virare a creditelor bugetare, în cazurile

în care acestea nu îndeplinesc condițiile legale sau se abat de la reglementările

în vigoare".

Potrivit art. 6 din Legea

nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului

bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie.

Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor anuale

inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar”.

Responsabilitatea Ministerului

Economiei și Finanțelor se limitează la faza de proiect bugetar.

În altă ordine de idei,

se precizează că între reclamanți și Ministerul Economiei și Finanțelor, sau între

Ministerul Internelor și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există nici un fel

de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în garanție a acestuia.

Se apreciază că hotărârea

a fost dată cu încălcarea legii, instanța de fond neavând în vedere prevederile

Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, care stabilesc,

pe de o parte că, nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată

și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, iar pe de altă parte, nici o cheltuială

nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

Examinând cauza în raport

cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile

sunt fondate pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu”.

Or, dispozițiile textului

de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă

aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului,

ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici

o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate

din moment ce

printr-o lege anterioară s-a

conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât

s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit,

trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut

dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea

ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui

existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic

de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent

cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de

a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Potrivit art. 6 din Legea

nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului

bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu pana la data de 30 noiembrie.

Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor anuale

inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar”.

Este cert că între reclamanți

și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există nici un fel de raporturi juridice

sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a acestei instituții în

calitate de pârât.

Instanța de fond greșit

a admis cererea de chemare în garanție formulată împotriva Ministerului Economiei

și Finanțelor, întrucât nu există un temei juridic pentru stabilirea răspunderii

administrative a acestui minister față de recurenta-reclamantă, intimata-pârâtă

sau față de intimata – reclamantă.

Cât privește instituția

chemării în garanție, aceasta se întemeiază pe existența unei obligații de garanție

sau despăgubire și revine tuturor celor care transmit altora un drept subiectiv

dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros.

În cauza de față nu se

justifică incidența instituției arătate, adică a chemării în garanție a Ministerului

Economiei și Finanțelor nefiind îndeplinite cerințele art. 60-63 C. proc. civ.

Pretențiile reclamanților

solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal,

salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator.

Pentru aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și art. 312 alin. (2) C. proc. civ. se va admite

recursul și va fi modificată sentința atacată în sensul respingerii cererii de chemare

în garanție formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor.

Cât privește recursul

declarat de reclamanții N.L. și D.G., Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este fondat și îl va admite pentru următoarele considerente.

Potrivit întâmpinării

depuse de către D.G.P.M.B., recurentul D.G. a fost încadrat la D.G.P.M.B. la 20

iulie 2005, iar recurentul N.L. a fost mutat la D.G.P.M.B. la data de 15 ianuarie

2006.

Față de această împrejurare,

instanța de fond în mod greșit a respins acțiunea reclamanților întrucât atâta vreme

cât au existat raporturi juridice între această instituție și reclamanți, D.G.P.M.B.

era obligată la plata primelor de concediu calculată de la data angajării acestora.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite recursurile și va obliga pârâții

la plata primelor de concediu pentru anul 2006 și respectiv 2005 și 2006 pentru

reclamanții N.L., D.G., și va respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului

Economiei și Finanțelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de N.L., D.G. și de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței nr. 1954

din 18 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ

și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că admite și acțiunea reclamanților N.L. și D.G. și obligă pârâții

să plătească primele de vacanță pentru N.L. prima corespunzătoare pentru anul 2006

și pentru D.G. prima corespunzătoare pentru anul 2005 și pentru anul 2006.

Respinge cererea de chemare

în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2008.