ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 483/2009

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1739 din 5 iunie 2008 a Curții de Apel

București a fost admisă acțiunea reclamantei I.M. în contradictoriu cu Primarul

sectorului 2, Consiliul Local al Sectorului 2 și M.I.R.A. (acum M.A.I.), au

fost obligați pârâții la plata sumelor reprezentând prime de concediu pentru

anii 2005 - 2006 și a fost respinsă cererea de chemare în garanție a M.E.F.

(actual Ministerul Finanțelor Publice).

Pentru a pronunța această hotărâre instanța

de fond a reținut că reclamanta are calitatea de funcționar public și are

dreptul la plata primei de concediu prevăzută de lege, pentru perioada

menționată.

Instanța de fond a reținut, în esență, pe de

o parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima

de concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de

concediu nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai

imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost

suspendat exercițiul său.

În ceea ce privește cererea de chemare în

garanție formulată în dosar, instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., neexistând raporturi de garanție

sau despăgubire între părțile litigiului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

M.I.R.A. (acum M.A.I.) criticând soluția pronunțată ca netemeinică și nelegală.

A arătat faptul că nu are calitate procesuală

pasivă în cauza de față și a solicitat admiterea excepției invocate, întrucât

în mod greșit instanța de fond a obligat această instituție la plata primei de

concediu pentru anul 2005, în condițiile în care intimata-reclamantă are

raporturi de serviciu cu M.A.I. începând cu luna aprilie 2006.

A solicitat respingerea acțiunii reclamantei

și pentru prima de concediu corespunzătoare anului 2006, pentru că nu s-a făcut

dovada efectuării concediului de odihnă pe acest an, pentru a putea beneficia

de prima solicitată.

Înalta Curte examinând cauza în raport cu

toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C.

proc. civ., va respinge recursul formulat pentru considerentele ce urmează.

Prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

s-a prevăzut dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de

concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

Prin legi bugetare succesive, acordarea

primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006, însă aceste dispoziții

nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar

la suspendarea exercițiului acestuia.

Astfel cum corect a reținut instanța de fond,

Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși

înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi

fost înlăturată existenta acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia și aceasta

pentru că s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit

dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a

existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost

suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din

Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui

drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de

suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale

referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost

în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se

prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de

lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanța sa

și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că un drept derivând

dintr-un raport juridic de serviciu odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul

de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și

litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor

situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să

nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în

care au fost prevăzute de lege.

Critica formulată de recurent cu privire la

lipsa calității procesuale pasive este neîntemeiată, întrucât cererea de

chemare în judecată a recurentei vizează plata unor drepturi salariale, care nu

pot fi acordate decât de angajator, conform raporturilor de serviciu stabilite

între aceste părți, iar intimata-reclamantă a tăcut dovada existenței acestor

raporturi.

Este evident că la punerea în executare a

acestei hotărâri, privind acordarea primelor de vacanță, instituțiile pârâte

vor acorda prima de vacanță pentru perioada în care intimata-reclamantă a avut

raporturi de serviciu cu fiecare în parte.

Aceasta este și rațiunea pentru care

intimata-reclamantă a chemat în judecată mai multe instituții, întrucât a avut

raporturi de serviciu cu fiecare dintre ele, pe perioade diferite, astfel încât

și plata primelor de vacanță este diferită.

Instanța de fond nu a obligat la plata unei

sume concrete, ci a precizat că reclamanta are vocație la stabilirea acestui

drept și a obligat pârâtele la plata acestuia, drept care este calculat de

fiecare instituție în parte.

Prin urmare, constatându-se că sentința

atacată este legală și temeinică, Înalta Curte o va menține și, pe cale de

consecință, va respinge recursul declarat în cauză, în temeiul dispozițiilor art.

312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.I.R.A. (acum

M.A.I.) împotriva sentinței civile nr. 1739 din 5 iunie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30

ianuarie 2009.